Despre eutanasie în România: ce facem când durerile sau situația în care a ajuns pacientul sunt insuportabile pentru oricare dintre noi

În ultimii ani, în lume, “eutanasia este tot mai discutată și mai practicată fiindcă au existat schimbări care au clarificat cadrul legal” susține Adela Toplean, scriitoare și cercetătoare în Studiile morții, lector la Facultatea de Litere a Universității din București. Cum e la noi? 

• “Fiindcă administrarea morții merge prost, în România se moare astăzi spectaculos de prost”, spune cadrul didactic de la Universitatea din București. 

Practicarea pe scară mai largă a eutanasiei este un fenomen în lume. Este “una dintre manifestările inerente ale creșterii vizibilității discursului public referitor la autonomia personală”, care este ”el însuși mult exagerat”, a scris Adela Toplean într-o recentă analiză publicată în Contributors.

Autoarea explică distincția fundamentală între paliație (îngrijirea bolnavilor care suferă de boli incurabile și pentru care speranța de viață este redusă) și eutanasie. 

Prin reducerea durerii și menținerea demnității, paliația reduce nevoie de a-ți dori moartea. Paliația constă în “ameliorarea simptomelor pacienților cu boli incurabile, tratamente curative atunci când e cazul, suport spiritual și terapeutic, și, în final, îmbunătățirea calității vieții bolnavilor și a familiilor acestora”. 

Nu există paliație fără tehnologie și compasiune, spune autoarea care vorbește despre tradiția solidă a Occidentului în îngrijirea bolnavilor terminali prin alăturarea a două realități care nu par să meargă împreună, dar o fac: sufletul și tehnologia. 

“Muribundul vrea să fie fericit. Chiar cu prețul vieții”

“Muribundul de azi vrea ceea ce vrem cu toții. Vrea să fie fericit. Chiar cu prețul vieții”, afirmă autoarea care face o radiografie a societății noastre, gata să devore și moartea însăși. 

Ea descrie opțiunile pe care le are la dispoziție bolnavul terminal ca fiind “iluzorii”, pentru că el “se confruntă adesea cu limitări neașteptate”, fiindcă “alegerile efective se restrâng pe măsură ce boala avansează”. 

Confruntat cu iminența morții, omul renunță la iluzia că are controlul asupra bolii, dar chiar și atunci el caută fericirea, mai scrie autoarea, care explică că până acum vreo două secole, “la fericire nu spera nimeni, nici măcar omul sănătos”. 

Cercetătoarea conturează apoi, în linii mari, modul în care România și Occidentul se raportează la noțiunea de moarte. 

În România, oamenii “nu mai au cunoștințe elementare de teologie a morții, de rituri funerare, iar, fiindcă administrarea morții merge prost, în România se moare astăzi spectaculos de prost”. 

În Occident, unde în anii 60 s-a conturat idealul tanatologic (n.r. știință care se ocupă cu cercetarea semnelor, condițiilor, cauzelor și naturii morții) al morții administrate bine. Adică “managementul morții trebuie să fie rațional și compasional”, iar consolarea pentru bolnavul terminal este transmisă din toate zonele societății.

Compasiunea, în sensul pe care îl dă autoarea, se referă la adoptarea unor măsuri pentru a curma cu orice preț suferința unei persoane care are o boală terminală, persoană a cărui scop este “de a fi fericit și a evita cu orice preț suferința fizică și psihologică”. 

În acest context, potrivit autoarei,“astăzi, nicio instituție sau disciplină științifică nu-și mai permite să nu te consoleze”. De aceea, “eutanasia semnalează eșecul paliației”.

Eutanasia, spune cercetătoarea, nu este ușor “de dus la capăt”, dar în contextul realității noastre, cel al unei lumi încercate de războaie, amenințări pandemice și climatice, “nu poți să nu te întrebi: cine și de ce simte că i se apropie sfârșitul?”. 

Ce se întâmplă în România, unde bolnavii terminali nu au aceleași opțiuni nici să trăiască “cu compasiune” până la moarte, nici să aleagă să moară prin eutanasie, așa cum au cei din Occident?

Legi care permit eutanasia există în mai multe țări din Europa, precum Belgia, Olanda sau Elveția. Franța este aproape de a permite „o sinucidere medicală asistată”, în timp ce Spania a făcut deja acest pas. 

În Statele Unite, eutanasia este legalizată doar în câteva state precum California, Colorado, Washington D.C., Hawaii și New Jersey. Acolo legea permite pacienților să solicite medicamente care să le permită să își pună capăt vieții.

În România, legea drepturilor pacientului din 2003 precizează că intervențiile medicale pot fi oprite cu acordul scris al pacientului, după ce acesta a fost informat detaliat care sunt consecințele. Însă, cadrul legislativ rămâne destul de ambiguu, spune Adela Toplean.

Până la a avea opțiunea de a-și pune capăt vieții din cauza suferinței, bolnavii terminali din România nu au la dispoziție foarte multe opțiuni prin care ar putea simți măcar “compasiunea” menționată de autoare.

Deși conceptul de îngrijire paliativă a fost importat în România în urmă cu 32 de ani, nevoia de astfel de îngrijiri este acoperită în acest moment doar în proporție de aproximativ 18%, declara recent, într-un dialog cu HotNews, Mirela Nemțanu, directorul executiv al Hospice Casa Speranței, fundație care a construit și primele două spitale și două policlinici dedicate exclusiv paliației în țara noastră.

Practic, din 10 pacienți în fază terminală, mai puțin de 2 „au dreptul să moară în demnitate și fără dureri”, spunea aceasta.

Potrivit datelor oferite de Hospice Casa Speranței pentru cititorii Hotnews.ro, în România există, în total, 94 de operatori de servicii de paliație. În zona serviciilor ambulatorii, de policlinică, există doar două policlinici la nivel național: policlinicile Hospice din Brașov și București. La nivel de îngrijiri la domiciliu există în acest moment doar 4 operatori de servicii, iar acoperirea la nivel național este de 1%.

Până când nevoia de paliație a bolnavilor terminali din România nu va fi întâlnită, termenul de eutanasie râmâne utopic. Autoarea, care disecă subiectul “morții” într-un context global, spune că eutanasia va continua să rămână o practică de nișă, foarte controversată. Mai ales pentru societăți înclinate să excludă tot ce nu intră în afinitățile sale, fie că vorbim de cele culturale, religioase sau pur și simplu estetice. Iar alegerile celor cu boli terminale, suferința lor, nu sunt aspecte care să includă, decât atunci când diagnosticul te pune în fața morții.