Totul a fost, tot timpul, la vedere. Dar nimeni nu a acordat prea multă atenție
Nici USR, nici PLUS, Nici REPER nu au dus campanii pe teme sexuale, iar „progresismul” cu care au fost asociate ținea mai curând de anticorupție. Poate de aceea au și deranjat atât de mult. Ceea ce au cerut a fost un lucru simplu (și, în treacăt fie spus, cât se poate de liberal) – ca statul să nu se amestece în viața privată a oamenilor stabilind ce e normal și ce nu e acolo unde e vorba de propriul corp și de relații liber consimțite. Numai că toate acestea au fost sancționate nu de cetățenii țării (mai curând indiferenți la subiect, cum a arătat-o referendumul Coaliției pentru Familie), ci de ”războiul cultural” din America, importat la noi de fundamentaliștii cultelor neoprotestante, scrie în Contributors.ro filozoful Mihai Maci.
Fără îndoială, ne va trebui timp să ne dezmeticim. Dar un lucru e cert: votul din 24 noiembrie nu vine de nicăieri și nici dintr-o dată. El e tsunami-ul produs de un val care a crescut neîncetat în ultimii 10 sau, poate, chiar 35 de ani.
„Cum am ajuns să diabolizăm gândirea de stânga. Idealizarea interbelicului”
În mod straniu (mai ales pentru cei care au pasiunea comploturilor și a înțelegerilor ascunse), totul a fost, tot timpul, la vedere. Însă nimeni nu a acordat prea multă atenție unor lucruri care, luate în parte, nu sunt în măsură să ne zdruncine viețile. Numai că ele s-au dezvoltat, s-au agregat și au produs unda de șoc care ne-a lovit în plin la finele lui noiembrie. Despre ce e vorba?
Mai înainte de toate, de diabolizarea stângii. Noi am ieșit din comunism cu o ură tenace împotriva ideologiei partidului unic. Se numea, generic, ”materialism dialectic” sau ”marxism – leninism” dar, în fapt, era o grămadă de afirmații apodictice, pe care nimeni nu mai îndrăznea (și nu se mai obosea) să le verifice – ilustrate cu citate fără noimă din discursurile lui Ceaușescu.
Partea cu adevărat tristă e aceea că gânditorii noștri de stânga, atâția câți erau, au fost fie omorâți (Pătrășcanu), fie marginalizați (Stahl). Or, dacă ne uităm la celelalte țări estice, vedem că disidența a pornit, aproape invariabil, din mediile de stânga. Probabil pentru noi stânga nu a însemnat nimic tocmai pentru că nu am avut o disidență articulată și coerentă. Firava noastră opoziție a fost opera unor persoane, în general din mediile intelectuale, care nu au reușit nici să constituie grupuri, nici să facă legătura cu muncitorimea industrială. Când a venit Revoluția s-a produs, în sfârșit, și la noi destalinizarea (pe care Dej o eludase, iar Ceaușescu o mimase). Și ne-am pomenit cu valuri de mărturii ale celor care trecuseră prin pușcăriile comuniste, dublate de revelațiile ororii din fosta Uniune Sovietică și din celelalte șări ale ”lagărului” (unde se deschideau arhivele). Astfel că, foarte repede, comunismul și stânga de la care se revendica s-au identificat cu Gulagul.
Cum în 1989 fusese bicentenarul Revoluției Franceze și violența revoluționară (inclusiv masacrele din Vendeea) nu mai era văzută ca o excepție, ci se tematiza explicit pentru a fi inclusă în istoria evenimentului, cei interesați de subiect din lumea noastră au rămas cu impresia că toată stânga e artizana crimei în masă.
Capacitatea modernizatoare a stângii (legată de stabilirea duratei zilei de lucru, a concediilor plătite, a asigurărilor de sănătate etc.) și efortul de luminare și organizare a muncitorimii abrutizate de muncă nu ne-au spus nimic. Noi retrăiam drama vieților zdrobite în malaxorul sistemului carceral comunist chiar în momentul în care lumea noastră începea să se polarizeze din punct de vedere social și economic. Faptul de a nu fi avut o gândire de stânga nu ne-a permis să elaborăm o critică structurată a procesului de privatizare și a succesivelor valuri de austeritate cărora a trebuit să le facem față. Le-am tratat la nivelul purei reactivități (”mafia”, ”hoții”, ”m..e X”) fără a înțelege un lucru banal: explicația rațională disipează spaimele și tensiunile sociale în vreme ce cea în termeni de voință și de complot le potențează.
„Marile teme ale ”suveranismului” nostru sunt de import“
Când, la finele anilor 2000, a apărut primul nostru partid care se revedica de la stânga europeană (cele din anii ’90 fiind mai curând niște rezervații ale dinozaurilor ceaușismului), l-am potcovit cu apelativele LGBTși ”sexo-marxism” de care nici el, nici aripile desprinse din el nu s-au putut scăpa niciodată.
Nici USR-ul, nici Plus-ul, Nici REPER-ul nu au dus campanii pe teme sexuale, iar ”progresismul” cu care-au fost asociate ținea mai curând de anticorupție. Poate de aceea au și deranjat atât de mult. Ceea ce au cerut a fost un lucru simplu (și, în treacăt fie spus, cât se poate de liberal) – ca statul să nu se amestece în viața privată a oamenilor stabilind ce e normal și ce nu e acolo unde e vorba de propriul corp și de relații liber consimțite.
Numai că toate acestea au fost sancționate nu de cetățenii țării (mai curând indiferenți la subiect, cum a arătat-o referendumul Coaliției pentru Familie), ci de ”războiul cultural” din America, importat la noi de fundamentaliștii cultelor neoprotestante. Odată cu ”războiul” am importat și vocabularul lui și cei care își imaginau că acționează în numele libertăților civice s-au trezit caracterizați ca ”sataniști”. Cam așa cum le spune Putin ucranienilor. Mai merită observat un lucru: marile teme ale ”suveranismului” nostru sunt de import, la fel ca și Coca – Cola și telefoanele pe care se conectează reprezentanții curentului!
Ceea ce e cu adevărat important e faptul că refuzând stânga ne privăm deopotrivă de instrumentarul unei analize a prezentului și de alternativa politică la dreapta. Cum să înțelegem, în logica dreptei, intervenția statului în economie (atât de necesară în lumea noastră)? Cum să conturăm o mișcare sindicală autentică, opusă deopotrivă arbitrariului statului și celui al patronatului? Cum să analizăm – dincolo de cazurile individuale – burnout-ul care-i afectează pe tinerii coropratiști? Sau scăderea calității produselor sincronă cu dezvoltarea companiilor?
„Naționalismul și-a găsit un aliat de nădejde într-o bună parte a clerului”
Al doilea lucru îl reprezintă ambalarea religioasă a dreptei. Sigur, mai înainte de toate e puțin straniu faptul că, după Revoluție, PNȚ-ul (perceput în interbelic ca de stânga), ba chiar și PSD-ul (lui Cunescu) s-au trezit la dreapta. Cum stânga era FSN-ul lui Iliescu (care, împreună cu PSM-ul și PRM-ul adunaseră cam toată nomenclatura lui Ceaușescu care s-a convertit la politică și la afaceri), tot restul era – în mod necesar – de dreapta. Dreapta, în anii ’90, însemna două lucruri: restructurarea economiei (prin privatizare rapidă) și a sectorului de stat și integrare europeană. Numai că, treptat, treptat, dreapta noastră s-a colorat foarte diferit. Mai întâi, cât au mai trăit ultimii supraviețuitori ai interbelicului, a fost intens mitologizată ”aristocrația” vechii lumi. Târziu, prea târziu, i-a pus capăt scandalul colaborării cu securitatea al lui Constantin Bălăceanu – Stolnici. Dar între timp s-au întâmplat multe.
Idealizarea interbelicului – în opoziție cu comunismul (și în siajul recuperării marilor nume ale exilului) – a dus la publicarea mai multor lucrări din acei ani care vădeau poziții cât se poate de puțin democratice. Să nu uităm că deomocrația interbelicului nostru eșuase (și încă cu repetiție: în 1938 și 1940) și generația tânără a celor vremuri era tentată de ”a treia cale” (germană și / sau italiană) care propunea în epocă un model de societate care era (ziceau ei) ferit și de păcatele democrațiilor care împinseseră lumea în Marele Război, și de ororile Revoluției bolșevice. Naționalism de anii ’30, ”organicism”, ”etnocrație”, cultul voinței și alte multe lucruri au început să se deverseze în spațiul public.
Dacă s-au sedimentat, au făcut-o într-o altă formă decât cea intelectuală. Începând de la finele anilor ’90, lumea culturală (în marea ei majoritate) s-a delimitat de derapajele (pe atunci) tinerilor corifei ai interbelicului. Dar, reduse la zvonuri și apoi la meme, ideile lor au prins reactualizând o tematică speculată de naționaliștii hard (Vatra Românească, PUNR-ul și PRM-ul): aceea a ”excepționalismului românesc”.
O variantă a acestuia – protocronismul – fusese intens speculată și în ultimii ani ai lui Ceaușescu. Ideea excepționalismului e simplă: tot ceea ce, la o primă privire, pare a fi un dezavantaj al civilizației românești e – la un nivel mai adânc – o șansă unică în lume. Nu știm nimic despre limba dacilor. Nu e nici o problemă – limba lor era limba universală și originea tuturor celorlalte limbi. N-avem decât o mână de date despre prezența lor în istorie. Nu-i nimic – ei au fost creatorii unei protoistorii fabuloase, în raport cu care istoria nu e nimic. Protoistorie pe care neamurile cu istorie ne-o ascund cu îndărătnicie.
Am intrat târziu în modernitate. Cu atât mai bine – am rămas puri sufletește și necontaminați cu relele ei. Și așa mai departe. Lucruri care au căzut bine peste o altă temă a interbelicului – și, trebuie s-o spunem, a lumii premoderne – alianța tronului cu altarul.
Naționalismul și-a găsit un aliat de nădejde într-o bună parte a clerului care a văzut mereu în ortodoxie ”Biserica națională”. (Să nu uităm că, sub turci, sistemul milleturilor făcea ca autoritatea religioasă a creștinilor să fie deopotrivă conducătorul lor. Națiunea și comunitatea religioasă erau același lucru.) În fașa asaltului modernezării (întotdeauna cosmopolită), Biserica s-a retranșat adesea într-un naționalism tradiționalist și romantic. Și lucrurile au alunecat, progresiv, spre ”poporul ales”, ”născut creștin”, ”Grădina Maicii Domnului” etc. Chiar Ceușescu, cel al ultimilor ani, se gândea să speculeze acest filon.
„Pe fondul demitologizării istoriei naționale, aceste teze s-au încărcat de aura «rezistenței»”
Dar ceea ce s-a adăugat a fost și mai spectaculos: cultul ”sfinților închisorilor”. Nu suferința – cât se poate de reală – a acestor oameni este problema, ci nediferențierea mobilurilor care i-au adus pe mulți dintre ei în închisoare, plasarea în aceeași clasă a celor ce aveau de-a face cu legionarismul interbelic, cu guvernul antonescian (și exacțiunile acestuia la adresa evreilor și a romilor) ori cu crimele de război din Est, cu cei ce au intrat în închisoare pentru idealurile și valorile lor democratice, anticomuniste.
Moartea dramatică în detenție sau mărturia lor ca supraviețuitori veneau să le confirme – celor ce-i descopereau după Revoluție – ”măreția” și ”victoria” ”crezurilor de tinerețe” a celor ce pactizaseră sau au fost parte activă a extremei drepte românești interbelice.
Pe fondul demitologizării istoriei naționale, adică a deschiderii arhivelor, a formării unor noi generații de istorici și a adecvării metodologiilor locale la cele universale, aceste teze (parțiale și simpliste) s-au încărcat de aura ”rezistenței”. Mulți au început să fie convinși că doar din aceste mărturii poate fi recompusă ”adevărata” istorie a românilor, care e una martirică și de rezistență la invaziile care vin deopotrivă din Est și din Vest.
Pentru o populație debusolată, căreia Răsăritul i-a adus drama ”obsedantelor decenii” comuniste și Apusul o emigrație de masă (mai dramatică decât în vreme de război), aceste apeluri au funcționat impecabil. Lor li s-a adăugat imaginarul suveranist al filmelor „marii epopei naționale” ceaușiste difuzate și redifuzate – în lipsă de altceva mai bun – de toate televiziunile după 1989.
Și, poate și mai dramatic, prăbușirea școlii într-un schematism absurd și învățare pentru examene, care au transformat istoria (națională și universală) în ceva similar cărții de telefon: liste de nume și date. Istoria învățată în școală e o litanie stupidă care nu explică nimic; absolut nimic. Explicațiile – pentru majoritatea oamenilor – vin din această vulgată a excepționalismului garantat religios. Iar dreapta a ajuns un soi de partidă național–religioasă. Ceea ce, onest vorbind, nu o face conservatoare (cum se pretinde), ci reacționară. Nu e pentru ceva, ci împotriva a ceva.
„Modernitatea a ajuns să fie asimilată stângii și «satanismului»”
E straniu felul în care un popor care a cultivat ca principală virtute istorică supunerea a ajuns să se imagineze pe sine însuși ca rezistent. Singura rezistență reală pe care o opunem, de două veacuri, e cea la modernitate. Modernitatea a ajuns să fie asimilată stângii și ”satanismului”.
Nimeni nu se gândește că modernizarea înseamnă refacerea infrastructurii de circulație, fără de care nu e cu putință o agricultură performantă sau un comerț la scară mare. Pentru mulți dintre noi modernizarea a ajuns să fie identificată cu ”Occidentul cel rău”: crize economice, migranți, minorități sexuale. În loc să ne vedem de problemele noastre, noi ne luptăm, vitejește, cu racilele Apusului. Iar acesta, cu policromia lui culturală, ni se pare – văzut dinspre omogenitatea la care ne-au redus săsrăcia și comunismul – ”noul Babilon”, ”Sodoma și Gomora”.
Pentru noi, schimbarea ar fi trebuit să funcționeze doar la modul lui mai mult: vom rămâne aceiași (copii uimiți de lume), dar vom avea mai multe, până când ne vor fi satisfăcute toate dorințele. Nu ne-am gândit la faptul că schimbarea lumii presupune și schimbarea oamenilor. E banal să o spun: telefoanele mobile ne-au schimbat în ultimele două decenii mai mult decât toate guvernele care au condus România. Întrebați cu privire la schimbare, mai toți românii ar răspunde că și-o doresc. În fapt, cam toți i se opun.
Noi ne-am imaginat că dreapta românească e constelație de partide care sunt capabile să ne ofere modernizarea fără șocurile la care ne-ar expune progresismul stângii. În fapt, o vedem acum, din ea au crescut forme monstruoase care ne propun un oximoron: revoluția restaurației.
INTERVIURILE HotNews.ro