Poliția științei și sfidarea consensului
Poliția științei și sfidarea consensului
Poliția clasică prinde răufăcători și criminali, dă amenzi celor care încalcă regulile de circulație, menține ordinea și liniștea public etc. Este una din cele mai vechi forme de autoritate socială.
Poliția gândirii (Thinkpol), descrisă de George Orwell în „1984”, descoperă și pedepsește crimele de gândire, adică acele gânduri personale și politice neaprobate de Partid. Thinkpol este alcătuită din oameni cu vederi totalitariste asupra anumitor subiecte. Ei veghează și monitorizează constant orice deviație de la gândirea oficială, încercând să controleze opiniile și credințele oamenilor din afara Partidului.
Poliția științei – o formă soft a poliției gândirii – patrulează în universități, mass media ori pe internet, prin șerifi (de multe ori) agresivi, care urmăresc pe cei care încearcă să tulbure consensul în chestiuni acut polarizante, precum schimbările climatice, scăderea biodiversității ori fracturarea hidraulică.
Ce se întâmplă când poliția științei descoperă „infractori” care sfidează consensul existent, de exemplu, cel climatic? Urmează ignorarea, ostracizarea, denigrarea, nepublicarea, excomunicarea din conversații și dezbateri despre schimbările climatice, arătarea cu degetul și punerea la stâlpul infamiei, etichetarea polarizantă și calomnioasă (denier, contrarian, negaționist, plătit de industria combustibililor fosili, retrograd etc., etc.)(2) . Următoarele câteva exemple dintr-o multitudine existentă sper să fie edificatoare.
Poliția științei în revista Nature
Decenii la rând, ecologiștii au invocat așa-numita criză a biodiversității – ratele globale ale extincțiilor speciilor sunt în creștere și afectează habitatele locale și regionale. Această credință a fost întărită prin studii experimentale, care au indicat că funcționarea unui ecosistem este diminuată atunci când scade diversitatea plantelor. De aici până la formularea consensului nu a mai fost decât un pas: urbanizarea și agricultura, printre alte aspecte ale societății umane moderne, au fragmentat puternic habitatele naturale și, pe cale de consecință, au condus la reducerea diversității ecologice și deteriorarea sănătății ecosistemului. Cu alte cuvinte, omenirea trebuie pusă la stâlpul infamiei pentru crime contra biodiversității. Iar cea de-a șasea extincție se petrece chiar acum!(3)
Numai că realitatea este paradoxală: Biodiversitatea, în general, nu este în scădere la toate scările spațiale. Declinurile observate la scară globală nu sunt de regulă vizibile la scară regională și apar numai în cazuri speciale la scară locală.(4) Activitățile umane nu sunt întotdeauna în detrimentul biodiversității. De exemplu, de la sosirea lui Homo sapiens in Noua Zeelandă, cândva prin secolul al XIII-lea, numărul de specii de plante din țară s-a dublat, de la circa 2.000 la peste 4.000. Țara insulară, care nu avea mamifere (exceptând câteva specii de lilieci și animale marine), adăpostește astăzi peste 25 specii de mamifere (iepuri, căprioare, câini, șobolani, arici, dihori, oposum, wallabies ș.a.). Și cu toate acestea, Noua Zeelandă, la un loc cu restul planetei, este descrisă ca un loc unde se manifestă din plina criza biodiversității, cu specii care devin extincte într-un ritm alarmant.
În 2013, Mark Vellend, profesor de ecologie la Université de Sherbrooke, Québec, și colaboratorii săi din Belgia, Marea Britanie, SUA și Elveția, au trimis un articol revistei Nature, în care au sfidat consensul crizei biodiversității. Compilând și analizând o bază de date referitoare la >16.000 ploturi vegetale din habitate de pe tot globul, cercetătorii au obținut date tari pe baza cărora au respins consensul curent al crizei biodiversității. Concret, ei nu au identificat nicio tendință generală în ultimul secol pentru declinul diversității speciilor de plante la scară locală.
La primirea manuscrisului, poliția științei de la revista Nature s-a activat imediat. Unul dintre referenți a reacționat cu uimire:
Apreciez dovezile neașteptate, care sunt contrare presupunerii consensuale…Dar, din cauza marilor implicațiile politice ale manuscrisului și a modului în care ar putea fi acestea interpretate în mass-media, ne vedem nevoiți să ridicăm ștacheta pentru acceptare.
Referentul a continuat să-și manifeste uimirea că există „infractori” care îndrăznesc să sfideze consensul:
Din nefericire, deși autorii au grijă să afirme că discută despre schimbările biodiversității la scară locală și să explice de ce acest lucru este relevant pentru comunitatea științifică, în mod clar mass-media, care raportează despre aceste rezultate, va păși peste asta și va raporta că diversitatea biologică nu este în declin, dacă manuscrisul ar fi publicat în Nature. Nu cred că această concluzie ar fi justificată și cred că este important să nu deschidem calea pentru ca această concluzie să ajungă la public.
Revista Nature a respins articolul. Din fericire, a fost publicat în același an în PNAS.(5)
Despre opacitatea manifestată uneori de referenții folosiți de Nature, am dat unele detalii într-un articol recent (Din nou, despre sfidarea consensului științific: Cum a fost descoperit craterul de impact Chicxulub și, implicit, extincția non-darwiniană a dinozaurilor și altor specii).
Una dintre cele mai mari descoperiri științifice a secolului al XX-lea a fost făcută de geofizicianul Glen Penfield – el a identificat locul craterului de impact, produs de meteoritul care, acum 66 milioane de ani, a cauzat ultima extincție în masă a speciilor de pe Pământ.
Încrezători pe descoperirile făcute și pe dovezile găsite, Glen Penfield și colaboratul său, Alan Hildebrand, au trimis un articol revistei Nature în 1990. Manuscrisul a fost respins. Unul dintre referenți, un expert NASA proeminent, a scris în comentariul său că „singurul lucru original în acea lucrare este numele imposibil de pronunțat Chicxulub”. No comments.
Poliția științei la Wikipedia(6)
Când vine vorba de documentarea pentru proiectele lor de cercetare legate de schimbările climatice, (aproape) toți studenții mei îmi spun că încep cu Wikipedia. Din păcate, multe organizații mass-media, ONG-uri ori articlieri procedează la fel. Și atunci mă văd nevoit să discut în detaliu cum proliferează ignoranța și cum acționează poliția științei la celebra „universitate” fondată de Jimmy Wales și Larry Sanger în 2001.
Exemplul principal pe care îl folosesc este cel al lui William M. Connolley, care a exploatat oportunitatea de a admite sau nu și de a edita informațiile despre schimbările climatice. Connolley s-a auto-desemnat în 2003 ca editor (web administrator, „șerif al poliției științei”) la Wikipedia și, ajutat de un grup de suporteri, a controlat toate intrările cu cuvintele-cheie climă, schimbări climatice și climatologie. Grupul lui Connolley – poliția științei climatice – a monitorizat constant modificările propuse de diverși utilizatori și le-a returnat rapid la informația originală, ori de câte ori cineva încerca să introducă vreo informație care contrazicea ortodoxia încălzirii globale antropogene.
Lawrence Solomon, un cunoscut ecologist canadian, a scris în 2010:
Connolley a creat or șters 5.429 articole unice de pe Wikipedia. Controlul lui asupra Wikipedia a fost încă și mai dominant prin rolul pe care l-a obținut la Wikipedia ca web administrator, ceea ce i-a permis să acționeze cu o impunitate virtuală. Când lui Connolley nu-i plăcea subiectul unui articol, îl ștergea – peste 500 articole cu diferite conținuturi au dispărut datorită lui.
Când nu era de acord cu argumentele altora, el îi cenzura pur și simplu – peste 2.000 de contribuitori Wikipedia, care nu scriau pe placul lui, s-au trezit blocați, fără să mai poată contribui cu noi informații. Acoliții ale căror argumente erau conforme cu viziunile lui Connolley despre încălzirea globală erau, în schimb, recompensați cu binecuvântarea Wikipediei. În acest mod, Connolley a transformat Wikipedia într-o aripă misionară a mișcării încălzirii globale antropogene.
În cele din urmă, sub presiunea scandalului public, Wikipedia l-a îndepărtat pe „șeriful” Connolley din poziția de editor, dar nu în mod permanent. Ulterior, el a fost repus în drepturi.
În ianuarie 2013, revista germană Die Kalte Sonne a scris, sub titlul Connolley – Falsificatorul climei:
Incredibil, dar adevărat: Arbitrul Wikipediei în cazul Schimbărilor Climatice a fost un membru al Partidului Verzilor din UK și a simpatizat pe față cu viziunile controversate ale IPCC. Așa că, el nu a fost un arbitru, ci al 12-lea jucător în echipa IPCC.
În 2010, Kim Dabelstein Petersen, un alt editor proeminent al Wikipediei pe subiecte climatice, a fost banat. Misiunea lui Petersen era să depisteze orice dizidență de la ortodoxia climatică sau chiar pe cineva care corectează o defăimare evidentă împotriva unui sceptic și să le înlăture imediat.
În final, le spun și eu studenților: la cursul meu, interzic folosirea Wikipediei ca sursă credibilă de informații despre încălzirea globală antropogenă. Riscul ca Wikipedia să-i transforme în ignoranți Tip III este prea mare.
Poliția științei în universități
Blogul de propagandă climatică numit Skeptical Science (SkS)a fost creat în 2007 de australianul John Cook. Mai târziu, în 2013, Cook și colaboratorii au publicat cel de-al patrulea articol din seria consensului climatic conform căruia „97% experți sunt de acord cu încălzirea globală antropogenă”.(7) Critica dură, făcută articolului de mai mulți oameni de știință, am prezentat-o în articolul meu din 2018 [5].
Blogul menționat, SkS, găzduiește, printre altele, și o listă de cadre didactice pe care le-a etichetat „dezinformatori climatici”. Lista include 17 universitari, printre care se numără David Legates (University of Delaware), profesorul care a produs cea mai distrugătoare critică a articolului lui Cook et al., din 2013, și Fred Singer (University of Virginia), profesorul pe care l-am avut invitat de onoare de trei ori la cursul meu de schimbări climatice de la Brooklyn College. Din păcate, „lista lui Cook” este o listă neagră, pe care poliția științei o folosește ca să hărțuiască și, finalmente, să elimine din mediul academic pe cei etichetați ca „dezinformatori climatici”.
Două exemple:
1. Roger Pielke Jr. este profesor la University of Colorado, Boulder, cu o experiență de 25 ani în studii climatice interdisciplinare. De la susținerea tezei sale de doctorat în 1994, profesorul Pielke Jr. a susținut că schimbările climatice prezintă riscuri care necesită acțiuni semnificative ca răspuns. Dar a mai afirmat că eforturile noastre de răspuns până în prezent au fost lamentabile și inadecvate. Opiniile sale, pe care nu s-a temut să le expună public, i-au determinat pe unii să încerce să îl excludă sau să îl îndepărteze de la discuții, uneori cu un succes considerabil. Cercetările lui Pielke Jr. în domeniul climatic și al fenomenelor meteorologice severe au fost citate de peste 20.000 ori (h-index = 59). Cu toate acestea, un oficial de la National Science Foundation (principala sursă guvernamentală de finanțare a cercetării din SUA), l-a avertizat clar:
Nu vă mai deranjați să trimiteți o propunere de grant la NSF, pentru că nu vom reuși să găsim un referent care să vă dea un scor pozitiv [1].
Profesorul Pielke Jr. a demonstrat, pe bază cercetărilor sale, că, deși clima se încălzește, aceasta nu duce neapărat la creșterea frecvenței sau a gravității dezastrelor meteorologice extreme. Această poziție și-a exprimat-o și în fața Congresului Statelor Unite (decembrie 2013), când l-a contrazis pe John Holdren, consilierul științific al președintelui Obama pe tema legăturilor dintre schimbările climatice și evenimente meteo extreme – o temă foarte dragă ecologiștilor și încălziriștilor.
Din cauza opiniilor sale anti-consens, profesorul Pielke Jr. a devenit radioactiv chiar și celor care-l simpatizaseră. Presiunile produse de controverse și asalturile asupra reputației sale ca om de știință l-au forțat să renunțe la cercetările din domeniul climatic. Recent, Pielke a fost transferat din Programul de Studii Ecologice în Departamentul de Sport (!!) al aceleiași universități, unde predă cursul Introduction to Sports Governance (având tenureship, el n-a putut fi dat afară din University of Colorado, Boulder).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro