​VIDEO Cronica de film: "12 ani de sclavie"- Jurnalul american al Annei Frank

​Nu e intamplatoare comparatia cu Anne Frank (ii apartine, oricum, regizorului.). Odata pentru ca britanicul Steve McQueen, ai carui bunici sunt descendenti ai sclavilor din Indiile de Vest, locuieste la Amsterdam. A doua oara pentru ca adaptarea memoriilor lui Solomon Northup adanceste dezbaterea despre sclavie comparand-o cu Holocaustul.

In interviurile pe care le da, Steve McQueen nu conteneste sa se mire ca exista atat de putine filme despre sclavie, desi s-au facut tone de filme despre al doilea razboi mondial si Holocaust. Nici Germania n-a inceput decat de cativa ani sa-si psihanalizeze cinematografic trecutul recent.

Cand esti patria democratiei, nu accepti usor existenta acestui pacat originar. Cineastii de culoare au patruns greu la Hollywood, iar rasismul e si azi un subiect al naibii de sensibil pentru ambele parti. Cel mai recent exemplu e scandalul afiselor de lansare a filmului in Italia. Distribuitorul local, BIM Distribuzione, a ales sa le faca altfel decat afisul original.

L-a tras pe protagonistul filmului, Chiwetel Ejiofor, in coltul din dreapta jos si in cele doua postere locale le-a pus consecutiv in prim-plan pe vedetele masculine din rolurile secundare Michael Fassbender si Brad Pitt (care e si coproducator si care apare, de fapt, vreo 10 minute).

E greu de crezut ca cineva s-a gandit la discriminare rasiala si ca n-a facut decat o neinspirata gafa in ideea unui marketing de calitate, dar presa internationala a despartit imediat apele si a vorbit despre „protagonistul de culoare” vs „vedetele albe”.

Alte sensibilitati au legatura cu ceea ce a fost numit „the white guilt”, care e echivalentul lui „the black power”, tot o forma de rasism. Am citit, de pilda, ca scriitorul canadian de culoare Orville Lloyd pune si „12 ani de sclavie” in ecuatie cu „vina alba”, socotind ca e menit sa ii faca pe spectatorii albi sa se simta vinovati.

E normal ca un regizor de culoare sa-si doreasca un asemenea film, mai ales dupa ce a debutat cu „Hunger”, odiseea spre moarte a lui Bobby Sands, membru al Armatei de Eliberare Irlandeze care s-a infometat in arest pana a murit, in 1976. McQueen nu auzise de memoriile lui Solomon Northup, negrul nascut liber care a fost rapit in 1841 si vandut ca sclav. Cartea este, se pare, destul de cunoscuta in SUA si a mai avut parte de o adaptare cinematografica in 1984.

Intreg filmul respira fascinatia artistului britanic pentru pentru sudul Statelor Unite, de la povestea in sine pana la „Spanish moss”-ul de pe copaci (care il bantuie si pe directorul de imagine Sean Bobbitt, prea e prezent in toate cadrele), terminand cu sunetele si chiar si mirosurile intuite. Filmul e organic si sinestezic de la bun inceput – iar muzica lui Hans Zimmer, care a compus si pentru „The Thin Red Line” aminteste si mai mult de influenta lui Terrence Malick.

McQueen o spune mai bine : „For me, making a film is a bit like switching off the light in the room and trying to navigate around by touch and feel and smell and not by doing the sort of obvious thing of opening your eyes and looking around”/”Pentru mine realizarea unui film e similara cu a stinge lumina si a incerca sa te descurci prin camera atingand, pipaind si adulmecand, nu facand ce e mai la indemana, adica deschizand ochii”.

Maniera lui McQueen, care desi cinefil de tanar, si-a facut intrarea in cinema prin artele vizuale (ce face depaseste insa vizualul) e diferita de ce se face la Hollywood. E alta sensibilitate, alt ritm, alta respiratie. Filmul sau e coerent ca mod de naratiune viscerala si constant in dorinta de a infatisa lucrurile realist dar poetic – mai ales zona violenta, pana cand McQueen s-a impiedicat probabil de vreun sfatuitor american si a luxat finalul.

Daca Stephanie Zacharek a spus in „The Village Voice” ca „12 ani de sclavie” e un film facut pentru cei care se cred prea destepti pentru „Majordomul” („te poti duce la un cocktail in Europa si sa-l lauzi fara sa trebuiasca sa te scuzi”), atunci acest final e la inaltimea „Majordomului” – conformist si liricoid.

Pana la final, insa, odiseea lui Solomon Northup, te prinde fara ca neaparat sa-ti ia si maul (desi multora li l-a luat.). Chiwetel Ejiofor are o privire atat de limpede, incat n-are nevoie de replici. Poti sa-l urmaresti minute in sir doar stand in cadru – lucru pe care aparatul de filmat il si face (tot vorbisem de ritmul aparte al filmului.).

E ca si cum McQueen ar popula cadrul cu toate elementele necesare – actori, scenografie, Spanish moss, vant prin trestiile de zahar samd, incercand prin asta sa invoce duhul celei de-a saptea arte care e timpul.

Prin tot ce face, regizorul pipaie si adulmeca aceasta dimensiune temporala eterica pentru ca e singura care poate valida ansamblul. Numai asa filmul poate fi autentic, numai atunci realitatea la care toata lumea a trudit („The New York Times” a facut un interviu interesant cu costume designer-ul Patricia Norris), se insufleteste. Atat de eterica e consistenta timpului incat el e in permanenta fracturat, iar piesele sunt aruncate in montaj fara a urma ordinea cronologica.

Filmul curge ca o apa intunecata, cu multe aluviuni si batuta de nave cu zbaturi care creeaza o muzica grea. Si existenta de sclav a eroului e greoaie si imposibil de reglat. Dupa ce e drogat si rapit, se trezeste in alta dimensiune unde i se da alt nume si alt statut, si din care e imposibil sa evadeze.

Cetateanul de o anumita conditie sociala intra in plin serial „Radacini”, unde copiii sunt smulsi de la pieptul mamelor, iar femeile sunt violate pe vasul care le duce in urmatorul targ de sclavi. Nu stiu cat de mult si-a propus, dar insirand pe ata stapanii lui Platt/Solomon si albii cu care are de-a face in cei 12 ani de odisee, filmul arata cateva fete ale rasismului.

De la stapanul bun (Benedict Cumberbatch), care sustine tacit un sistem pe care-l considera injust, pana la stapanul rau (Michael Fassbender) care isi justifica modul inuman de a-si trata sclavii cu citate din Biblie, trecand prin stapana (Sarah Paulson) geloasa pe amanta sclava a sotului. Asa o fi fost realitatea, dar un stapan sociopat care strange de gat sclavele de care se indragosteste e o varianta prea romantica pentru a fi si cea mai rea posibila in secolul XXI.

Pentru estetica atat de elaborata pe care o abordeaza, ar fi fost de preferat ca povestea sa fie mai nuantata. Mai odios decat un sociopat in calduri sau un rasist pur si dur (Paul Dano) e cineva care sustine rasismul sau orice fel de ideologie antiumana fara ca macar sa-si dea seama, fara sa-si propuna sau crezand ca se pune impotriva.

Personajul lui Benedict Cumberbatch ar fi putut fi acest personaj, dar el ramane in schema cliseului. Aparitia lui Brad Pitt in postura salvatorului e neinspirata, desi buna ca marketing. Ce-a facut, ce n-a facut,vedeta nu mai poate aparea intr-un film fara sa nu te gandesti: „Uite-l pe Brad Pitt!”. Nu mai exista personaje pentru el.

Ca sa se salveze ca actor, ar trebui sa nu mai joace vreo cinci ani, timp in care nici ziarele sa nu mai scrie ce si-a mai cumparat cu Angelina sau ce bani a mai dat la saraci.

Personajul lui e oricum secundar. Cu el sau fara el filmul ar fi fost la fel, desi s-ar fi vandut mai putin bine. Dar cronicile atat de bune peste Ocean (cu exceptia, ca de obicei, a lui Stephanie Zacharek), fac foarte posibil un Oscar pentru cel mai bun film. Momentul e mai mult decat potrivit.

„12 ani de sclavie”/”12 Years a Slave” – de Steve McQueen, cu: Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender, Benedict Cumberbatch, Paul Dano, Lupita Nyong’o, Sarah Paulson, Paul Giamatti, Brad Pitt. Premiera 3 ianuarie 2014