O entitate in criza (Uniunea Europeana) si o viitoare strategie globala de securitate: solutia adecvata sau frectie la picior de lemn?

Chiar înaintea summit-ului European de la Salonic (iunie 2003), Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate a UE, Javier Solana, a primit sarcina de a superviza redactarea primei strategii de securitate la nivel pan-european spre a exprima voinţa comună a statelor membre de a identifica principalele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii europene, caracteristicile mediului strategic şi măsurile adecvate pentru reducerea vulnerabilităţilor UE. Consensul asupra naturii ameninţărilor versus oportunităţilor şi ordinea priorităţilor (piramida riscurilor şi ameninţărilor) sunt elementele centrale pe calea constituirii unei adevărate politici externe comune. A le identifica în comun, oficial, înseamnă a recunoaşte că interesele naţionale au un nucleu dur care poate deveni comun cu cel al intereselor europene împărtăşite de toţi membrii UE.

Lecturarea documentului A Secure Europe in a Better World – European Security Strategy¹ ne arată că UE a perceput gradul de nocivitate sporită al riscurilor asimetrice, mult intensificate după momentul 11 septembrie 2001. În plan european, atacurile teroriste de la Madrid, din 11 martie 2004, comise de grupuri islamiste magrebiene, au demonstrat necesitatea unei strategii concertate şi proactive de combatere a ameninţării teroriste pe tot cuprinsul Europei dar şi în vecinătăţile acesteia. De asemenea, dorinţa de a se prezenta în faţa SUA ca un partener solid în edificarea noului mediu internaţional de securitate. Washington-ul s-a arătat adesea nemulţumit de faptul că per total aliaţii europeni alocă fonduri insuficiente pentru apărarea comună. Lipsa unor investiţii corespunzătoare în domeniul capabilităţilor militare moderne riscă să pună sub semnul întrebării, în viitor, participarea europenilor la misiuni militare alături de forţele armate americane. Cum ar fi cazul ipotetic al unie intervenţii în Siria.

În plus se ştie că UE nu era şi nu este nicidecum un actor unitar în politica externă şi de securitate, în ciuda declaraţiilor optimiste din documentele strategice şi de la summiturile europene periodice. Actualmente, după intratea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (2009), UE dispune de un Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate (dna. Catherine Ashton, preşedinte al Consiliului Afaceri Externe şi vicepreşedinte al Comisiei Europene), dar şi de “clauza de solidaritate” ce implică ajutor mutual între membri în caz de ameninţare la adresa securităţii. De asemenea, UE are, în fine, şi personalitate juridică.

Cât despre Strategia Europeană de Securitate (SSE), aceasta a fost revizuită în anul 2008.² Actualul text afirmă că UE a fost din ce în ce mai eficientă în gestionarea crizelor şi conflictelor în locuri precum Afganistan şi Georgia.

Ierarhia noilor provocări la adresa securităţii europene este următoarea: conflictele nerezolvate din Orientul Mijlociu, statele eşuate, terorismul, programul nuclear iranian, efectele pozitive şi negative ale globalizării, dar şi începutul crizei financiare mondiale.

Strategia conţine şi o pledoarie pentru multilateralism şi pentru respectarea regulilor ONU, dar şi precizarea că parteneriatul transatlantic reprezintă “o bază de neînlocuit” (irreplaceable foundation), urmărindu-se inensificarea parteneriatului strategic cu SUA pentru o mai bună gestionare a situaţiilor de criză.

Ca element de slăbiciune, se arată că implementarea SSE se află încă în desfăşurare iar pentru a fi cu adevărat eficienţi, europenii trebuie să fie “mai capabili, mai coerenţi şi mai activi”.

În ceea ce priveşte “provocările globale şi ameninţările fundamentale”, se arată că după cinci ani de la momentul adoptării SSE, în general acestea rămân la fel de valabile şi unele chiar mai complexe. Ordinea indicată este: proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD), terorismul şi crima organizată, cyber-securitatea, securitatea energetică, schimbarea climei. Dintre tipurile de terorism, o atenţie specială revine “grupurilor de extracţie internă” (home-grown). Se arată că faţă de anul 2003, în ceea ce priveşte eficienizarea combaterii acestui flagel, “progresul a fost lent şi incomplet”. În domeniul armelor de distrugere în masă, UE îşi construieşte demersul de limitare a proliferării bazându-se pe Strategia WMD din 2003 şi se bazează pe demersuri multilaterale.

Bruxelles dispune din 2006 de o EU Strategy for a Secure Information Society, un avantaj în lupta contra criminalităţii cibernetice. Remarcăm totuşi spaţiul destul de mic (doar şapte rânduri) alocat acestui domeniu în SSE. În schimb, securitatea energetică beneficiază de un spaţiu mai conistent iar motivul este formulat destul de clar, de la început: estimările arată că la orizontul anului 2030 UE va importa circa 75% din necesarul de gaze şi petrol. UE are nevoie de o piaţa a enregiei “mai unită”, şi o atenţie specială trebuie să revină “celor mai izolate ţări şi mecanismelor de gestiune a crizelor pentru a face faţă întreruperilor temporare ale aprovizionării.” Acest pasaj conţine o aluzie la Ucraina, stat de la frontiera estică a UE, şi la Rusia, care în mai multe rânduri a întrerupt aprovizionare cu gaze a statelor europene. Totuşi se face referire şi explicită la relaţia cu Rusia (“Energia este un factor major în relaţiile UE-Rusia”) iar Ucraina şi Turcia sunt desemnate ca zone de tranzit şi coridoare energetice importante pentru Uniune. Alţi parteneri importanţi în domeniul energiei sunt, în această ordine, China, India, Japonia şi SUA.

În fine, schimbarea climatică constituie un alt risc major de pe agenda SSE, fiind descrisă ca un “multiplicator de ameninţare” (threat multiplier). Mai menţionează şi pirateria şi traficul de arme mici, pe lângă statele eşuate.

Referitor la principalele evoluţii ale mediului de securitate european, SSE cuprinde o secţiune dedicată lărgirii, unde sunt enumerate progresele ţărilor candidate, o secţiune dedicată statelor vecine în care sunt menţionate Politica Europeană a Vecinătăţii, Uniunea pentru Mediterana, Parteneriatul Estic şi Sinergia Mării Negre. Un lucru interesant este acela că, documentul fiind anterior izbucnirii “Primăverii arabe”, ordinea de enumerare a vecinătăţilor importante este Europa de Est (zona Mării Negre) cu Moldova şi Ucraina ca state mai avansate pe calea reformei, conflictele îngheţate (de precizat că nu se menţionează deloc Nagorno Karabah) şi abia apoi zona Mediteranei despre care se spune că are un deficit democratic (“reformă politică insuficientă”). Printre partenerii UE cu care există un dialog intensificat sunt menţionaţi Israel şi Maroc. Sunt evidenţiate şi acţiunile pozitive ale Turciei, Egiptului, Iordaniei şi Qatarului în stabilizarea Orientului Mijlociu, prin opoziţie cu Iran. Evident, dacă strategia ar fi redactată acum s-ar menţiona obligatoriu Egiptul, Tunisia şi Libia ca state care au pornit pe calea democratizării, cu toate problemele structurale existente. De asemenea, ar fi existat şi o referire la războiul civil din Siria, mai ales că refugiaţii sirieni vin şi spre Europa iar tineri musulmani europeni radicalizaţi merg să lupte pe pământ sirian. Sunt enumerate şi procesul de pace israelo-palestinian (dar fără a se spune explicit că UE doreşte un stat palestinian independent), situaţia din Liban, criza din Iran şi cooperares dezirabilă cu statele din Golful Persic. În Afganistan, UE desfăşoară operaţia de poliţie (EUPOL) iar această ţară este considerată “a particular concern.” Dintre ţările africane, sunt menţionate Somalia, Congo şi Guinea Bisau şi una din cauzele eşecului statalităţii acolo este chiar lupta pentru resurse, un adevărat blestem pentru societăţile sărace şi lipsite de repere democratice.

Sunt trecute în revistă progresele în politica de securitate şi apărare comună, în perspectiva acceptării Tratatului de la Lisabona, de asemenea se revine asupra politicii de vecinătate, iar de data aceasta Uniunea pentru Mediterana este trecută înaintea Parteneriatului Estic. Se arată că relaţiile cu Rusia s-au deteriorat după conflictul ruso-georgian din 2008 iar UE “aşteapă ca Rusia să îşi onoreze angajamentele spre a restaura încrederea.”

În final există o pledoarie solidă pentru multilateralism şi cooperarea UE cu celelalte organizaţii internaţionale, în special cu ONU. De asemenea se arată că sprijinul opiniei publice europene este esenţial pentru adaptarea de către Uniune la provocările viitorului. Constatăm că nu există în text o descriere a efectelor crizei economice care a lovit spaţiul european, propagându-se din SUA, dar este firesc doarece în 2008 efectele ei abia începeau să se resimtă în Europa. Actualmente zona euro se află în recesiune şi chiar există riscul retragerii unor state sau al refuzului aderării în cazul altora. Criza economică a afectat diferit membrii UE şi s-au creat clivaje între diverse grupuri de state. Premierul Marii Britanii a anunţat chiar că va face un referendum pentru eventuala părăsire a UE.

Mai există începând cu anul 2010, un draft oficial al Strategiei Interne de Securitate a UE “Towards a European Security Model”, document ce îşi propune să creeze o agendă comnună a riscurilor şi ameninţărilor de natură internă, să formuleze o Politică internă de securitate europeană şi, mai ales, un “Model european de securitate”.³ Riscurile principale sunt terorismul, crima organizată, cyber-crima, criminalitatea transnaţională, violenţa juvenilă şi huliganică, dezastre naturale şi create de om, accidente auto grave. Strategia se axează pe “anticiparea ameninţărilor”, pe protejarea cetăţenilor, mai ales a categoriilor celor mai vulnerabile în faţa riscurilor, pe solidaritate şi lupta contra discriminărilor dar şi pe schimbul de informaţii şi management integrat al frontierelor. Comisia Europeană urma să decidă dacă se poate crea un Fond De Securitate Internă spre a implementa Strategia de securitate internă.

În ciuda dificultăţilor grave la nivel economic, politic şi strategic, UE este decisă să nu abandoneze vocaţia de actor global. De aceea, în noiembrie 2012, la cererea Înaltului reprezentant pentru PESC, s-a lansat dezbatarea privind Strategia globală europeană (European Global Strategy – SEG)⁴, un proiect în care sunt implicate mai multe institute şi think tank-uri din ţări europene. Printr-un proces de consultare deschis societăţii civile, se urmăreşte redactarea unui text care să exprime profilul strategic al UE pe termen lung, mai ales direcţiile principale ale politicii externe. În mai 2013 va fi redactat Raportul executiv, aceste servind ca bază pentru Strategia Europeană Globală, ce va fi asumată de instituţiile UE şi statele membre, precum şi de Înaltul Reprezentant şi de Serviciul european de acţiune externă.

O mare problemă o reprezintă nivelul prea scăzut al investiţiilor în apărare, statele UE (şi membrii europeni ai NATO) ajungând pentru prima dată în 2012 să fie depăşite de ţările asiatice care au sporit nivelul cheltuielilor militare cu 4,94% în 2012. Europenii au redus cu 1,64% cheltuielile agregate pentru apărare în 2012 şi cu 2,5% în 2011.⁵ Conform Military Balance 2013, cheltuielile agregate pentru apărare au scăzut chiar cu 60% în ţările europene, ceea ce a implicat reduceri masive ale forţelor armate în multe state, cheltuieli reduse în domeniul cercetării-dezvoltării, achiziţii diminuate. Aceste efecte negative nu au putut fi compensate prin politici precum Smart defense (NATO) şi Pooling-Sharing (UE). În anii 2010-2011, doar cinci state membre ale NATO alocau pentru apărare măcar 2% din PIB iar Franţa, Germania şi Marea Britanie contribuiau cu circa 65% din totalul cheltuielor de apărare la nivelul UE.

SUA au redus şi ele masiv bugetul militar dar încă reprezintă 45,3% din bugetul global al apărării, şi depăşesc celelalte 14 state combinate, aşadar China şi ţările NATO şi UE cele mai competitive precum Franţa şi Marea Britanie, Germania etc.⁶ La nivelul NATO, SUA contribuie cu circa 65% la bugetul general pentru apărare. Să precizăm şi că UE desfăşoară cu succes misiuni civile şi militare în diverse zone ale lumii. De pildă EUNAVFOR Atalanta în apele maritime ale Somaliei începând din 2008 (1305 militari), EUTM Somalia din 2010 (74 miltari), iar mai recent EUTM Mali (din 2013, cu 382 militari) sunt misiuni militare. Misiuni civile sunt desfăşurate în teritoriile palestiniene, în Kosovo, Sudanul de Sud, Georgia, Moldova-Ucraina ori RD Congo.⁷

În încheiere, să ne punem legitima întrebare dacă actualele documente strategice ale Uniunii precum şi cel care va urma (Strategia Globală) ar putea contribui la scoaterea din impas a UE. Cred că va conta enorm ca ţările membre să înceapă remontarea economică după depăşirea “vîrfului” crizei economice. De asemenea, să înceapă să investească mai mult în propria lor securitate, în cea militară şi nu numai. UE are putere economică, instituţională, normativă şi chiar militară. Dacă am agrega nivelul de putere pe aceste multiple paliere (un fel de a aduna mere, pere şi gutui, dar asta este, calculele nu pot fi amânate la infinit) am vedea că UE stă destul de bine.

Cu peste 500 milioane locuitori şi un PIB pe cap de locuitor mult peste cel al Chinei, Rusiei ori Indiei, cu un nivel al cercetării foarte ridicat, beneficiind de excelente universităţi, de un număr foarte mare de cărţi şi articole ştiinţifice publicate anual (doar SUA se situează mai bine la nivel mondial) şi chiar de un buget militar însumat de circa 200 miliarde euro (cu toate că în scădere an de an) adică probabil peste China, Rusia şi India la un loc, Europa unită ar putea fi percepută ca mult mai puternică decât este acum. Cu condiţia să dea dovadă de mai multă unitate, de capacitate de acţiune comună şi de o cultură strategică cât mai uniformă.

Nu ştiu cum şi dacă se va ajunge vreodată la acest deziderat. Constat că dl. Manuel Baroso, preşedintele Comisiei Europene, se arată foarte încrezător că în curând UE va fi o adevărată federaţie. Cum va face, sincer nu ştiu. Poate că domnia sa o fi având brevet de magician şi va scoate deodată “iepurele” alb din joben deja îmbrăcat în steagul bleu cu steluţe galbene al Uniunii. Sau poate că s-a ţesut deja un soi de complot mondial pus la cale de oficialii Comisiei şi de cetăţenii europeni, cu mic cu mare, într-o imensă majoritate, deocamdată mută: la un semnal, dat discret prin internet, TV, radio ori alte metode de comunicare, milioanele de belgieni, francezi, germani, români, olandezi, britanici etc. vor decide că nu mai e cazul să accepte dominaţia politicienilor naţionali. Drept pentru care îi vor debarca cumva, apoi îi vor pofti amiabil să plece unde văd cu ochii, la nevoie îi vor surghiuni, iar pe locul lăsat liber de această cohortă pe care oricum cetăţenii de pretutindeni o dispreţuiesc în general, vor fi aduşi cu surle şi trâmbiţe pricepuţii şi neprihăniţii politicieni europeni.

Cum şi de unde vor apărea ei, în număr suficient şi bine pregătiţi? Habar nu am, dar desigur dl. Baroso şi dna. Ashton vor avea curând răspunsul. Poate că ar trebui să facă precum Imperiul Otoman în epoca sa de glorie, când se ştie cum recruta viitorii ieniceri (infanteriştii fără egal ai epocii) obligând ţări creştine supuse să le furnizeze tineri. Îmi pot imagina cum mii de tineri europeni sunt luaţi de lângă familiile lor, rupţi de ţările de origine şi duşi spre a fi şcoliţi de către câteva faimoase şcoli de cadre, la Bruxelles, Strasbourg, Berlin şi nu numai. Dacă îi vor lua la vârste suficient de fragede poate că vor reuşi să nu apuce să aibă moravuri “balcanice”, să fie europeni de la început şi să vadă lumea cam la fel. Pentru ei, patria, naţiunea şi naţionalismul ar fi noţiuni îndepărtate şi oricum vagi. În schimb ar mânca Europă pe pâine 24 de ore din 24. Cu britanicii cei încăpăţânaţi va fi mai greu dar, după eforturile de rigoare, lucrurile se vor aranja în dauna Albionului şi spre fericirea Europei.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro