Stimate Domnule vice-prim ministru,

O reorganizare administrativă într-un termen atât de scurt precum cel pe care guvernul dumneavoastră şi l-a propus, este un proiect foarte ambiţios. În această contribuţie, aş dori să sugerez o idee care ar putea creşte şansele de succes ale demersului.

Obiectivul reorganizării ar trebui să fie nu găsirea unei soluţii „optime” ci găsirea unei configuraţii care să permită evoluţia cât mai rapidă către un astfel de optim. Altfel spus, ceea ce ar fi de optimizat ar trebui să fie însăşi flexibilitatea, adaptabilitatea, caracterul dinamic al noii configuraţii. Este singura modalitate de a ieşi cu succes din impasul dat de faptul că este practic imposibil ca în doar câteva luni să se identifice exact soluţia optimă de reorganizare administrativă a ţării. Numărul de variabile, de necunoscute, şi de eventualităţi, este mult prea mare pentru a fi explorate cu atenţia cuvenită din start.

Astfel, trebuie să concepeţi nu un sistem „eficient” în mod direct, ci doar un sistem reconfigurabil, chiar dacă punctul de plecare va fi cu siguranţă ineficient. Astfel, acesta ar putea să evolueze mai repede ulterior, pentru ca perioada de tensiune să fie cât mai scurtă.

Calitatea fundamentală a acestei abordări ar fi aceea de a putea încerca proiecte noi de jos în sus, pe bază de iniţiativă locală sau regională, şi apoi de a „itera”, cu modificări şi corecturi cât mai rapide. Odată atinsă o soluţie de echilibru la scară regională, respectiva reformă sau inovare administrativă ar putea fi ori preluată la scară naţională, ori preluată la nivelul altor regiuni interesate.

Această abordare graduală face parte dintr-o tendinţă mult mai largă în domeniul managementului şi inovării organizaţionale, cunoscută sub mai multe nume în funcţie de domeniu: „agile engineering”, „lean manufacturing”, „extreme programming”, şi nu în ultimul rând „lean government”. În contextul de faţă voi folosi termenul de „regionalizare agilă”.

Exemple

Vă pot oferi două exemple, unul din România, şi altul din SUA, ambele din zona sistemului de sănătate. Alegerea nu este întâmplătoare, pentru că în contextul tensiunilor politice de pe scena românească a ultimului an şi jumătate, acest domeniu ar trebui să poarte o greutate cu totul specială în preocupările oricărui lider politic. Erori în acest domeniu au capacitatea de a cataliza reacţii extrem de bruşte şi violente la nivelul populaţiei, un fenomen periculos în sistemele politice încă fragile precum cel românesc.

• SMURD – a început în Septembrie 1990 la Târgu Mureş, cu o singură maşină, fără capacitate de transport al pacienţilor, care era încă efectuat cu ambulanţele clasice. După 3 ani de dezvoltare, perfecţionare, şi schimburi de experienţă cu sisteme mai performante din ţări occidentale, SMURD a ajuns la un grad considerabil de maturitate, fiind preluat în 1993 ca model pentru servicii similare în două alte oraşe: Oradea şi Sibiu. Astăzi, sistemul, incomparabil mai dezvoltat şi perfecţionat decât cel lansat în 1990, funcţionează la nivel naţional. Dacă s-ar fi încercat identificarea sistemului optim din prima încercare, şi implementarea directă la nivel naţional, eşecul ar fi fost garantat, şi costisitor.
• „Obamacare” (reforma americană a sănătăţii) – a început în toamna 2004 sub forma unor declaraţii politice ale unor lideri regionali la nivelul statului Massachusetts, unul din cele mai mici state americane, cu o populaţie de 6 milioane majoritar concentrată în Boston, şi o suprafaţă cât 3-4 judeţe româneşti (un teritoriu foarte mic la standarde americane). Guvernatorul statului a preluat ideea, a lansat procesul legislativ, care după mai multe impasuri şi cotituri, s-a finalizat cu succes în iunie 2006. Guvernatorul Romney declara mai târziu „Sunt mândru de ce am realizat. Dacă statul Massachusetts va reuşi să implementeze reforma, vom fi un model pentru întreaga ţară.” Remarca sa a fost profetică, deoarece  în chiar anul următor, 2007, era introdusă în procedură legislativă la nivel federal o primă variantă de reformă a sănătăţii bazată pe principiile reformei din Massachusetts. Aceasta a marcat startul unei dezbateri extrem de intense şi agresive, pe toate fronturile, şi la toate nivelele societăţii americane, care a durat aproape 4 ani, culminând în 2009 şi 2010 cu mişcări de stradă, şi tactici de tergiversare procedurală în Congres, împinse până la limită de către opoziţie. Forma adoptată în cele din urmă, în martie 2010,  se aseamănă în bună măsură cu cea introdusă iniţial în 2007, inspirată puternic din reforma din Massachusetts.

Lecţia ce trebuie reţinută din ambele exemple este aceea că nimeni nu o poate „nimeri” din prima, şi asta e OK, atâta timp cât costurile erorilor iniţiale sunt menţinute la minim până când sistemul este şlefuit, şi pregătit pentru a fi extins la scară mai mare. Diferenţa faţă de conceptul clasic de proiect pilot este că de regulă proiectele pilot sunt iniţiate tot la vârf, pe când în abordarea regionalizării agile pe care o propun aici, pilotarea începe de cele mai multe ori spontan, de la bază, dacă i se permite acest lucru. Oamenii caută întotdeauna să găsească soluţii la problemele pe care le au, secretul este doar de a nu le pune piedici.

Este deasemenea important de subliniat că în afară de acest beneficiu operaţional, mai există un avantaj strict politic. În cazul reformei americane, spre exemplu, marja cu care a fost adoptată în Congresul american a fost extrem de subţire (219-212 în camera decizională) iar acest succes ar fi fost absolut imposibil fără argumentul forte că sistemul deja funcţionează (în Massachusetts), şi oamenii sunt mulţumiţi. Din punct de vedere politic, putem spune cu certitudine că este singurul argument care a reuşit să încline balanţa către o adoptare. Altfel scepticii ar fi avut, de departe, câştig de cauză, şi pe bună dreptate.

Principiile regionalizării agile

Diversitatea regiunilor – la scară

Un concept cheie în cele de mai sus este conceptul de „scară”: iniţiative la scară mică, extindere la scară mai mare, etc. Aici trebuie subliniat că nu toate sectoarele administraţiei publice sunt relevante la orice scară. Spre exemplu, sănătatea şi educaţia sunt sectoare unde o reorganizare poate fi relevantă şi la nivelul unei singure şcoli sau unui singur spital (în cazul SMURD, o singură maşină!). Când vorbim de fiscalitate sau turism însă, atunci orice discuţie sub nivelul unei comune sau municipiu nu are sens. Turismul în particular este de multe ori relevant doar la nivelul unui ţinut întreg, cum ar fi Delta Dunării, sau al unei regiuni istorice, precum Bucovina sau Maramureşul istoric. Aici e vorba de kilometri sau zeci de kilometri. În cele din urmă, sectoare precum infrastructura energetică sau transportul, nu sunt relevante decât la nivelul celor mai mari regiuni, precum Moldova sau Muntenia (care rămân totuşi mult mai mici decât ţara în ansamblul ei). Acum suntem în domeniul sutelor de kilometri.

Aşadar, pentru o regionalizare agilă, este nevoie de o distribuţie cât mai largă a dimensiunilor regiunilor. Altfel, riscul este ca sisteme precum sănătatea, educaţia (în regiuni prea mari), sau energia şi transportul (în regiuni prea mici), să fie aproape nereformabile, pentru că nu pot fi pilotate la scara potrivită, sau doar cu mari dificultăţi legale şi procedurale, şi doar de sus în jos. Dacă toate regiunile sunt medii (precum cele 8 actuale), „bariera de potenţial” este încă prea mare. Argumentul este deci în favoarea existenţei unor regiuni de la nivel municipal (câteva propuneri mai jos) şi până la nivelul celor mai mari regiuni istorice (Muntenia şi Moldova).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro