Ucide şi fugi, nu revendica nimic: cât de atipic e atacul terorist din Boston?
Locuitorii din SUA sunt deja supra-expuşi fenomenului terorist, şi asta chiar şi dinainte de fatidicul an 2011. Cine nu a auzit, de pildă de faimosul atac din Oklahoma City, desfăşurat pe 19 aprilie 1995? Personajul sinistru numit Timothy Mc Veigh a ajuns să fie imaginea tipică a teroristului autohton, provenit din rândurile extremiştilor non-islamici. Acesta a vrut să „pedepsească” guvernul de la Washingon pentru „relele” comise în Irak, dar şi pentru acţiunile în forţă din Vietnam, Libia, Japonia (Hiroshima şi Nagasaki) etc. A ucis 168 de persoane nevinovate. Mergând pe o logică de acest tip, mai lipsea să afirme că a detonat bombele spre a pedepsi uciderea şi deportarea pieilor roşii de către albi în secolul al-XIX-lea, spre a le acapara pământurile. America e plină de astfel de pseudo-justiţiari. Unii acţionează în grup, alături de alţi „lunatici”, alţii sunt „lupi singuratici”, organizând şi planificând minuţios atacul, fără vreun ajutor.
Într-o epocă în care globalizarea presupune circulaţia aproape liberă a informaţiei iar internetul oferă acces inclusiv la tehnologie nucleară, potenţialii terorişti în general pot face rost de explozibili, uneori şi de muniţie şi arme. Bombe artizanale, precum cele detonate luni la Boston, se pot fabrica şi din îngrăşăminte agricole şi din alte substanţe chimice relativ uşor de procurat. Unii terorişti le fabrică, alţii le cumpără, aşadar organele specializate ale statului (mai ales serviciile de informaţii) au o anumită şansă să îi intercepteze în cursul acţiunii respective. Mai greu e să captureze „lupi singuratici” care procură din surse obişnuite substanţe chimice folosite în fel de fel de activităţi civile normale. Mc Veigh a folosit peste două tone de nitrat de amoniu (NH4NO3, baza compusului numit ANFO) şi nitrometan, plus combustibil de automobil. A rezultat ANNM, un explozibil şi mai periculos. ANFO este un explozibil folosit de mineri dar şi de muncitorii în construcţii, aşa că doar cumpărarea repetată, din aceleaşi surse, de către indivizi „ciudaţi” ar putea determina alertarea autorităţilor şi, cu noroc, prinderea suspectului.
Deşi grosul americanilor se aşteapă ca teroriştii cu bombe să fie toţi posesori de turbane şi cititori înrăiţi ai Coranului, iată că nu întodeauna este aşa. Chiar dacă majoritatea celor mai căutaţi terorişti ai Americii– Adam Gadahn, Omar Hammami, Jedad Mostafa, Abdul Yasin (http://www.nationaljournal.com/nationalsecurity/who-are-the-american-terrorists-20130320) – sunt islamişti cu multe crime la activ, Mc Veigh nu era mahomedan dar a purces la atac spre a combate ceea ce el numea „tirania” guvernului federal considerat de el vicios şi agresiv. Aşadar un procentaj de 10-20% din teroriştii home-grown provin din rândul extremiştilor albi, ultra-religioşi (sectari) sau nu, dar oricum conservatori, anti-guvernamentali, ori dintre anarhişti şi adepţii unor filosofii criminale.
Acum FBI-ul anchetează cu frenezie atacurile desfăşurate în zona unde se desfăşura maratonul anual de la Boston. Să remarcă faptul că atacul acesta nu a fost reclamat de nimeni, deşi teroriştii islamişti aproape mereu le revendică cu mândire. Bomba a ucis relativ puţine victime (trei) dar a rănit numeroşi spectatori, circa 180. Pare să fi fost vorba de o bombă artizanală de tip „oală sub presiune” (pressure cooker), plină de cuie mărunte. Asemenea maşinării infernale sunt utilizate în multe zone ale lumii precum India, Pakistan, Afganistan sau ţări africane. În mai 2010, un atentator a încercat să folosească ceva similar spre a ataca zona Times Square din New York. Oala sub presiune (în copilăria mea ceauşistă i se spunea „oală minune” şi se importa din RDG, dacă nu mă înşel, fiind foarte apreciată de gospodinele de atunci) se cumpără din magazinele de electro-casnice şi serveşte ca recipient pentru explozibil şi diversele cuie şi şuruburi menite să sporească nivelul de letalitate. În 2004 şi 2010, Departamentul de Securitate Internă din SUA şi apoi şi FBI au cerut cetăţenilor să raporteze cazurile în care observă astfel de pressure cookers abandonatepe străzi sau în parcuri (http://info.publicintelligence.net/DHSpressurecookerieds.pdf). Aceste obiecte erau considerate posibile IED (Improvised Explosive Devices) şi existau chestionare pentru Customer Survey.
Ce ar fi de constatat aşadar? Evident, inamicii Americii nu mai au forţa, organizarea şi logistica necesare spre a repeta evenimentele din 11 septembrie 2001. Poate că vor dar nu mai sunt în stare. America a învăţat să se apere, cetăţenii sunt vigilenţi, organele de securitate foarte active. În plus grupurile teroriste bine organizate şi cu număr mai mare de militanţi au fost demantelate iat site-urile de internet suspecte sunt monitorizate atent. Nici măcar un atac de talia celui de la Oklahoma nu s-a mai produs de multă vreme. Sau precum cel din 1993 de la World Trade Center, comis de Rahman Yasin. Atacatorul sau atacatorii de la Boston par să fi fost nişte marginali care au recurs la arme ieftine, uşor de confecţionat şi la explozibili accesibili. Au cărat cele două-trei bombe în plase (sarsanale) şi le-au lăsat aproape de traseul maratoniştilor, detonându-le cel mai probabil prin mecanisme electronice obişnuite (poate prin telefoane mobile). Nişte diletanţi patetici, nu-i aşa? E posibil. Dar iată că au avut succes şi au reuşit să atragă atenţia asupra deficitului de securitate existent la nivelul populaţiei civile. Adminsitraţia Obama va trebui să îşi facă politica de securitate ţinând cont şi de asemenea criminali care pot ucide între, să zicem, unu şi o sută de cetăţeni, folosind instalaţii improvizate dar letale. Probabil că „oala minune” plină de explozibil şi de cuie nu costă mai mult de câteva sute de dolari dar produce pagube imense, vieţile umane neputând fi echivalate în bani. Aşadar, teroriştii „săraci” ştiu că au acces la adevărate „multiplicatoare” de eficienţă, ceea ce le permite să ducă un soi de război asimetric şi neconvenţional. Dacă toţi aceşi inşi frustraţi şi fanatizaţi, care urăsc America, s-ar decide să se adune într-o pădure, să formeze o armată clandestină şi să atace oraşe, clădiri oficiale sau unităţi militare desigur că ar fi distruşi în maxim câteva zile. De aceea, ca şi adepţii războiului de gherilă (altă strategie prin care cel slab îl poate ţine în şah pe cel puternic), teroriştii se ascund în sânul populaţiei civile, nu au haine militare, steaguri, nu acţionează pe un câmp de luptă şi nu respectă vreo lege a războiului. De fapt există un câmp de luptă: tot teritoriul SUA! Comunicatul FBI de ieri le cerea cetăţenilor americani să fie vigilenţi şi să anunţe dacă au vecini, rude sau colegi de muncă suspecţi pe care i-au văzut la maraton în public sau i-au auzit vorbind adesea de acest eveniment şi de vizite în Boston. Un îndemn la ceea ce noi numim cu dispreţ „turnătorie”, dar ceva extrem de util în identificarea suspecţilor. Civilii trebuie să aibă o minimă educaţie de securitate şi să observe indivizii suspecţi de terorism, după care să anunţe autorităţile. Prin urmare există şi turnătorie utilă societăţii, lecţia asta ar trebui să o învăţăm şi noi românii, încă marcaţi de relele comunismului. Ştiu că mulţi cititori vor privi cu suspiciune un asemenea sfat, dar mi-l asum.
Judecând după folosirea acestei oale sub presiune şi după metoda de amplasare, să fie oare teroriştii pakistanezi sau afgani? Sau poate yemeniţi, ştiind că Al Qaeda din Yemen instruia on line în 2010 adepţii să fabrice bombe „în bucutărie”. Să fie aşadar extremişti islamici? Nu e sigur. Chiar şi un alt Mc Veigh ar putea învăţa de pe internet cum să îşi construiască o bombă artizanală de tip „oală”.
Cum putem defini terorismul? În ciuda a nenumărate încercări, nu există până acum o definiţie largă şi cuprinzătoare acestui fenomen, acceptată de toţi experţii din lume. Sintetizând, ar fi vorba de acţiunea unui actor social de a recurge la violenţă sau la ameninţarea cu violenţa spre a produce frică şi descurajare în rândurile populaţiei statului ţintă şi a crea presiune asupra factorilor de decizie din acel stat. Actorul terorist este un individ sau un grup iar scopul este de a convinge prin coerciţie „ţinta” să se supună dorinţelor sale. Se pot distinge acte teroriste ce au un scop politic clar, de viitor sau acte de răzbunare şi masacru.
Astfel încât, deşi nu s-a întrunit un consens general sau unul foarte larg în general recunoaştem spontan un act ca fiind terorist, chiar fără a identifica exact toţi parametrii.
Elementele definitorii ce se regăsesc în cele mai multe definiţii sunt:
- Agentul este un grup sau o persoană
- Acţionează în numele autorităţii de stat sau contra acesteia
- Violenţă extremă, cauzatoare de deces sau rănire
- Producerea de teamă prin ameninţare sau vătămare a populaţiei civile (grupul ţintă) – efect psihologic calculat
- Act politic, de impunere a voinţei (puterii) – coerciţie sau persuasiune
- Acţiune premeditată, planificată, dar imprevizibilă pentru victimele potenţiale
- Victime alese simbolic, prin apartenenţa la un grup-ţintă, sau, mai rar, aleatoriu
- Presiuni asupra guvernelor şi opiniei publice spre a accepta solicitările teroriştilor
- Destabilizarea instituţiilor oficiale politice, economice, juridice şi a societăţii
- Încălcarea deliberată a regulilor sociale şi a legislaţiei statului ţintă
- Publicitate prin mass media
Atacatorii din Boston, neasumându-şi atacurile, se privează de publicitate şi de presiunea directă asupra guvernanţilor. Teroriştii speră, în general, ca prin imaginea obţinută să atragă numeroşi adepţi, fonduri şi alte forme de sprijin. Aşa a procedat Al Qaeda cu succes pînă în 2001, când a început să fie lovită teribil de superputerea americană. În schimb, toţi teroriştii reuşesc să semene panica, să reducă încrederea cetăţenilor în capacitatea statului de a îi apăra, ei destabilizează într-o anumită măsură societatea. Cred că în Boston a fost un atac de răzbunare, un masacru al cărui scop politic nu e încă foarte clar, deşi poate fi intuit.
Dar cît de protejat e cetăţeanul de rând în faţa teroriştilor? SUA au cheltuit peste 1000 de miliarde USD în „războiul global contra terorismului”, cel soldat cu războaiele din Afganistan şi Irak. Au învins în mare parte Al Qaeda, acel grup care a plannificat atacurile din 2001. Bin Laden e mort, locotenenţii săi aşişderea, doar câţiva mai ascunzându-se în locuri misterioase. Nu mai au loc mari atacuri contra unor ţinte civile ori militare din SUA sau faţă de obiective americane din strănătate. În schimb, diverşi extremişti religioşi sau nu, planifică atacuri punctuale precum cel din Times Square şi ulterior din Boston. Cel mai adesea organizaţi în grupuri mici, formate din prieteni, rude sau, mai rar, prin internet, ori chiar „lupi singuratici”, teroriştii nu renunţă la modul lor de a lupta cu superputerea militară a lumii. Nu ştiu dacă e vroba de islamişti sau de adepţi ai extremei drepte americane, de inşi frustraţi din motive personale, ori chiar de interlopi certaţi cu legea. Oricum am lua-o este o luptă de disperaţi, de laşi, de marginali. Şi orice mi-aţi spune, personal îi consider inclusiv pe atacatorii kamikaze tot laşi deoarece nu au curajul de a îşi asuma altfel decât prin moarte consecinţele actelor lor şi în plus atacă mai ales civili neînarmaţi.
INTERVIURILE HotNews.ro