Afganistan, prizonierul celor 26 de democratii

In Afganistan se prelungeste fara perspective un razboi care trebuie cistigat daca vrem ca NATO sa mai insemne ceva. La Riga, in 2006, NATO stia ce e de facut in Afganistan. Decidea sa apere regimul Karzai, sa antreneze, sa inzestreze si sa sprijine actiunile fortelor militare si politienesti ale guvernului de la Kabul, sa coopereze pe deplin cu toate organizatiile internationale implicate, de la ONU la Banca Mondiala, sa se concentreze pe sufocarea financiara a insurgentilor talibani, sa submineze productia de opiu, sa determine vecinii Afganistanului sa se alature acestor eforturi.

Tot acum doi ani, Alianta facea o marturisire si isi lua un angajament. Marturisea ca, desi isi va indeplini rolul pina la capat, NATO nu isi poate asuma intreaga sarcina a stabilizarii Afganistanului. Iar tarile NATO se angajau ca vor livra fortei internationale ISAF trupele, logistica si mandatul de care este nevoie pentru victoria militara.

In 2008, nimic nu pare sa se fi schimbat. Doar reputatia NATO este un pic mai sifonata. Desi dispune de legitimitate incontestabila, de supertehnologie si de trupe foarte bine antrenate, NATO nu reuseste sa invinga o grupare detestata in toata lumea, rudimentara ca exprimare militara, compusa din fanatici si derbedei.

Planul de la Riga e corect sau, cel putin, nu avem altul, alternativ. Si marturisirea de la Riga e valabila in continuare. Dar aliatii au cazut proba ultima a oricarei aliante: nu si-au tinut cuvintul dat unul altuia. Promisiunea de la Riga nu s-a respectat. Citiva membri NATO nu au livrat ceea ce au promis ca livreaza.

Trimiterea trupelor in Afganistan cu mandatul exclusiv de a dirija circulatia in Nord, in timp ce alti aliati lupta pe viata si pe moarte in Sud e greu de numit contributie. Mai mult, sa anunti ca te retragi cind lupta e mai grea se cheama intr-un singur fel: tradare. Desi, admit, in parlamentul caldut al oricarei capitale euroatlantice se poate chema democratie.

NATO nu poate face altceva la Bucuresti decit sa reafirme viziunea (poate ceva mai detaliat), sa refaca marturisirea (poate ceva mai patetic) si sa reafirme angajamentul (poate ceva mai apasat). Dar decizia de care depinde totul nu apartine nici unuia dintre cei care semneaza declaratia la summit. Decizia si raspunderea apartin parlamentelor nationale. Acolo unde politicienii locali, conditionati de confuziile si de spaimele alegatorilor, voteaza.

Regula in democratii este ca soldatii unei tari participa la misiuni in afara granitelor numai pe baza unei decizii a parlamentului national si numai in limitele mandatului acordat de acesta. Nici un politician intr-o democratie nu vrea sa i se reproseze ca a votat trimiterea unor soldati intr-o misiune de unde se pot intoarce in cosciuge, asa ca fie nu accepta trimiterea trupelor in Afganistan, fie o accepta cu limitari de mandat atit de serioase incit le transforma in trupe necombatante.

Se infrunta, de fapt, doua adevaruri care cer doua atitudini opuse. Primul este ca in razboi se moare si ca NATO e in razboi. Al doilea este ca cel care decide trimiterea soldatilor e interesat numai de alegerile din comunitatea ai carei fii si fiice pleaca la razboi, pe votul sau. NATO nu are nici o pirghie de influenta a deciziei vreunui parlament national si nici macar sefii statelor NATO nu o pot face intr-o maniera decisiva.

Soarta razboiului din Afganistan nu se joaca nici pe cimpul de lupta, nici la Bruxelles si cu atit mai putin la Bucuresti, in aceste zile. Soarta razboiului din Afganistan se joaca in fiecare capitala a celor 26 de aliati si depinde de multi politicieni, dintre care o buna parte nici nu stiu bine ce e aia Summitul NATO de la Bucuresti.

Integral in Cotidianul.