O radiografie a recompensei unor CEOs si presedinti de companii de pe Wall Street

Trei presedinti ai unora dintre cele mai mari companii de pe Wall Street au fost nevoiti sa demisioneze din cauza rezultatelor financiare slabe obtinute de catre companiile pe care le conduceau pe parcursul a unuia sau a mai multor trimestre. Daca Robert Nardelli a fost criticat de catre investitori in principal pentru necorelarea dintre salariul sau exagerat de mare si performantele mediocre ale companiei, Stanley O’Neal a inregistrat la carma Merryll Lynch o pierdere de 7.9 miliarde de dolari doar in perioada 1 iulie – 30 septembrie 2007, in vreme ce Charles Prince a prezidat peste un Citigroup care a pierdut 6.4 miliarde de dolari in aceeasi perioada si asteapta pierderi aditionale de pana la 11 miliarde de dolari in perioada 1 octombrie – 31 decembrie anul curent.

• 3 ianuarie 2007 – “Nardelli isi da demisia de la Home Depot” (CNN Money).

• 30 octombrie 2007 – “E. Stanley O’Neal demisioneaza de la Merrill Lynch” (International Herald Tribune)

• 5 noiembrie 2007 – “Prince renunta la sefia Citigroup” (Financial Times).

In afara de magnitudinea acestor pierderi, cel putin la fel de socant este pachetul financiar – constituit din cash, actiuni, actiuni restrictionate si optiuni pe actiuni – primit de acesti trei presedinti odata cu demisile lor. Robert Nardelli a plecat cu 210 milioane de dolari, Stanley O’Neal cu 161 de milioane, iar Charles Prince cu putin sub 100 de milioane de dolari.

O prima intrebare care se impune in acest context este legata de masura in care aceste pachete financiare exorbitante reprezinta un hazard moral. Cu alte cuvinte, in ce masura au actionat acesti presedinti de companii intr-un mod iresponsabil vis-a-vis de modul in care si-au condus companile, avand in vedere aceste pachete financiare consistente pe care urmau sa le primeasca odata cu plecarea de la conducerea companiei?

Raspunsul poate parea evident la prima vedere. Stanley O’Neal si Charles Prince au castigat 36.24, respectiv 19.67 milioane de dolari in anul fiscal 2006-2007, conform revistei Forbes. De asemenea, conform aceleiasi reviste, castigul total in ultimii cinci ani a fost de 87.45 de milioane de dolari in cazul lui O’Neal si de 68.92 de milioane de dolari in cel al lui Prince. In urma demisiei, O’Neal a plecat cu plecat cu un pachet financiar care depaseste cu 84% venitul sau total din ultimii cinci ani, iar Prince cu un pachet financiar mai mare cu 45%.

Asadar, cand stii ca pachetul financiar pe care urmeaza sa il primesti la parasirea functiei de CEO si presedinte al companiei depaseste cu mult suma veniturilor tale din ultimii cinci ani – indiferent de performanta ta la conducerea companiei – este foarte posibil ca motivatia de a performa excelent, da a duce o politica de management al riscului prudenta, de a actiona in primul rand in interestul actionarilor companiei sa nu mai existe in totalitate.

Acest argument este sustinut si de faptul ca suma pe care un CEO si presedinte de companie urmeaza sa o primeasca in momentul plecarii din companie este in mare parte negociata ex-ante, la momentul învestirii in functie, ceea ce nu lasa prea mult loc de negociere boardului companiei ex-post, in cazul in care rezultatele obtinute de CEO sunt slabe si se hotareste inlaturarea sa de la conducerea companiei.

Pe de alta parte, aceasta problema a hazardului moral trebuie analizata si dintr-un alt unghi si aici, ar fi trei argumente principale de discutat.

In primul rand, nu putini sunt cei care sustin ideea ca talentul necesar conducerii unor organizatii atat de complexe precum Citigroup sau General Electric este foarte rar si dificil de gasit. Intr-adevar, nu oricine poate conduce o corporatie cu zeci sau sute de mii de angajati in intreaga lume, o corporatie care de multe ori, este compusa din mai multe corporatii mai mici, fiecare cu model de afaceri si cultura proprii.

Sustinatorii acestui punct de vedere vad drept justificate pachetele financiare exorbitante primite de presedintii marilor companii de pe Wall Street, argumentant cam in felul urmator: „Este doar piata libera in forma pura: cererea pentru un CEO competent este foarte mare, oferta nu este pe masura si asadar, trebuie platit un pret foarte mare pentru a atrage si retine un candidat care are experienta si calificarile necesare.”

Nimic mai adevarat, dar aceeasi piata libera incurajeaza si un sistem de stimulente care rasplatesc performanta si penalizeaza lipsa de performanta. Si tocmai aceasta lipsa de performanta la nivel de CEO nu doar ca nu este penalizata, ci este „rasplatita” cu pachete financiare de zeci sau sute de milioane de dolari.

Un al doilea argument adus in favoarea recompensei exorbitante primite de un CEO al unei companii de pe Wall Street este ideea ca aceasta pozitie reprezinta cel mai probabil apogeul carierei persoanei respective si ca pachetul financiar trebuie sa compenseze faptul ca pentru acea persoana, pozitia respectiva de CEO reprezinta in cele mai multe cazuri ultima pozitie la nivel inalt din cariera sa. Aceasta indiferent ca urmeaza sa se retraga din afaceri ulterior sau ca este fortat sa demisioneze.

Cu alte cuvinte, acest pachet financiar consistent trebuie sa aibe si rolul de asigurare – in cazul in care CEO-ul nu performeaza stralucit si este fortat sa demisioneze, pachetul financiar trebuie sa-i acopere si o parte din eventualele venituri pe care le-ar fi castigat daca lucrurile ar fi mers bine si din pozitia de CEO la Citigroup sau Merill Lynch ar fi trecut intr-o pozitie similara la o corporatie asemanatoare.

Se prea poate sa fie asa, dar mi se pare cat se poate de justificat si rational ca dupa ce compania pe care o conduci inregistreaza pierderi de miliarde de dolari in cateva luni, sa nu fii pe lista scurta de candidati pentru conducerea altor companii de pe Wall Street.

Cu toate aceastea, si acest argument isi pierde din veridicitate uneori – cum este de exemplu in cazul lui Robert Nardelli, CEO-ul demisionar al Home Depot. Nardelli, dupa sapte luni de pauza, a fost numit CEO si Presedinte al Chrysler, al patrulea producator de masini din Statele Unite, aflat intr-o restructurare majora. Dupa pachetul financiar de 210 de milioane de dolari primit odata cu demisia de la Home Depot, noul salar anual al lui Nardelli este de 1 dolar si este eligibil pentru un bonus nespecificat. Deci cu totii avem dreptul la o a doua sansa!

Cel de-al treilea si ultimul argument pe care il voi discuta legat de recompensarea unui CEO al unei companii de pe Wall Street suna cam in felul urmator: un CEO este un lider in adevaratul sens al cuvantului, este o persoana care inspira, care poate aduce schimbari majore in cadrul companiei, care poate transforma compania intr-un mod fundamental si o poate conduce spre noi performante. Mai mult, pentru un CEO motivatia principala nu este una de natura financiara, ci de natura profesionala, iar obtinerea succesului pe diverse planuri – o cota mai buna de piata, o profitabilitate mai buna, o crestere semnificativa in pretul actiunilor companiei – este mai important decat pachetul financiar cu care este recompensat un CEO.

Toate bune si frumoase si in acest argument, dar daca ar fi in totalitate adevarat, ma intreb de ce nu este recompensarea unui CEO legata in totalitate de performanta sa la conducerea companiei. De ce exista aceasta corelatie doar atata vreme cat lucrile merg bine la companie (adica creste profitul companiei cu 30% fata de anul precedent, creste si bonusul CEO-ului cu 15 milioane de dolari), iar cand lucrurile nu mai merg bine, corelatia devine negativa (adica compania inregistreza pierderi de 8 miliarde de dolari in ultimele trei luni, CEO-ul demisioneaza si pleaca cu un pachet financiar semnificativ mai mare decat toata recompensa financiara obtinuta pe parcursul intregului sau mandat de CEO, cand compania a obtinut profituri remarcabile).

Nu sunt sigur care sunt implicatiile transmise de acest sistem de recompense, dar stiu insa ca spune ceva despre sistemul meritocratic de pe Wall Street. Atata vreme cat nu esti intr-o pozitie de conducere, o pozitie executiva, sistemul de stimulente functioneaza perfect: performezi si contribui la succesul companiei, este rasplatit printr-un bonus corespunzator cu performanta ta; nu performezi si nu contribui la succesul companiei, esti dat afara cu preaviz de cateva ore in cele mai multe cazuri.

Pe de alta parte, cand ajungi intr-o pozitie de conducere sau de CEO, sistemul de stimulente nu mai functioneaza la fel de „perfect”: performezi si contribui la succesul companiei, esti resplatit printr-un bonus de milioane sau zeci de milioane de dolari; in momentul in care nu mai performezi si nu mai contribui la succesul companiei, demisionezi de comun acord cu boardul companiei, ti se lauda toate contributile aduse la dezvoltarea companiei si pleci cu un pachet financiar exorbitant.

Eu sunt convins ca, poate cu mici exceptii, nici un CEO al unei companii de pe Wall Street nu este rau intentionat. Deciziile pe care un CEO trebuie sa le ia sunt foarte complexe, dificile si chiar daca de cele mai multe ori se intampla sa fie cele corecte, uneori se intampla sa fie si eronate.

Cu siguranta ca nici Stanley O’Neal si nici Charles Prince nu au dorit sa produca companiilor pe care le conduceau pierderi de miliarde de dolari. Dar riscul excesiv, contagiunea financiara si criza ipotecilor sub-prime din Statele Unite au cauzat aceste pierderi. Si, asa cum ar spune americanul: „It’s not personal, it’s just business”, cam acelasi principiu ar trebui aplicat probabil si unui CEO demisionar al unei companii de pe Wall Street.

Radu Tatucu este absolvent al Universitatii Harvard si lucreaza la o companie de consultanta in Boston. tatucu[at]post.harvard.edu