O boare de sifilis (de Razvan Exarhu)

Sa nu ai un dosar de urmarire penala azi e aproape ca si cum nu ai fi avut sifilis la 1500. Inteleptul Erasmus din Rotterdam, in 1519, scria ca orice nobil care nu facuse inca rost de un sifilis era considerat ignobilis et rusticans (taranoi si ignorant), dupa cum se arata intr-o carte excelenta – „Bolile si Istoria” (Cartwright&Biddiss, ed. ALL).

De la o vreme incoace, pare ca mai toata lumea care conteaza in diverse registre ale puterii si influentei trebuie sa-si justifice pedigree-ul prin aceasta tehnica aparent neplacuta. Daca esti important, daca esti o persoana, cum se zice, trebuie sa fii urmarit penal, macar un pic.

Probabil ca unii nici nu vorbesc cu tine daca nu au auzit la stiri ca dai cu subsemnatul si ca ai, deci, un certificat de origine controlata. Pentru aromele discrete, limba franceza foloseste cuvantul soupon – banuiala.

Pentru usturoi, de exemplu, in anumite retete, este recomandabila expresia un soupon d’ail – o banuiala, o suspiciune de usturoi.

O boare de dosar penal, asa, o irizare, o briza diafana, un alizeu racoros dau unica savoare a acestui ospat la care toti cetatenii sunt invitati sa saliveze. Asta nu poate avea decat efecte benefice asupra opiniei publice, asupra moralului national.

In sensul ca respectul si admiratia pentru infractori, pentru minciuna si alte delicatese populare are toate motivele sa creste, cum ar spune niste indivizi absolut respectabili.

Ce poate fi mai natural decat sa crezi ca e normal sa ajungi sa fii urmarit penal?! Asta din cauza unei monstruoase conspiratii, fireste, dupa ce vezi zi de zi ca oamenii pe care cetatenii de rand conteaza atunci cand isi formuleaza sperantele se ocupa de intretinerea unui dialog constant cu procurorii.

Dupa Revolutie, toata lumea isi dorea obsesiv intrarea in normalitate (de parca stia cineva ce e normalitatea), si pana la urma tot am nimerit si noi intr-un teritoriu care suna asemanator, doar ca se numeste penalitate.

In aceasta normalitate, in care suntem intoxicati zilnic cu imagini sordide de pe holurile tribunalelor, procuraturii si ale altor instante, mai toata lumea are roluri principale. Presedintele, primul-ministru, fostul prim-ministru si restul alaiului.

De aici, se degaja un subtil frison ca nici legile, nici capitalismul, nici democratia, nici libertatea de exprimare si nici bunul-simt nu au savoare, deci valoare, daca nu le tragi niste suturi ca sa se mai fragezeasca.

Curios e ca deocamdata numai unii ajung sa aiba dosare penale. Normal ar fi sa li se acorde tuturor respectul cuvenit si sa fie balacariti cum se cuvine, ca tot nu conteaza de ce ii iau si de ce scapa.

Pe langa intretinerea unei atmosfere extraordinare la nivelul mentalitatilor pe cale de aparitie, aceasta stare de fapt, si mai putin de drept, are avantajul ca i-ar putea ajuta pe cetateni sa invete lucruri noi si folositoare.

Justitia nu mai pare ceva de care sa te temi – cu incredere. E ceva de care sa te feresti. Mai ales cand vrea sa te convinga de importanta actiunilor sale.

Cred ca ultimele framantari, dincolo de impresia ca au datoria sa convinga Europa ca avem justitie si aici, in Romania, reusesc sa discrediteze profesionist clasa politica, credibilitatea actului de justitie, capitalismul si bunavointa cu care ne incapatanam sa credem ca traim intr-o lume cu sperante rapide de insanatosire.

N-ar fi exclus sa aflam ca marele Sisif ar fi scapat bolovanul pentru ca o voce ii soptea: sus o sa fii urmarit penal.

Cum se spune in publicitate, e aspirational sa fii infractor. E un deziderat, e raspunsul la vesnica intrebare romaneasca: ce proiecte de viitor aveti?

De aceea nici nu mai conteaza finalitatea acestui joc iresponsabil cu credintele oamenilor. Rezultatul e oricum necredinta, neincrederea in bine si ispita de a imita, fara a intelege de ce, marile modele infractionale ale lumii noastre.

Citeste articolul complet in Evenimentul Zilei