Era mai bine inainte (de Razvan Exarhu)

Industria nostalgiei e un soi de Craciun perpetuu. Un spatiu special amenajat, un soi de supermarket pentru toti amatorii de deja-vu. Era mai bine inainte e o scuza si o acuzatie. E un refugiu si un avanpost al celor care privesc inainte cu manie. Mai e si un registru al sensibilitatii militante, al credintei in cauze nobile si in momente privilegiate.

Inainte muzica era mai buna, oamenii erau mai deschisi, ideile erau mai transante, hainele erau mai sexy, la fel si masinile. Femeile aveau mai mult mister si mitocanii aveau stil. Casele si umerasele de haine, conversatiile si petrecerile aveau o caldura si o alura de bucurie dezinteresata.

Mitologiile nostalgiei sunt atat de perverse incat actioneaza asupra noastra chiar si inainte de a apuca sa ne punem la punct inventarul propriu de sensibilitati. Inainte de a iti parea rau ca a murit Elvis, te-a atins deja iremediabil destramarea Beatles. Pana la un punct, toate par sa se potriveasca perfect in matca aceluiasi model de suspin la fereastra, cand Gheorghita nu mai vine.

Psihologii pot explica riguros acest fenomen si am putea incheia subiectul. Dar cum fac parte dintr-o generatie cu nostalgii foarte serioase, nu ma pot abtine sa nu le trag cateva suturi, sa vad daca mai misca. Tot ceea ce se poate observa in urma acestui experiment este ca pe undeva pe-aici, sau la o generatie dupa, se cam incheie o epoca a nostalgiilor cu tema inalta.

Cumva, desi nimeni nu poate sa spuna precis, cu totii simteam ca facem parte dintr-un sens general, destul de nedefinit, o impotrivire, o reasezare a lucrurilor in ordinea importantei lor ideale. Muzica, pletele, hainele colorate, dragostea, poezia, subversivitatea difuza si o inocenta imposibila astazi.

Asa adauga si un anumit tip de senzatie ca pana si pauzele aveau o semnificatie profunda. Mai demult, fusese existentialismul, apoi miscarea hippy, despre care gurile foarte rele spun ca a fost initiata de KGB – sa mori de ras. Punk-ul, curentul Depeche Mode, toate aveau o incarcatura simbolica de atitudine, capabila sa rastoarne lumea.

De aici incolo, calitatea, substanta viitoarelor nostalgii se modifica, se subtiaza, dispare incet agentul destabilizator si orizontul ramane deschis si echivoc. E fascinanta aceasta retragere cu torte si, mai ales, incapacitatea multora din cei care au trait toate aceste clipe de a intelege ca au respirat un aer special.

Privind personajele din La dolce vita si petrecaretii de la Lido descoperi aceeasi langoare a privirii, aceeasi miscare incetinita a timpului, aceeasi nemultumire fundamentala ascunsa sub ochelarii totemici ai lui Mastroianni. La fel se intampla, dincolo de moda si de gesturile obligatorii, cu toti cei de dupa, cu toti purtatorii nestiuti ai fermentilor schimbarii.

Ma tot intalnesc cu celebra propozitie care ne umple de regretul ca nu se mai face muzica asa cum se facea, ca nu mai sunt nici oamenii ca pe vremea cand erau oameni si nici bautura nu mai e la fel de ieftina ca in anii ‘70.

Impietrirea asta subtila sau de-a dreptul agresiva imbolnaveste chiar si minti luminate si anuleaza toate efectele benefice ale particulelor elementare asimilate in trecut.

Privindu-i pe cei care dispretuiesc prezentul sau il resping, te poti intreba cum vor arata nostalgiile celor care isi traiesc astazi micile revolutii, iubirea si tot restul de accesorii. Dupa ce va suspina un pusti de 20 de ani din Romania anului 2006, atunci cand va avea 45 de ani, va cheli si va spune ca tinerii sunt niste cretini?

Care vor fi corespondentii eugeniilor, siropurilor, pinkfloydului si blugilor rupti? Intotdeauna pare imposibil sa aiba cineva niste repere mai bune sau mai importante decat cei de dinainte. In care inainte se va simti el mai bine, cu cine se va mai simti solidar sau adversar pana la moarte?!

Avantajele acestui refugiu numit nostalgie este ca ne fereste de cele mai multe ori de dezamagirea iscata de autocontemplare. Ii compatimesc pe marii practicanti ai ritualurilor de dulce aducere aminte si ma gandesc ca poate educatia viitorului ii va feri pe oameni de pacatul acestei sinucideri in grupuri de prieteni care se suporta unii pe altii pentru ca au burta si neveste acre.

Daca ar fi nevoie vreodata de o concluzie pentru acest etern accident cu victime bine-mersi, ar fi poate cel mai metafizic banc cu blonda pe care l-am auzit. Ea a tras un foc de arma in aer si a ratat.