A murit Delumeau. Jean Delumeau a scris despre frică. Noi vedem că-n 2020 suntem la fel de fricoși ca-n evul mediu
Acest Jean Delumeau a murit pe 13 ianuarie, la 93 de ani. Și numele lui îl voi cinsti astăzi și mereu pentru o cercetare care mi-a luminat mintea. Așa de profund m-a zdruncinat cartea asta a fricilor că de când am descoperit-o, oriunde m-aș muta, ea umblă cu mine. Umblu cu „Frica” în sân. Mai precis cu “Frica in Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată”, pe numele ei adevărat de carte. Și coperțile cărții sunt jerpelite. Și paginile deformate. E vai de ea de carte, dar nu mă despart de Frica mea. Vorbind ieri la telefon cu prietenul Viorel Moțoc, din frică-n frică, el vine cu o idee: bine ar fi să scrie cineva ce s-a schimbat astăzi din fricile de secol medieval. Asta n-a făcut-o Jean. Așa de tare m-a sedus ideea că, iată, reiau cartea despre secole trecute și, după mintea mea, vă spun cum stăm cu fricile în 2020. Frica de femeie, de evreu, de țigan, de emigrant, de noutate, de bătrânețe, de moarte, de singurătate, de subversiune, de… citește articolul ca să-ți vezi fricile vechi, de ev mediu.
Începutul cărții lui Delumeau vorbește despre cât de fricoși sunt cei din secolul lui Montaigne. Fragmentul pe care-l veți citi mai jos vorbește și despre metoda lui Delumeau. Delumeau nu vorbește direct despre istoria mare (fapte, date istorice, mari conducători) ci te seduce cu detaliul (metodă de investigare a trecutului folosită de grupul de gândire din care face parte, de historien des Annales, precum Braudel, Duby, Febvre, Le Goff, etc.).
Atenție, cum Delumeau te aruncă-n trecut, te prinde cu povestea, îți bagă frica în oase:
“În secolul al XVI-lea, nu-i uşor să intri noaptea în Augsburg. Montaigne, care vizitează oraşul în 1580, se minunează în faţa „porţii false” care, sub supravegherea celor doi paznicri, îi cerne cu grijă pe călătorii sosiţi după apusul soarelui. Aceştia se izbesc întîi de-o poartă de fier tăinuită în zid, pe care primul paznic, a cărui odaie se află la mai bine de-o sută de paşi, o deschide chiar din locuinţa sa cu ajutorul unui lanţ de fier, care „pe un drum foarte lung şi cu nenumărate coturi” trage un drug, tot de fier. Cum ai trecut de acest obstacol, poarta se închide la loc. Pe un pod acoperit, vizitatorul trece apoi şanţul ce înconjoară oraşul şi ajunge într-o piaţetă; acolo declară cine e şi unde va trage în Augsburg. Scuturînd un clopoţel, paznicul îşi anunţă atunci tovarăşul care pune în mişcare un mecanism aflat într-o galerie de lîngă odaia sa. Mecanismul deschide mai întîi o barieră — tot de fier — apoi, cu ajutorul unei roţi mari, comandă podul mobil „fără să poţi ghici vreuna din aceste manevre: pentru că ele se transmit prin ziduri şi porţi şi pe neaşteptate totul se închide la loc cu mare vuiet”. Dincolo de podul mobil se deschide o poartă mare „foarte groasă, care-i din lemn şi toată ferecată cu sprâncene 5 late de fier”.
Străinul pătrunde prin ea într-o sală în care se pomeneşte închis, singur şi fără lumină. Dar o altă poartă, asemănătoare celei dintîi, îi îngăduie să intre într-o a doua sală unde, de astă dată, „e lumină* şi unde descoperă o căldăruşă de bronz atârnată de un lanţ. Acolo depune taxa de trecere. Al doilea portar trage lanţul, verificăsuma depusă în căldăruşă. Dacă nu corespunde cu tariful legiuit, îl va lăsa pe călător „să dîrdîie acolo pînă-n zori”. Dacă-i însă mulţumit, „îi deschide în acelaşi fel în«ă o poartă mare asemenea celorlalte, care se închide la loc de îndată ce a trecut şi iată-l în oraş”. Amănunt important ce întregeşte acest dispozitiv greoi şi bine gîndit în acelaşi timp: sub aceste săli şi porţi este amenajată „o pivniţă uriaşă unde pot fi adăpostiţi” cinci sute de oameni înarmaţi cu cai cu tot, gata pentru orice eventualitate. In caz de război, ei sînt trimişi la luptă „fără ştirea prostimii din oraş”. Precauţii deosebit de grăitoare, pentru un climat de nesiguranţă: patru porţi grele una după alta, un pod peste un şanţ, un pod mobil şi o barieră de fier nu par a fi prea mult pentru a ocroti împotriva oricărei surprize un oraş de 60 000 de locuitori, cel mai populat şi mai bogat oraş din Germania pe vremea aceea. Într-o ţară căzută pradă certurilor religioase şi în timp ce Turcul dă tîrcoale la fruntariile imperiului, orice străin este suspect, noaptea mai ales. In acelaşi timp, „prostimea” ale cărei „emoţii”* sînt imprevizibile şi primejdioase e privită şi ea cu neîncredere. De aceea, se face în aşa fel încît să nu bage de seamă lipsa soldaţilor staţionaţi de obicei sub dispozitivul complicat al „falsei porţi”. In interiorul acesteia au fost puse la bătaie ultimele perfecţionări ale metalurgiei germane de pe atunci; astfel, o cetate mult rîvnită izbuteşte, dacă nu să alunge cu desăvîrşire frica dincolo de zidurile sale, măcar s-o îmblînzească îndeajuns ca să poată convieţui cu ea. Mecanismele meşteşugite care îi apărau odinioară pe locuitorii din Augsburg au o valoare de simbol. Pentru că nu numai indivizii izolaţi, ci şi colectivităţile şi civilizaţiile înseşi sînt angajate într-un dialog permanent cu frica.”
Greu citatul? Lung citatul? Deja dacă gândești așa este clar că n-ai răbdare, ți-e frică de așteptare, deci. Ai frică de ev mediu, dar minte de acum.
Să începem comparația. Deci, așa era în secolele 14-18. Intrarea în casa și sufletul unui român din 2020 aparent este simplificată, dar dialogul cu frica este același.
De această frică a nopții, a necunoscutului venit din noapte n-am putut scăpa. Să ne privim gardurile și ușile de la case. Viața astăzi nu se concepe fără sisteme video, audio (interfon), ușă de fier (de toate prețurile) cu sisteme sofisticate de închidere a acestora, Yala inteligenta WIFI/Bluetooth/Cod/Card cu acces remote (2000 ron pe Emag, pentru fricoși).
Eu am ușă de fier care a costat 400 euro acum vreo zece ani și un sistem de închidere a ușii cumpărat tot așa la vreo 300 de euro, instalat de un superprofesionist cu scule complicate.
De cine mă tem?
La intrarea în blocul meu e interfon și se discută introducerea unui sistem video.
De cine ne temem? Habar n-am!
De toată lumea. De necunoscuți. Hahaha
Păi, deja cei de pe scară, din cetatea asediată, nu ne mai cunoaștem între noi. Nu ne știm vecinii de palier. Intru în scară cu necunoscuți, seara, și descopăr că are cheia unui apartament de pe același palier cu mine. WTF.
Cetatea asediată din 2020 este scara de bloc. Scara! Cu 30-40-50 de apartamente în cazul unui bloc de zece etaje.
Cetatea aceasta nu-și cunoaște proprii locatari, îi privește suspicios, se teme chiar de ei.
Astăzi locuim însă în 2 cetăți. Am înlocuit gardienii oameni cu gardienii audio-video, cu uși de fier antiefracție, antifoc pe care suntem dispuși să dăm și pielea de pe noi.
Dar mai avem o cetate asediată. Cetatea virtuală.
Suntem pe rețele unde în inocența noastră ne expunem emoțiile, gândurile. De la old Facebook la new TikTok nici nu ne trece prin cap cum fiecare pas al nostru este contorizat și predat campaniilor de marketing (nu o spun căzând în teoria conspirației) și nu ne trece prin cap cum intrăm în dialog cu tot soiul de necunoscuți fără pic de îndoială.
Care-s gardienii? Mintea noastră a abandonat singurul gardian: discernământul, gândirea critică.
Avem prejudecăți cât trei blocuri, veți spune, ne apărăm de țigani, hoți, șmecheri, antinaționaliști, homosexuali, proști. Prejudecățile „pe net” nu ajută, nu ne apără. Nu, nu. Arată cât de vulnerabili suntem. Ce frici avem.
Și dacă am ajuns aici să vedem ce prejudecăți-frici aveau cei din Cetatea asediată descrisă de Delumeau, lista motivelor de frică din secolele 14-18.
Vă vine să credeți? Fricile-s aceleași:
Frica de așteptare Frica de bătrânețe Frica de Dumnezeul răzbunător Frica de lipsa lui Dumnezeu Frica de bătrânețe Frica eshatologică (ce se întâmplă cu mine după moarte) Frica de Satan și de agenții lui: evreul, femeia, islamul, călătorul-emigrantul, vrăjitorii, ereticii Frica de nou, frica de vechi Frica de zvon Frica de nebunie Frica de subversiune (de răsturnare a ierarhiilor)
Băi, îți dai seama?
Așteptarea? Ne-o zugrăvim cu fuga pe net.
Singurătatea? Dăm o compulsivă pe rețele.
Bătrânețea? Îi dăm cu silicon în sân, în pleoapă, în toate părțile moi.
Dumnezeu? Pe băiatul ăsta bun la toate ori îl adulăm, ori îl dăm dracului.
Evreul, femeia, emigrantul, răzvrătitul, cerșetorul, țiganul? Toate-s în ura noastră veșnică. Nu-i zi în care să nu-i îngrădim, să nu le tragem o artilerie de cuvinte și violențe.
Oho, cât de tare ne este frică să nu se schimbe ceva, să nu ni se ia scaunul de sub fund. Vrem să fim șefi veșnici.
Să avem privilegii nenumărate.
Cearta cu bătrânii? Ura față de tot ce-i nou?
Toate aceste frici ne fac din ce în ce mai nesiguri și inepți.
Experiențele doar în grupul de vârstă nu fac decât să ne sufoce.
Ne stafidim împărtășind doar trecutul sau doar prezentul.
Câți dintre noi vorbesc cu și înțeleg un puști?
Câți dintre tineri privesc cu urechile ciulite la ce spune un moș de numai 40 de ani?
În epoca descrisă de Delumeau erau barzi, cântăreți care exaltau temerile nobililor de nou, de subversiune.
Astăzi singuri, chiar noi, cu multă furie și bărbăție, cu mândrie și prejudecată, ne creăm cu fiecare postare pe “rețele” aceea narațiune care ne arată cât de fricoși suntem. Da, fiecare foto pe Insta, grup pe Whats App, fiecare fugă pe TikTok toate astea ne exaltă temeritatea.
În epoca descrisă de Delumeau moartea putea veni la orice vârstă, se murea de ciumă, lepră, tot ce vaccinurile de secol 20 au eradicat.
Deci frica de boală era firească: nu erau leacuri. Mureai. Frica de boală în toată splendoarea ei revine în anii 20 ai secolului 21. Bolile secolelor lui Delumeau revin în splendoarea lor.
Mișcările antivaccin ni le aduc înapoi? Poate, dar mai rău este că bolile astea ni le dorim chiar noi. Milităm pentru revenirea bolilor trecutului. Cu tot entuziasmul. Din toată inima Ignoranței noastre.
Ignoranța în secolele descrise de Delumeau era firească. N-avea lumea carte, comunicații. N-avea lumea net. Dar astăzi? Astăzi când avem net să-l mâncăm cu lingura, astăzi habar n-avem să-l folosim, trăim în bulă, în zvon, în fake, în minciună. Trăim în bulă-ignoranță. Pentru că
ne e frică de așteptare, de boală, de nou, de vechi, de tineri, de bătrâni, de dumnezeu/de lipsa lui, de emigranți, de subversiune, de discernământ.
Sanchi, azi sunt bolnavi ca niciodată de procrastination.
PS1: Acest articol nu condamnă tehnologia, Dumnezeirea, mobilitatea-turismul, sofisticatele mecanisme de închidere a ușilor noastre.
PS2: Multumesc Dan Perjovschi și Hieronymus Bosch pentru ilustratii
PS3: Despre cine a fost Jean Delumeau CLICK pe un articol Le Point
PS4: Jean Delumeau a scris și alte cărți, bineînțeles. Despre religiile lumii, paradis, fericire. Dar, repet, eu am rămas îndrăgostit de “Frica in Occident (secolele XIV-XVIII)”.
CLICK pe celelalte cărți traduse în limba română.
INTERVIURILE HotNews.ro