“Adânc scufundat în propriul tău creier” – note despre “Melancolia” de Mircea Cărtărescu

Închipuiți-vă, cititori, că-n fața ochilor vi se profilează un peisaj somptuos, un tărâm-nălucă aureolat de lumină. Un vis-o viziune. Așa i se arată băiatului din ultimele povestiri scrise de Mircea Cărtărescu. “Ceea ce vezi în fața ochilor este adânc scufundat în propriul tău creier”, îl edifică o coleopteră, călăuza personajului-copil în ținutul melancolic dintre sinapse, unde se-ncheagă visele. “Melancolia” e compusă din trei povestiri. În fapt, un triptic: “Punțile”, “Vulpile” și “Pieile”. Titluri de basm, de nedeslușit. Totul i se-ntâmplă băiatului, topit în singurătate, în vertijul unui oraș himeric – care nu-i, de data asta, Bucureștiul. Băiatul e resuscitat prin însăși povestea călătoriei sale în propria minte.

„Punțile”. Despre singurătatea nesfârșită într-un apartament de bloc

În prima povestire băiatul rămâne singur în casă. Mama pleacă la cumpărături și „nu se va mai întoarce niciodată”, scrie Cărtărescu. Băiatul e lăsat singur. Și singurătatea e resimțită până-n punțile corticale. În creierul lui de copil. Povestirea se numește așa: “Punțile”. Sunt arcuri, semicercuri, agregate de lumină îngroșată pe care un băiat străbate emisferic orașul. Se blochează în apartament, e recluziunea lui magică. Cărtărescu scrie despre adolescență. Vă amintiți zilele acelea, voi, foști adolescenți? Pentru fiecare adolescent, de fiecare dată când lumina orașului – care nu e numit de Cărtărescu drept București în “Melancolia” – tăia muchiile obiectele din apartamentul închis ermetic, dacă rămâi singur, gândul îți va ricoșa de pereți, iar singurătatea va părea implacabilă. Ireductibilă. Ați simțit singurătatea nesfârșită, chiar dacă, peste un timp, cineva, mama, tata, urma să se întoarcă? Câte amiezi magice pot fi reproduse în memoria noastră de adolescenți? Băiatul din povestirea lui Cărtărescu nu poate ieși din încăperi. Ușa de la intrare e înfundată de pământ. Apartamentul e un mormânt vertical. Așa că doar pe structura arhitecturală a razelor de lumină se mai poate călători. Băiatul își întâlnește părinții. Un tată din cauciuc. O mamă de ciocolată, înfășată, ca un corp de manechin, în staniolul ce reflectă orice rază. Cititorul e închis ca miezul nucii în fantastic, n-are scăpare din melancolia care-i revelează basmul. Cărtărescu are abilitatea astea mistică, dragi cititori: induce transa, drogul lecturii. Etanș între oasele craniului băiatului din poveste se profilează o lume paralelă, ireală. Cărtărescu folosește logica visului, senzația că visul e crisalida care-nconjoară omul. “Punțile” înseamnă pragurile, bolgiile spiralate ale visului din care nu mai ieși.

„Vulpile”. Fratele Tristețe

Frații din a doua povestire sunt închiși în dormitor. Joacă jocul secund al imaginației. De-a vulpile. De-a atacul. De-a orice. Cu păpuși, cu figurine. Până când jocul își revendică propria realitate. Fata halucinează. Jocul devine real. De-a lungul casei lor – o casă ca o emulsie fotografică, căci nimic nu e mai verosimil decât cei doi frați, nici măcar dormitorul – există o altă casă. Peste râu. O casă cu becul veșnic aprins. O copie în răspăr a casei lor. Casa Melancoliei, unde dormitorul celor doi frați este același, reprodus exact, în cele mai mici detalii, doar că erodat de ruină. E locul trist unde jocul de-a vulpile devine ofranda pe care fratele trebuie să o facă unui băiat-doppelgänger. E geamănul lui, dublul mistic negativ, carcasa lui cu ochii dărăpănați de tristețe. E băiatul-vulpe care pândește și ucide băiatul real. Trebuie să se ofere pe sine pentru a-i reda surorii lui mintea limpede. Să se metamorfozeze, să devină el locuitorul clădirii unde Singurătatea își împământenise tentaculele, le împlântase-n pereți și grinzi și scări. “Vulpile” se citește așa cum ai vedea cele două versiuni ale imaginii fotografice, negativul și pozitivul. O casă aparține copilăriei și jocului. Cealaltă casă, de peste lacul simbolic, e domiciliul stării alchimice de “nigredo”, bila neagră, teritoriul saturnin. Sau altfel: e o povestire despre materia întunecată care cuprinde universul ca o matrice. Cine sunt eu în lumea virtuală compusă din materie întunecată? Așa se întreabă cititorul. Am și eu un dublu himeric, fără suflu vital, reversul, trista figură? Desigur că am și eu, ca fiecare, melancolia mea – iată cum Cărtărescu te-ndeamnă să imaginezi, să gândești.

“Pieile”. Metamorfoza poeților

Vasile. Dar nu el e personajul, ci tot băiatul care-i vede pe poeți în racle, în deplina lor metamorfoză, în ținutul din multivers unde cerurile se despică și culorile devin onirice, acolo unde-s palate, favele și arbori. Băiatul se îndrăgostește de o fată care-l așteaptă pe bancă de lemn, mereu lângă fațada unei case vechi din care ninge tencuială, casa ei cu arhitectură demodată, cu marchiză ciobită la intrare. El e martorul transformării ei, deși în poveste fetele și băieții trăiesc după altfel de reguli. Lumea lor e despărțită de tabuuri și interdicții. Băieții se schimbă năpârlind, părăsindu-și pieile ca pe un costum întreg. Fetele parcurg o metamorfoză completă, în patru stadii, ca fluturii. Iar cenotaful poeților e tot tărâmul transformărilor. Ei sunt precum niște zei Proteus sub cleștarul raclei. Băiatul pleacă cu statuia poetului Vasile Singurătate de mână. E o ego-poveste a lui Cărtărescu. E despre metamorfoza scriitorului, a substanței prozei sale poetice, e despre continua transformare, e creierul lui Cărtărescu. O mare coleopteră însoțește băiatul în tărâmul din “claustrum” – un strat subțire de substanță cenușie în creier cu traiect ondulat (n.r.) – iar pe râurile care înconjoară tărâmul “nu curge apă, ci patru amare și-ntunecate licori ce-și amestecă-n tine otrava: serotonină, adrenalină, dopamină, epinefrină”. Băiatul-Cărtărescu se dezvăluie scufundat în propriul creier. Iar cititorul îl urmează, cititorul cu creierul lui propriu!