Am facut 4000 de kilometri in Romania. Tara care nu se mai satura sa-astepte salvarea sau ingroparea. Da, cititi fuga-n lume cu teatrul Frilensar. Episodul al 4-lea

De la Râșești (Vaslui) via Alexandria (Teleorman) am ajuns în Dobrogea cea multiculturală unde caravana noastră și-a găsit sfârșitul în mare. Nu ni s-au înecat corăbiile, pur și simplu așa se termină proiectul nostru de o vară și 10 spectacole prin țară, o vară în care am luat România la pas, am mers din casă de cultură în cămin cultural, și ne-am dat seama că vorbim de aceeași țară, cu aceleași probleme, care parcă nu se mai satură să aștepte salvarea sau îngroparea.

Farul din Alexandria

Spuneam în materialul trecut că Botoșani este un soi de pepinierăa teatrului românesc și că viitorul teatrului românesc este din Botoșani. Rămân la aceeași părere, doar că adaug pe listă și Alexandria ca fiind unul din cele mai bune exemple de management cultural din țară, un loc în care viitorul teatrului nostru primește un important boost de imagine și curaj. Așadar, am luat o mică pauză de la caravană, deși eram tot în caravană, deși eram tot noi și aveam fix aceleași probleme, și am plecat pentru o zi spre Alexandria, județul Teleorman, la Ideo Ideis. Ni s-a părut important pentru noi să ajungem la festivalul național de teatru tânăr pentru că toată atmosfera pe care au creat-o oamenii de acolo timp de 12 ani de zile, te face să-ți dorești să ajungi și tu, să vezi cum e să fii în mijlocul lor, cum stau actori importanți de vorbă cu puști de 16 ani sau să vezi cât ai pierdut tu cu tine de când aveai 16 ani în defavoarea teatrului. Am ajuns într-un oraș de provincie, cu oamenii lui de rând, căruia i se întâmplă o infuzie de sânge proaspăt. Exact asta a fost prima mea reacție vis-a-vis de tabloul pe care-l creează oamenii de pe străzi veniți special pentru festival și oamenii care-și duc viața de zi cu zi acolo. Mi-am adus aminte de primele zile din caravană când mergeam prin sud și de toate poveștile cu porci și magnați. Am prins cum nu se putea mai bine pentru că era fix ziua în care niște procurori au început să ancheteze niște ferme de porci și uite-așa s-au mai închis niște cercuri. Toți oamenii ăia de la Ideo Ideis care mișună cu legitimații la gât îți dau o energie aparte. Par în permanență curioși, atenți la ce se întâmplă în jur și scanează fiecare persoană de pe stradă de parcă simt că li se întâmplă ceva important. Și printre ei, mai relaxați ca niciodată și cu un zâmbet de două ori cât ei: Manole, Chiriac, Bartoș, Pavlu, Zamfirescu, Teglas, Ștefănescu etc. Am jucat Mălăieș în Călcăieș într-un teatru studio – terasa – restaurant (Canciato), o sală ce arată mai mult decât decent în comparație cu sălile din țară. Mi-a plăcut organizarea celor din festival. Mi-a plăcut că aveau oameni responsabili pe fiecare palier, oameni responsabili și binevoitori care înțelegeau de ce sunt acolo și ce trebuie să facă. De la contract, la masă, până la căratul decorului sau montarea luminilor, faptul că am întâlnit oameni deschiși care să nu-ți spună nu, ci să găsească o soluție, mă face să cred că Ideo Ideis este cel mai profesionist festival la care am fost. A fost Mălăieș în Călcăieș cu un public mai aproape de ce am trăit la Râșești. Surprinzător pentru că aici era poziționat mult mai aproape de noi și mă așteptam la un cu totul alt soi de energie, una mult mai exterioară, una a oamenilor obișnuiți cu teatrul și cu spectacolele, una a adolescenților. Dar nu a fost așa. Am avut parte de un public atent și calculat, unul rezervat care de regulă zâmbește, nu râde, un public care-ți măsoară reacțiile. Atmosferă pe care am mai trăit-o la Iași, un soi de conservatorism, de multe ori pozitiv, care nu se aruncă la aprecieri facile. Sau poate mi se pare și de fapt nu au fost foarte mulți încântați de ce am făcut. Deși n-am simțit neapărat asta. Am plecat din Alexandria spre Jurilovca via București, acolo unde orașul era pustiu.

Jurilovca românilor, a lipovenilor, a rușilor și a rușilor lipoveni

Cică demult, tare demult, pe motiv de reformă religioasă și scindări ale bisericii ortodoxe, un grup de ruși și-a luat bagajul în spate și-a poposit la noi în Dobrogea, acolo unde de obicei se adunau toate neamurile Pământului. Și pentru că le-a plăcut la Deltă și pentru că oamenii erau cât se poate de deschiși, rușii au rămas, au devenit lipoveni, s-au apucat intens de pescuit și uite-așa trăiesc și astăzi acolo. Satul în care am ajuns noi e Jurilovca, un sat care avea mai demult peste 70% lipoveană, dar care în prezent a scăzut spre 45% din cauza exodului în străinătate. Și aici aceeași problemă găsită în fiecare punct cardinal. Deși am vorbit cu un istoric din zonă, deși am vorbit cu cineva de la primăria din Jurilovca, deși am vorbit cu oameni simpli din Jurilovca, n-am înțeles exact cum și de ce se există mai multe etnii care teoretic ar fi aceeași. Unii vorbesc despre o istorie a rușilor, unii despre lipovenii care se numeau lipoveni și înainte de a veni aici, unii despre ruși-lipoveni pentru că așa sunt ei și unii care s-au săturat de incertitudine și s-au declarat români până la capăt. Ideea e că toți se trag din același neam și că uneori pe străzi auzi localnici vorbind în rusă. Sau cel puțin așa înțelegeam eu. De noi în zonă, din punct de vedere al organizării, s-a ocupat doamna Gentilia de la Primăria Jurilovca. O doamnă tănără care aștepta un copil, o doamnă binevoitoare, dar prinsă cumva la mijloc de lipsa necesităților tehnice. Ni s-a propus să jucăm afară fiind asigurați că vom avea sonorizare, scenă și public. Ne-am cam speriat când am ajuns pentru că trebuie să jucăm Mioritza. iar spațiul de jos era într-un camping de rulote. Nu ne-am speriat că era camping, am fi jucat foarte bine și pe plajă, ideea era că acel camping era gol, așa că noi nu observam fluxul de turiști care va participa la spectacolul nostru. Mai mult, afișele lipite prin sat anuntau spectacolul la ora 21.00, dar social-media jurilovcian anunța ora 20.00. În plus, prietenii doamnei Gentilia erau anunțați pentru ora 20.00.

Scena propusă erau de fapt niște paleți cu scânduri depărtate, deci am renunțat la ea și le-am dat o cu totul altă utilizare, mai exact bănci pentru public. Am jucat la sol între ora 20.00 și 21.00 și-am prins ambele categorii de spectatori. Sonorizarea a fost de tip Toboliu, iar lumina exclusiv Jurilovca pentru că și apusul are valoarea lui în teatru. Au venit să ne vadă turiști și localnici, ruși, români și lipoveni, oameni cu care am stat de vorbă după despre ce am mai făcut și cum a fost până acum în viață pentru noi. Am întâlnit un personaj, domnul Lazarov, care pretinde că este vărul celebrului Lazarov de la TVR, un domn care poate să vorbească atât de mult încât ai impresia că vorbele și timpul sunt prea puține pentru el. Am improvizat Mioritza. în Jurilovca, dar a fost bine și a fost pentru prima dată după mai bine de 30 de ani, după cum spuneau cei mai mulți, când teatrul a ajuns în acolo la ei. Un aspect destul de important pentru noi și pentru caravana noastră. În rest, am remarcat curățenia din sat, turiștii care vin acolo, spiritul antreprenorial al băștinașilor, mâncarea destul de scumpă, dar și ospitalitatea localnicilor, noi închiriind o casă pentru 3 zile, cu totu, chiar și cu Voicu, cățelul lor și cu roșiile și ardeii din grădină. Ne-am plimbat pe la cetăți, am fost la Gura Portiței, am remarcat și acolo prețurile ridicate și-am tras concluzia că e o zonă îngrijită, frumoasă, în care se investește (cultural mai mult pe zona de folclor), dar din care oamenii pleacă spre alte meleaguri. Ne-a plăcut la Jurilovca, mai venim.

Limanul și Mangalia

Între Limanu și Mangalia sunt vreo 6 km, o distanță destul de mică, dar o disponibilitate ca de la cer la pământ. Limanu pentru noi reprezintă un tipar de așa nu pentru că de asta ne ducem de râpă. În momentul în care am depus proiectul la concursul organizat de Administrația Fondului Cultural Național, ne-am stabilit o serie de parteneriate cu primăriile localităților în care urma să jucăm, prin care acestea ne asigurau un spațiu de joc în localitatea lor și o dată sigură în calendar în perioada 21 iulie – 15 august 2017. Așa a fost și cu primarul de la Limanu care s-a arătat a fi extrem de binevoitor în ceea ce privea propunerea noastră culturală. Am luat proiectul, domnul primar a fost anunțat că totul va fi în regulă, dar când i-am cerut anumite informații cu privire la locație, persoană de contact, obiective, locuri unde am putea să ne cazăm, domnul primar a devit agresiv, iar după acest episod, a refuzat să ne mai răspundă. Practic aveam parteneriat, dar n-aveam. Ne-am gândit că dragoste cu forța nu se poate, așa că ne-am reorientat și am găsit disponibilitate la Mangalia, la Casa de Cultură, prin Direcția de Cultură și Sport, cu toate că în zonă erau evenimente importante privind Ziua Marinei. Dar nu are sens să ne încărcăm negativ, așa că am trecut ușor peste, le-am trimis afișe celor din Mangalia, acestia le-au lipit, iar pentru un spectacol anunțat în 3 zile consider că cei 60 de spectatori au fost suficienți. Să povestim de Mangalia, deci și să lăsăm Limanul la liman. Am ajuns în Mangalia de la Jurilovca și ne-am speriat de coada imensă de mașini care venea din celalalt sens, așa că ne-am propus să plecăm după spectacol spre București ca să evităm aglomerația de a două zi. Nouă, românilor, ne plac extrem de mult cu weekendurile prelungite, o fi ceva de la Decebal și Traian. Am ajuns în Mangalia, ne-am oprit la o terasă și am mâncat cu pâinea de alaltăieri. Aia era pâinea pe care ne-au servit-o cei de la terasă, terasă care cică ar fi una dintre cele mai curate din Mangalia. Litoral, te halesc! Am dat o tură de plajă și de stațiune și mi-am adus aminte de cum era acu 20 de ani când mergeam cu ai mei la Mangalia. La fel. Poate mai puțină culoare, dar atmosfera era aceeași. Cultural, toată zona era dominată de Ziua Marinei care urma să aibă loc ziua următoare. Fanfară pe străzi, concerte anunțate, artiști peste artiști peste artiști care vin în perioada asta la mare să distreze lumea.

Am intrat apoi în singura casa de cultură din țară care are 450 de locuri și 300 de scaune. Sau cel puțin așa ne spune fostul director al Casei de Cultură Mangalia, domnul Viorel, cel care mai are un an până la pensie. Domnul Viorel a terminat inginerie demult și prezenta festivalele din taberele studențești înainte de 1990. Așa i-a cunoscut pe cei de la Divertis, pe Cotabiță și pe mulți alții. Ba chiar a primit și un premiu, zice el, de la Uniter, după ce a montat o piesă cu niște amatori în cadrul unei ediții de la Gala Hop. Până nu demult, Gala Hop se organiza în Mangalia, iar cu această ocazie domnul Viorel a reușit să prezinte piesa, nu în cadrul galei, ci doar așa, dar n-a fost doar așa pentru că i-a adus acestă recunoștință din partea domnului Todea și a domnului Caramitru. Deci i-a cunoscut, îi știe. Apoi ne-a prezentat atrocitățile care se întâmplă din punct de vedere cultural în Mangalia, și în general pe litoral, cum suntem un popor lipsit de educație și cultură, cum obosim numai după două pagini de citit și cum politicul a distrus cam tot. Domnul Viorel a făcut și politică și ne-a spus că tata domnului Mazăre, fost primar de Constanța, a fost general de securitate. Domnul Viorel știe. Am jucat Mălăieș în Călcăieș ne așteptam să vină doar părinții lui Tibi, iar, spre surpinderea noastră, au venit mult mai mulți oameni. Deși aveau câțiva copii gălăgioși, au fost atenți și ne-am bucurat împreună. La final am vorbit despre teatru și le-am explicat cum e treaba cu teatru independent. Cert e că mă luase puțin valu. Finalul de caravană a fost de poveste. N-am terminat caravana prea fericiți și evident o perioadă trebuie să întrerupem orice contact între noi ca să ne mai curățăm de orgolii și prejudecăți. Dar cu toate astea am mers peste 4000 de kilometri, am văzut sute de lucruri, am auzit o mulțime de povești și ne-am adaptat la cele mai ciudate situații. Ar trebui să trag o concluzie despre cum e cu cultura în România, despre care e barometrul de la fața locului. Stăm mult mai prost față de ce arată statistica, dar încă avem speranță. Ne lipsește mobilizarea, responsabilitatea, înțelegerea, acceptarea și profesionalizarea. La noi încă se fac foarte multe după ureche și de cele mai multe ori nu după urechea fiecăruia în parte, ci după urechea celuilalt, ce-a auzit celălalt, ce crede celălalt, doar el e într-un funcție și eu nu sunt. Ne trebuie curaj în luare deciziilor, ne trebuie asumare și răbdare. Finalul de caravană a fost de poveste și subliniază exact starea culturii noastre. Nivelul în care se zbate. Nu povestesc cu răutate această întâmplare, ci doar o relatez. Undeva în mine a stârnit un zâmbet. Terminasem spectacolul, terminasem interviul cu părinții lui Tibi, urcasem tot în mașini și ne pregăteam să plecăm. M-am dus să-l salut pe domnul Viorel. El are biroul la subsol, iar pe unul din pereți are un tablou imens cu Ion Luca Caragiale. Îi mulțumesc pentru găzduire. Transpirat, ne mulțumește și el și îmi spune: Hai, să vă dau ceva. Luați de aici o sută de lei să vă luați un suc. Refuz politicos, dar au românii un mod de a te atrage înapoi când vor să dea mâna cu tine. Am dat mâna și mi-a împins o sută de ron. Trebuia să ne luăm un suc, noi ne-am spălat mașinile.

CITITI si

prima parte:Fuga de acasa cu Teatrul Frilensar

a doua parte Chineu Cris – Tara Oasului

a treia parte Sapanta, Radauti

Si a fostPROGRAMUL FRILENSAR PE CONTUOR

Cine-i FRILENSAR?

Este un grup de tineri si foarte tineri artisti independenti care se manifesta cat mai liber cu putinta prin teatru. Incearca orice, nu fug de nimic, fara compromisuri, dimineata, la amiaza, noaptea, in bar, in teatru, pe strada, de la experiment la traditie, oriunde exista sau pot capacita un public sincer si atent. A avut peste 100 de reprezentatii în Bucuresti si in tara, reusind sa participe la numeroase festivaluri, dintre care amintim premiul castigat in cadrul Galei Hop in 2016, Premiul pentru cea mai buna trupa de actori. Frilensar are in prezent patru spectacole active (Malaies in Calcaies, Mioritza, Once upon si Inaintea erei noastre) si inca două spectacole in pregatire ( Priveste cerul si Who I am). Frilensar are 7 membri stabili (Loredana Cosovanu, Alina Mindru, Claudia Chiras, Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu, Ovidiu Cosovanu si Daniel Chirila) si doi colaboratori (Maria Veronica Varlan si Tudor Morar).

Trupa Frilensar a fost ”adoptata” de Teatrul LUNI de la Green Hours, Bucuresti, producatorul acestui proiect. Acesta este cel mai vechi spatiu independent din Romania (infiintat la 1 decembrie 1997), recompensat de-a lungul anilor cu premii atat nationale (Premiul de Excelenta UNITER Romania, Premiul pentru Creatie in Teatrul Independent – acordat de Ministerul Culturii), cat si internationale ( Fringe Dublin, Fringe New York, ș.a.)

Partea artistică a proiectului este finanțată de către Administrația Fondului Cultural Național.

Teatrul LUNI de la Green Hours– producător principal

FRILENSĂR – co-producător responsabil de partea artistică frilensar

Parteneri institutionali:

Politia de Frontiera, Primaria comunei Malu, Primaria Nadlac, Primaria comunei Toboliu, Primaria comunei Halmeu, Primaria comunei Sapanta, Primaria Radauti, Primaria comunei Paltinia, Primaria comunei Drinceni, Primaria comunei Jurilovca, Primaria Limanu, Centrul Cultural Ceh