Am fost înfrântă și frântă la votare
- Agata Olariu
Pe vremea lui Ceaușescu mi-au deschis votul chiar în fața mea. Eram studentă la fizică, la Măgurele, pe vremea lui Ceaușescu, o zi de duminică, dimineața devreme, puțin după ora 7, trei fete dormeam duse într-o cameră de cămin, când niște bătăi puternice în ușă, ne-au trezit. Doi profesori de la Facultatea de Fizica, șeful catedrei de polimeri si șeful catedrei de electricitate și secretar de partid pe facultate au intrat în hol, indiscret și au zis tare și poruncitor: „hai, îmbrăcați-vă repede, nu faceți nimic altceva, hai să votați!” Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce alegeri era vorba.
Apoi am fost mânată spre locul de votare, spre școala veche din Măgurele, unde director a fost și Ion Slavici, despre care știu că a scris texte frumoase dar că a avut și caracter. Am intrat în cabină, formularul de vot conținea cuvinte de genul „organe si organizații socialiste”, deci nu trebuia să-l votez sau să nu-l votez pe Ceaușescu. Pe buletinul de vot erau scrise nume de care nu auzisem și nu înțelegeam ce legătura aveam eu și de ce trebuia să aleg pe cineva, despre care nu auzisem niciodată și nici nu știam ce treburi avea să facă. Eram într-o situație absurdă. Am evaluat toate posibilitățile.
Tatăl mi-a zis: „tu să nu faci politică!”, prin perdeaua cabinei de votare vedeam profesorii de la facultate, care reprezentau autoritatea, care mă așteptau să ies. Știam de la Europa Liberă, că unii, în asemenea situații, au tăiat cu zigzaguri buletinul de vot, alții chiar au pus o murdărie organică. Am mai auzit că, cabinele de vot au o gaură, prin care votantul era urmărit ca să se știe cum votează. Da, și cabina mea de vot avea o gaură circulară, destul de mare. M-am simțit urmărită. Mi s-a făcut frică, m-am hotărât să votez ceva. Mi-au picat ochii pe numele „Marin”, nume pe care eu îl dau tuturor pisicilor care au desen pe frunte un M mare. Atunci, l-am bifat pe Marin și am ieșit repede, să mă duc repede să mă bucur de ziua de duminică. Am întins mâna să pun votul împachetat în fenta urnei de vot, dar…aici s-a întâmplat ceva care m-a înspăimântat tot restul vieții: când să arunc votul în urnă, profesorii au strigat: „Stai”.
Mi-au luat votul dintre degete, l-au deschis cu mișcări lente, mi s-a făcut frig, m-am înspăimântat, nu de ce ilegalitate făceau ei, ci de ce mă făceam eu dacă tăiam tot buletinul de vot cum am avut primul impuls?! Toți stăteau cu picioarele desfăcute, adică, în limbaj de body language, însemna: noi suntem stăpâni aici”; toți ochii erau spre cel care îmi desfăcea votul, erau aproape siguri ca m-au prins cu ceva, iar după o pauză grea, în cele din urmă a zis că totul era în regulă. Am plecat îngrozită, de ce s-ar fi ales de soarta mea dacă le stricam eu votul într-un fel, cum ar fi fost normal. Am simțit că sunt înfrântă și frântă. Mi-a zis mie o colegă, când am întrebat-o dacă îl regretă pe Ceaușescu, că nu Ceaușescu era rău, ci cei din jurul lui! Peste ani, am aflat ceea ce știau și copii mici, Marin, pe care l-am votat eu, era cunoscut ca „Ochii și urechile partidului”.
Ion Rațiu a mai avut trei voturi! Dar a venit anul 1989, Revoluția, primele alegeri libere, ziua de 20 mai 1990. O zi frumoasă de mai, lumea purta pe brațe, buchete de trandafiri… Am stat la o coadă lungă și lată, dar toata lumea era zâmbitoare, aerul era plin de speranță. Eram împreună trei persoane, eu, jumătatea mea și un prieten, profesor la liceul din Măgurele. Auzeam de sus, de jos din dreapta și stânga „Iliescu, Iliescu”. Iar noi trei, care voiam să-l votăm pe Ion Rațiu, ne-am estimat naiv, șansele la 50%. Am ajuns să intrăm în secția de votare, aceeași școala veche din Măgurele, noaptea.
Era întuneric, în interiorul secției, un bec chior, abia lumina. Din acest motiv am intrat toți trei în aceeași cabină de vot, am dat draperia la o parte să putem vedea clar buletinele de vot. Cea mai mare grijă a noastră era să nu cumva să ni se anuleze votul, să ni se arunce buletinele și speranța noastră. Și am votat astfel: unul punea ștampila, ceilalți doi supervizau, ziceau: „da, acesta este chenarul, pune ștampila exact pe mijloc, mai suflă o data în ștampilă să se vadă clar votul”. Din cauza acelui bec slab, acum pot să zic fără tăgadă, că trei persoane am votat cu Ion Rațiu și că am și respectat procedura, voturile nu puteau fi anulate. Ion Rațiu a avut trei voturi la Măgurele! Am așteptat apoi cu nerăbdare rezultatele votului, care au fost afișate abia miercuri sau poate joi, pe hârtie, la un avizier, afară.
Rezultatul votului a fost cam așa: pe primul loc, Ion Iliescu, cu multe mii de voturi, iar pe ultimul loc, Ion Rațiu, în dreptul căruia era notat negru pe alb: 0 (zero) voturi! Urmau numele și semnăturile celor din comisia de votare. Din întâmplare cunoșteam trei doamne din comisie. Am intrebat-o pe una dintre ele, de ce nu sunt trei voturi la Ion Rațiu. Mi-a răspuns fără ezitare, uitându-se drept în ochi mei și mi-a spus apăsat: „Ion Rațiu n-a avut niciun vot!” Iar am avut sentimentul că am fost înfrântă și frântă. Dar cenușa celor de la Timișoara aruncată la canal?, dar bălțile de sânge de la sala Dalles? Au fost ele degeaba?
Când te înconjoară nedreptățile, urâciunile, oprimările, tribulațiunile, ce poți face? Poți să-ți creezi iluzii, să fugi de realitate în surealitate. Anul acesta am fugit pe Gabroveni la nr. 50-53, la ARCUB, unde am intrat în surealismul lui Salvador Dali. Știam doar că acele mustăți ale artistului sunt pentru prinderea ideilor iar ochii care te urmăresc și te privesc intens sunt pentru ghicirea gândurilor tale cele mai adânci. Mai departe am crezut că nu voi înțelege nimic din abstracțiunile acestui artist dar explicații erau generos afișate pe panouri și aveam și un device ghid audio. Mă opresc la o piesă de artă, „Femeia timpului”: o fată ține în mână o floare îndreptată în sus, simbolizând biruința frumosului etereal și a binelui iar pe mâna cealaltă, poartă o eșarfă, cel mai faimos simbol al lui Dalí, ceasul care curge, sugerând că timpul curge. Femeia este conștientă de trecera timpului și crede că frumusețea și binele biruiesc timpul. Am mai admirat „Barbat cu fluture”, o sculptură figurând un băiat frumos, într-un salt cu cădere spre necunoscut, iar fluturele pe care-l ține în mână simbolizează moartea și renașterea.