„Am trecut prin perioadele mele critice, dar am ieșit la liman”. Povestea de succes a unei paciente cu tulburare schizo-afectivă

Adriana* are 55 de ani, iar de la 40 e pacientă cu tulburare schizo-afectivă. În cazul ei, viața nu s-a închis după ce s-a îmbolnăvit, ci i-a deschis noi posibilități. Chiar dacă nu i-a fost deloc ușor, odată cu boala și-a făcut mai mulți prieteni și a cunoscut și-o altă latură care-i lipsea: o dragoste stabilă și vindecătoare. Ea și soțul ei, și el cu diagnostic psihiatric, sunt amândoi în echilibru.

Totul a început cu stresul de la serviciu. Adriana a luat viața în piept la 19 ani, când s-a angajat ca metrolog. De-atunci a fost stresată de tot ce însemna un loc de muncă în perioada comunismului – tot felul de nereguli și șefi care tăiau și spânzurau – iar stresul a continuat, mai accentuat sau mai atenuat, și după schimbarea de regim. La începutul anilor 2000, când compania la care lucra urma să se privatizeze și simțea amenințarea pierderii locului de muncă, stresul a atins cotele cele mai mari. Chiar și când și-a schimbat serviciul și s-a angajat ca vânzătoare, tot i-a fost greu.

„Eram foarte stresată când au început simptomele și exista și un fond de oboseală. Nu eram mulțumită nici pe plan personal, pentru că nu aveam o familie, simțeam că tot înaintam în vârstă, dar că nu făceam nimic nici pe plan personal, nici pe plan profesional. Totul se schimba în jur și eu eram foarte dezorientată”, spune Adriana.

Declanșarea bolii la 40 de ani

În 2006, când Adriana încă nu împlinise 40 de ani, într-o noapte, a avut și alte simptome pe lângă cele care ar fi dus cu gândul la o eventuală depresie. Ea îl numește atac de panică, dar, de fapt, a fost mai degrabă o stare de delir. „Într-o noapte – eram foarte stresată, nu mergea nimic, nu mai eram bună de nimic în perioada aia – am făcut un atac de panică. Locuiam cu mama mea și am început să mă agit”, își amintește Adriana.

Când a debutat boala, Adriana a experimentat gândirea dezorganizată și totuși, în tot acel haos, a realizat că are nevoie să meargă la medic.

Mama ei a chemat ambulanța, dar, pentru că era iarnă și mașina întârzia să apară, cele două femei au luat un taxi spre camera de gardă a Spitalului Obregia. Pe drum, spune Adriana, lucrurile în mintea ei au fost complet haotice: „Voiam ba la spital, să vorbesc cu un medic, că într-un fel înțelegeam că am o problemă de sănătate, ba voiam să plec cu avionul la aeroport, să plec nu știu unde. Deci eram confuză, în mintea mea era o varză”.

„Față de alte cazuri, eu m-am îmbolnăvit la 40 de ani, adică târziu. După ce au apărut semnele de boală, mi-am dat seama că am o problemă, că trebuie să o rezolv, deci că trebuie să lupt cu boala. Și asta am și făcut. Și la 40 de ani eram diagnosticată.”

Cum a aflat că e pacientă cu tulburare schizo-afectivă

Ajunsă la Spitalul Obregia, a fost internată pentru 20 de zile. În tot acest timp, medicul psihiatru în îngrijirea căruia intrase a încercat să o echilibreze, mai ales pentru că Adriana avea deja zile întregi de când nu dormea: „Eu nu-mi dădeam seama că nu dorm. Înainte de a avea acest atac de panică eu nu dormeam și nu realizam că, de fapt, nu mă odihnesc. Cred că am stat și o săptămână fără să dorm deloc. Puneam capul pe pernă, dar pur și simplu nu puteam să dorm. Apoi a apărut acest atac de panică”, explică ea.

CITEȘTE CONTINUAREA PE SMARTLIVING.RO