Amorurile ciocoiașului Foti Merișescu de la 1817 și îndoielile Constanței Vintilă Ghițulescu din 2019

Dacă citești cartea “Tinerețile unui ciocoiaș”, îți vin trei nebunii. Așa ceva nu există! Asta-i prima variantă. Povestea lui Foti Merișescu din secolul 19 nu există. Apoi, vine cealaltă variantă. Ce mișto este! Viața oferă surprize, de ce să nu profiți de ele, precum Foti? Și-n sfârșit, ultima variantă de lectură: îndoiește-te omule. Stai și gândește. Ultima variantă inhibă aventurierul. Dar, aici, în ultima „nebunie” se găsește, cu adevărat și incredibilul și surpriza ta. Este ipostaza cercetătorului. Este ipostaza Constanței Vintilă Ghițulescu. Ipostaza celei care descoperă în anii 2010 un manuscris pierdut printre dosare de arhivă și care-l dă publicității după ani de “săpături” în istoria românilor. Citește aici cronica cărții “Tinerețile unui ciocoiaș”, Humanitas, 2019, ediţie îngrijită, introducere şi note de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Pe scurt, Foti Merișescu a trăit aventuri în anii 1800 cum altele rar găsești, iar Constanța Vintilă Ghițulescu le-a descifrat/investigat pentru noi cei din anii 2000, cum rar se-ntâmplă.

Aventurile lui Foti te încântă de la început. Călătoria lui Foti începe de la o cărămidă mică. Cu colț

“Într-­o zi de toamnă eram sfătuiţi: am cumpărat o jemnă de la Babicu şi friptură de la Furnu, şi usturoi de toamnă. Am mers la Filaret, acolo, şi mîncam şi beam must. Am mîncat noi, dar mustu era cam înăsprit, că am chefăluit din noi. Au început sfada. Unu au dat o palmă prietenului meu, Marcu. Eu m­-am mînăiet şi am luat o cărămidă mică. Mergînd să scap pe Marcu, el mi-­au dat o palmă, şi eu, cum eram cu cărămida în mînă, am dat cu pumnu în capul lui. Dară, fiindcă era cărămida ascuţită, au intrat în capul lui şi au năvălit sîngele. Dacă am văzut sîngele, fiind şi ameţit de must, am rupt­-o la fugă peste garduri, prin grădini şi prin vii. Nimăre nu mă gonea, dar mie mi se părea că mă prinde şi mă duce la domnitoru Caragea şi mă pune în ţapă, pentru că adesior sîmbătile punea în ţapă pe hoţi.”

Și de frică Foti se trezește din fugă tocmai la Slobozia Nouă. Și vine noapte, și-ntre frică și o fată mică, ce alegi?

Fata cea mică, o păunică. Vine inițierea în ale dragostei, pornind de aici:

“Păunica m­-au luat în braţe. Nu am zis ba. M­au s[t]rîns, ne-­am dăzmierdat. Amor platonic.”

Și apoi vine și negocierea lui Foti de către Păuna și prietenele bulgăroaice:

“Tot eli au zis: „Fă, unde l­ai găsit, surată? Dă­-mi-­l mie“, au zis bulgarca. Păunica au zis: „Ba, zic. Că tu ai pe Ion.“

Foti zice mai încolo: “Curaju nu era cu mine”, dar se bucură de nurii fetelor ce-i ies în drum pe parcursul lui de fugă.

Eu, pentru cronica ce urmează, aș zice dimpotrivă: curajul fie cu mine ca să vă vorbesc de aventurile Constanței Vintilă Ghițulescu.

În primul rând, nu vezi cuvânt de încântare în fața unor asemenea aventuri. Și asta ne spune infinite lucruri despre postura cercetătorului. El citește și nu pronunță cuvinte de încântare și de categorisire. Cercetătorul nu este un „vânzător cu orice preț” al mărfii. El este un om care se îndoiește. Și un om care găsește textului infinite alte sensuri.

Ușurătatea ființei și vieții lui Foti Merișescu n-ar fi putut fi tradusă în anii noștri fără această îndoială-pasiune de cercetător.

Eu ca cititor văd un puști de 17 ani care se îmbată, se bate și fuge, apoi trece prin inițierile dragostei. Cercetătorul îmi spune cine este acest Foti Merișescu, cel care sparge capul cu colțul unei cărămide:

“Viaţa şi cariera acestui Dumitrache Foti Merişescu se reconstituie cu greu şi printr­-o căutare continuă în arhivele din Ţara Românească şi Moldova. Unele amănunte le aflăm din „istoria“ sa: „eu sînt născut la anul 1797, botezat de Hagi ­Moscu. Taica făcea neguţătorie cu cirezi. Toamna le tăia la zalhana la Colintina. I să zicea cuparu Foti Merişescu“.”/ Plăcintar, cavaf şi mai apoi paharnic, Dumitrache Merişescu, un tînăr boiernaş născut la 1797, în Bucureşti, şi locuitor în mahalaua Biserica cu Sfinţi.”

Constanța Vintilă Ghițulescu ne spune simplu: e un anonim care a lăsat urme/ și-a scris cartea aventurilor.

Și când spune asta, uite asta e soarta și pasiunea cercetătorului, Constanța Vintilă Ghițulescu spune cu mult mai multe lucruri. Foti este printre puținii care știu să scrie, dintre mulții analfabeți ai secolului 18.

Constanța Vintilă Ghițulescu mai spune ceva: omul știa nu doar să scrie, ci să și citească: „Într­-o zi, stam după citirea tragidii lui Orest şi a lui Erotoclit şi mă miram. M­-am hotărît ca să­-m fac şi eu o istorie pentru celi mie întîmplati“. Ce vrea pasiunea cercetătorului de la noi, simplii cititori? Vrea să ne spună cum funcționează modelele sociale pentru un om anonim ca Foti.

Și Constanța Vintilă Ghițulescu ce face? Dacă Foti aleargă din stog de fân în sat pentru dragostele lui…

Cercetătorul umblă prin arhivele românești, confruntă documente, pentru a afla viața unui anonim. Nu orice anonim nu? Un anonim care preia – împărtășește modele de viață, de comportament.

Ciocoiașul Foti ne vorbește despre dragostele și înălțarea sa unică, Constanța Vintilă Ghițulescu umblă pe urmele lui și descoperă cu adevărat unicitatea lui. Anonim cu viața, anonim și în a prelua modele de viață.

Cercetătorul te aruncă în noul nivel de lectură, deschide alt sertar al interpretării.

Viața unui anonim de secol 18 este îmbogățită prin pasiunea cercetătorului de secol 21. Foti al nostru a intrat în trendul destul de firav al epocii: valorizarea educației, educația ca formă de afirmare în societate. Vă dați seama că perspectiva asupra cărții lui Foti a schimbat-o cercetătorul?

De la un colț de cărămidă cu care Foti își lovește prietenul la felul în care funcționează educația în societate.

Nu știm câte plăcinte a vândut Foti, nu știm câte pahare a umplut Foti, dar știm că acest anonim a reușit să se afirme-să rămână în timp prin educație-scris-citit. Cartea lui e mărturie.

Ce înseamnă educația?

Educația înseamnă a înțelege modelele sociale și a le folosi pentru binele tău. A te gândi de două ori înainte de a da cu cărămida-colț mic.

Nu cumva aici este și tâlcul întâlnirii peste secole dintre Foti Merișescu, omul de la începuturile scrisului cu pana de gâscă și Constanța Vintilă Ghițulescu, omul de la capătul epocii de astăzi, “ a scrierii cu pixul/stiloul”? Între lovitura cu cărămidă-fuga ca lașul și rațiunea-îndoiala?

Constanța Vintilă Ghițulescu l-a publicat pe Foti Merișescu deloc “din senin”. De ani de zile lucrează în cadrul unui grant internațional “proiectul european Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe (ERC–2014­CoG no. 646489)”. Și este preocupată astfel de felul în care “se urcă” și se distinge omul pe scara socială a vremurilor.

Iată aici un scurt fragment din dialogul avut, în acest sens, cu Constanța Vintilă Ghițulescu.

VIDEOinterviu Despre lux în Țările Române:

Aici și-un fragment semnificativ transcris din acest dialog. Și Foti al nostru trebuie înțeles în contextul descris aici, al epatării, al felului de afi bogat în societate:

“Reporter: Un român de secolul 18-19 dă o masă la Versailles și pe masa aia își risipește averea. Omul își băgase toți banii pentru a atrage atenția asupra țările lui române.

Constanța Vintilă Ghițulescu: Este vorba de Dudescu. Și vroia să câștige bunăvoința lui Napoleon. El a pariat de fapt întreaga avere pe ideea că țările române trebuie să iasă de sub influența Imperiului Otoman. A organizat această cină, da, și a mai făcut ceva. Se spune că a pus câte o piatră prețioasă sub șervetele de la masă și a presărat cu zahăr drumurile ca să-i arate lui Napoleon că poate merge cu sania și vara. Trebuie spus că nu știm exact daca lucrurile au stat chiar asa. Un lucru e cert: chiar ș-a cheltuit averea pentru această idee.

Reporter: Dudescu acesta, fabulos, dar ce înseamnă lux în Tările Române?

Constanța Vintilă Ghițulescu: Luxul, ca termen ca atare, nici nu există în limba română a secolului 18. La început de secol XIX era “aurul” folosit ca termen în general, desemnând ideea de lux. “Aurul” era asociat cu bogăția, iar oamenii cu putere încercau să se distingă de ceilalți cumpărând “lucruri aurite”, “lucruri rare”, încărcate simbolic cu o anumită valoare culturală și materială. Aurul îi ajută pe unii să se deosebească de ceilalți din aceeași categorie socială. Nu e vorba doar de țările române, ci de tot Sud-Estul Europei. Aurul îi ajută pe cei dintr-o anumită elită nobiliară să se deosebească de negustori, care și ei, la rândul lor, aveau putere economică. Ce conteaza este distincția de cei care puteau să-ți pericliteze poziția. Și distinctia aceasta se făcea printr-un anumit obiect, investit simbolic. Blanurile, matasea, aurul, bijuteriile. Mătasea nu este un produs de lux, dar mătasea devine, având broderii cu fir de aur. Mătasea marchează astfel un statut social prin asociere cu aurul. Și în Țările Române se dau legi în acest sens. Acestea spuneau direct: doar noi, cei din casta noastră, avem voie să purtăm așa ceva. Luxul înseamnă exclusivitate. Caragea dă lege prin care numește “culoarea albă” ca fiind culoarea prinților. Este culoarea care mă distinge pe mine de voi, pe mine și familia mea. Nimeni în afară de mine și familia mea nu are voie să poarte culoarea. Luxul subliniează un anumit statut.

Reporter: Să-nțeleg: legea interzicea să porți albul, deși puteai să ai bani să cumperi veșminte albe princiare. Constanta Vintila Ghitulescu: Da, asta era ideea. Unii boieri erau cu mult mai bogați decât Vodă. Bineînțeles, legea nu se respectă. Există un episod celebru în care o Filipească se îmbracă în alb. Se pune în caleașcă și trece pe sub geamurile familiei domnitoare. Domnitorul a decretat că dacă va mai fi prinsă a doua oară va fi pedepsită. Albul Filipeascăi vorbește despre un fel de revoltă a elitei de la acel moment din țara românească.

Aici este pagina Facebook a GRIPS – NEC pentru a urmări evenimente viitoare