„Au fost momente în liceu când am simțit că trebuie să muncesc de două ori ca să pot fi luată în serios”. Povestea unei tinere rome care de la 14 ani este voluntar într-o comunitate de romi

Alexandra Ciornea are 21 de ani, e studentă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București și este voluntar la o asociație înființată în 2002 care sprijină comunitățile vulnerabile. În fiecare weekend, face naveta într-o comunitate de romi din județul Brăila, pentru a-i ajuta pe cei nevoiași. A ajuns prima dată acolo când avea 14 ani.

Voci precum a Alexandrei, o fată de etnie romă, sunt rar reprezentate în spațiul public, așa că am ales ca povestea ei să fie scrisă la persoana I:

„A, ai venit la pocăiți, să te ajute pocăiții… ”

• „Aveam 14 ani când am ajuns pentru prima dată în Combinat, o comunitate vulnerabilă de romi din județul Brăila. Cum abia începusem să fiu voluntară la Damaris-Tina, un ONG înființat de tata, mi-am luat misiunea ca împreună cu sora mea să mergem să ajutăm copiii din localitate.
• La primele noastre vizite, oamenii erau suspicioși și credeau că vrem să le facem rău, că doar mergem să-i vizităm și să le facem fotografii, așa cum făcuseră în trecut alte organizații. Încrederea le-am câștigat-o treptat, după ce tata, care e și pastor, a ținut câteva predici în cadrul unor slujbe de Evanghelizare.
• La prima întâlnire cu copiii, ținută de mine și sora mea, au venit 80. Eram și eu copilă, în fața altor copii de vârsta mea și mi-a fost greu să mă deschid față de ei sau să îi privesc în ochi.
• Nu aveam un spațiu anume, unde să putem lucra, așa că am stat afară. Erau copii care veneau și se alăturau, în timp ce alții plecau și îi întărâtau și pe cei care erau atenți: „A, ai venit la pocăiți, să te ajute pocăiții… ”. Prima întâlnire a fost despre cunoaștere, cine sunt, cum îi cheamă, ce vor să se facă, ce le-ar plăcea să învețe.
• Unii copii ne-au spus că vor să se facă doctori sau pompieri, ca să-i ajute pe cei din comunitate, iar asta m-a impresionat foarte mult. De asta facem activitatea asta până la urmă. Mai întâi să ne deschidem față de ei, să-i ajutăm cu haine, mâncare, și apoi să-i ajutăm să înțeleagă că trebuie să meargă la școală și că fără ea nu au nimic. Oricum romii sunt discriminați. Când nu ai școală, ești și mai discriminat și te înșală foarte multă lume. Dacă tu știi carte, e mai ușor să te ajuți singur, să nu ceri ajutorul nimănui. Așa că, de la 14 ani, sâmbătă de sâmbătă lucrez cu copiii.

„Au fost momente în liceu când am simțit că trebuie să muncesc de două ori ca să pot fi luată în serios”

• Visul meu când eram mică era să devin profesoară. Am văzut cum mama organiza after-school-uri prin care să-i ajute pe copiii de etnie romă să învețe carte, pentru că părinții lor nu știau, și mi-am pus în gând să fiu profesoară, să-i ajut atât pe copiii de etnie, cât și pe ceilalți. Când nu aveam școală, stăteam și eu cu mama și copiii și făceam teme cu ei.
• Între timp, m-am hotărât să devin asistent social, la încurajările tatălui meu. Nu știam ce face un asistent social, dar mi-am dat seama pe parcurs că făceam deja o parte din munca aceasta în comunitățile în care ajungeam.
• S-a întâmplat să dăm și de părinți care nu voiau să-și mai lase copiii la cursurile noastre. Ne spuneau de fiecare dată că le schimbăm percepțiile, că îi învățăm să nu se mai mărite, să nu mai respecte tradițiile. A fost puțină muncă de lămurire cu ei, dar au realizat până la urmă că facem un bine pentru copiii lor, pentru că doar încercăm să-i facem să înțeleagă de ce e importantă școala.
• Pe când eram în liceu, eram foarte timidă. În școala generală am învățat într-o clasă în care majoritatea eram de etnie romă, iar la liceu s-a schimbat total mediul. Au fost momente în liceu când am simțit că trebuie să muncesc de două ori ca să pot fi luată în serios.
• La ora de istorie, țin minte că am dat test și am scris patru pagini, pe care i le-am dat și unei colege să le copieze, iar ea a luat la final o notă mai mare decât mine. Nu înțelegeam cum ea a luat 9 pe munca mea și eu am luat 7. Am simțit că am muncit și nu am primit nota cuvenită. Nu i-am spus profesorului nimic atunci, îmi era frică să nu ne strice media amândurora. Ai mei nu au știut nici ei, le-am povestit după ce trecuse totul și nu mai aveau ce să facă.

„Ne știm toți problemele tuturor”

• De obicei, vorbim despre lucrurile astea acasă. Ne știm toți problemele tuturor. Noi o numim Împărtășire – venim și discutăm despre problemele noastre, apoi citim ceva, ne rugăm și mergem la culcare. Țin minte că la una dintre întâlniri le-am povestit despre cum nu-mi doream să merg la Balul Bobocilor, pentru că nu mă simțeam confortabil. Știam că e un loc nepotrivit pentru mine și am ales să stau acasă, iar de banii ăia să-mi cumpăr ceva de îmbrăcat. Și i-am auzit pe colegi cum spun: „Lasă, că asta e pocăită, de asta nu merge…” M-a deranjat asta, însă nu mă simțeam oricum integrată în grupul lor, așa că nu am dat importanță.
• Nu mi-a fost niciodată rușine cu ceea ce sunt. Acasă învățăm să nu ne fie rușine de ceea ce suntem și cine suntem. Că pe deasupra că eram de etnie romă, mai eram și pocăită. Era o dublă discriminare. Dar nu am lăsat să mă afecteze etichetele celorlalți. Mai vedeam colegi care își dădeau ghioante, șușoteau și îi auzeam de fiecare dată: Ah, e pocăită și nu are voie să facă asta. Și începeau să discrimineze pocăiții. Dar nu m-am ascuns niciodată, nici pe parte etnică, nici pe parte religioasă. Mereu m-am prezentat: Sunt Alexandra, sunt de etnie romă, sunt pocăită și fac lucrul ăsta, ăsta și ăsta.
• În continuare fac naveta în fiecare săptămână ca să ajung la copii. Vineri seara plec din București, iar duminică mă întorc. De obicei, fac un plan de lecții în autobuz sau tren, le învăț, iar sâmbătă dimineața mă duc fresh la ei. Facem lecții, jocuri, mă gândesc la tot felul de activități fie în aer liber, fie înăuntru. Și ajung în fiecare dintre cele cinci comunități, cu sandvici-uri, ceai, dulciuri. Am grijă să fie interesant, astfel încât cei peste 20 de copii să nu adoarmă când ne vedem.

• Mama și tata mi-au fost mereu modele. De la ei am învățat tot ce știu acum, de mici ne-au luat pe mine, frații și surorile mele în misiune, în lucrarea asta atât spirituală cât și socială. Mi-au dăruit o educație, m-au încurajat să fac o școală, m-au sfătuit ce drum să aleg. Am văzut tot ce fac ei, cum se îngrijesc ei de oameni. Și mi-am setat aceeași misiune: să ajut și eu mai departe”.

CITEȘTE ȘI:

• Alexandru Stan: „Nu știu de ce sunt rom, de ce sunt român. Eu sunt cine sunt”
• „Mereu un pic mai mult”. Povestea unui „copil muzical”
• Din Ferentari în Anglia și înapoi în Ferentari. Rom sau român? Povestea lui Emil Nepot pe care-l urmăresc aproape 500.000 de oameni pe Tik-Tok
• „Hai, ne mai faci și nouă o cântare?”. Florinel Caraivan, băiatul care la 12 ani ținea în brațe primul lui acordeon

De Ziua Internațională a Romilor, Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” prezintă povești de viață ale unor romi care se mândresc cu cine sunt. Articolele sunt parte din proiectul „Cunoașterea (r)omului de lângă noi”, finanțat prin programul Active Citizens Fund Romania, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și care are ca scop creșterea nivelului de conștientizare asupra drepturilor omului și tratamentului egal, cu focus pe minoritatea romă. Campania este găzduită de HotNews.ro.