Brexit, so what? We are Europe!
”Anglia este în fapt un stat insular. Este maritimă. Este legată prin schimburi economice și prin piețele sale de țări dintre cele mai diverse și mai îndepărtate. Ea exercită o activitate esențialmente industrială și comercială și prea puțin agricolă. Are obiceiuri și tradiții foarte particulare și originale. Pe scurt, natura și structura proprii Marii Britanii diferă în mod profund de cele de pe continent. Cum se poate integra această țară cu particularitățile sale în această piață comună?”
Charles de Gaulle, 14 ianuarie 1963
În România se vorbește foarte puțin despre Brexit, ceea ce este semnificativ din mai multe puncte de vedere, pentru că ne arată destul de clar cât de puțin suntem racordați la temele și evenimentele importante ale lumii în care trăim. Pe noi românii, ca societate, ne-a blocat astăzi complet agenda infracțională a lui Liviu Dragnea și a acoliților săi, dovedindu-ne cât de vulnerabili suntem și cât de puțină responsabilitate ne asumăm pentru prezentul pe care îl trăim și viitorul pe care-l rezervăm copiilor noștri.
Și totuși, nu cred să existe pentru Uniunea Europeană o perioadă mai critică decât primul semestru al anului 2019, culmea, perioada în care România ar trebui să joace un rol esențial la nivelul instituțiilor Uniunii, pentru că va deține președinția Consiliului UE.
Revenind la Brexit, fac încă de la început observația că Marea Britanie a avut mereu dificultăți – mai ales la nivelul clasei sale politice – în a accepta mai mult decât participarea la o piață comună europeană, astfel că scepticismul său legat de o uniune politică a statelor europene și mai cu seamă perspectiva avansului către o eventuală federație europeană indiscutabil că nu putea să aducă (la un moment dat) un alt rezultat decât separarea de Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, la începutul anului 2019 vom ști dacă vom avea un Brexit cu sau fără un acord comun, vom ști dacă Uniunea are un răspuns la chestiunea migrației, vom cunoaște rezultatul negocierilor pe marginea viitorului UE27, dar și modelul pe care vor fi căzut de acord cuplul franco-german în privința Eurozonei.
Ori, nu există din partea României, sau cel puțin eu nu am văzut public, o conectare puternică la aceste realități, singura cale prin care vom putea contribui semnificativ și pozitiv la viitorul proiectului european – mai cu seamă în cele șase luni în care vom deține președinția Consiliului UE – dar și al nostru ca țară, asta dacă nu ne este indiferent cum ne vom prezenta la judecata istoriei, la judecata copiilor noștri.
Până la urmă, însă, ce înseamnă Brexit și de ce ar trebui noi românii să fim interesați de această negociere care urmează să găsească, eventual, cea mai bună soluție de separare? Dincolo de rolul pe care România îl va juca în perioada în care va deține președinția Consiliului UE, tema Brexit este importantă pentru a înțelege raportul dintre un stat membru și Uniunea din care face parte, diferența dintre aspirațiile naționale și apartenența la o Europă politic instituționalizată, într-o lume tot mai complexă și mai plină de provocări.
Pentru a atinge scopul analizei la care am purces, am să trec în revistă câteva teme pe care le consider relevante, cum ar fi:
(i) de ce consider că Marea Britanie nu era pregătită să participe la proiectul politic al unei Uniuni Europene care să avanseze pe calea integrării, atât la nivelul clasei politice cât și a unei părți semnificative a opiniei publice;
(ii) în ce condiții 45 de ani de apartenență la proiectul european comun nu au furnizat leacul pentru euroscepticismul tipic britanic, dar, pe de altă parte, au adus suficientă Europă în insulă cât să nu lase prea mult loc pentru izolarea totală cerută de anumiți lideri politici;
(iii) cum vede UE separarea Marii Britanii și ce mandat va avea (dacă va avea) guvernul Theresa May în negocieri, astfel încât acordul încheiat între părți să poată fi încheiat și, mai mult decât atât, să reprezinte cea mai bună soluție posibilă de cooperare post Brexit;
(iv) ce ar putea Uniunea să propună statelor membre, astfel încât modelul evoluției comune viitoare să nu mai lase loc de euroscepticism.
UN STROP DE ISTORIE EUROPEANĂ RECENTĂ A MARII BRITANII
Premierul britanic (conservator) Harold Macmillan a cerut oficial, în anul 1961, aderarea Marii Britanii la Piața Comună Europeană. Solicitarea britanicilor s-a lovit însă de refuzul Franței, sau mai bine zis a președintelui Charles de Gaulle, exprimat în 1963 și susținut din nou în 1967, care nu-i considera pe britanici ca fiind ”de încredere”, pentru că setul de valori și interesele lor nu erau similare cu cele continentale. Care erau argumentele lui de Gaulle[1]:
”Tratatul de la Roma a fost ratificat între șase state continentale. State care, din punct de vedere economic, putem spune că sunt de aceeași natură. Într-adevăr, fie că este vorba de producția lor industrială sau agricolă sau despre schimburile lor externe, sau despre obiceiurile lor, de clienții lor comerciali sau de condițiile de viață sau de muncă, sunt între ele cu siguranță mai multe similitudini decât diferențe. (…)
Anglia este în fapt un stat insular. Este maritimă. (…) Cum se poate integra această țară cu particularitățile sale în această piață comună? Spre exemplu, modalitatea prin care se hrănește populația Marii Britanii este prin importul de alimente la prețuri foarte bune din cele două Americi, din vechile dominioane, oferind în același timp subvenții considerabile agricultorilor englezi.
Această modalitate este în mod evident incompatibilă cu sistemul creat de cele șase state pentru nevoile lor. Sistemul celor șase constă în utilizarea exclusivă a produselor agricole din comunitate. De a fixa în mod riguros prețurile, de a interzice subvențiile și de a organiza consumul între participanți.
Ar părea că prietenii noștri englezi ar putea accepta să își schimbe obiceiurile odată cu depunerea candidaturii pentru a se replia pe regulile și condițiile acceptate și practicate de cei șase. Să renunțe la beneficiile Commonwealth-ului. Să înceteze a mai pretinde că agricultura lor trebuie să fie privilegiată. Aceasta este marea problemă care în momentul de față nu are rezolvare, iar numai Marea Britanie poate răspunde.”
Ceea ce observa încă de la început președintele francez, a fost faptul că Marea Britanie avea toate caracteristicile care să o individualizeze în raport cu idealurile politice ale statelor continentale ce creaseră Piața Comună (a fierului și oțelului), în condițiile în care schimbările pe care politicienii britanici ar fi trebuit să le determine vizau chiar fundamentele propriei lor societăți.
Chiar dacă Marea Britanie a aderat la Comunitatea Economică Europeană în 1973, după ce la Elysee nu s-a mai opus nimeni, evaluarea făcută de Charles de Gaulle s-a dovedit corectă: doar doi ani mai târziu, în 1975, premierul laburist Harold Wilson a convocat un referendum privind rămânerea sau ieșirea din Comunitatea Economică Europeană. Motivul? Laburiștii odată ajunși la putere și-au dorit ca Marea Britanie să părăsească Comunitatea.
Referendumul convocat de laburiști nu a avut succes, două treimi din britanici votând pentru rămânerea Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană. La acel moment, Partidul Conservator și noul său lider, adică tânăra Margaret Thatcher, un politician energic, au derulat o convingătoare campanie pro-CEE.
În timp, Margaret Thatcher și-a nuanțat poziția față de proiectul european: a rămas mereu o adeptă ferventă a participării Marii Britanii la o piață comună, dar destul de sceptică în privința avansării alături de țările continentale într-un proiect politic care să presupună o tot mai mare integrare. Cu toate acestea, în anul 1986, Margaret Thacher a semnat tratatul de trecere de la o comunitate economică la o uniune politică și care a dat naștere Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 1993.
Scepticismul și pro-europenismul au fost mereu într-un echilibru fragil la Londra. Beneficiile participării la piața comună au fost incontestabile. Britanicii au favorizat de asemenea idei precum cele privind o armată europeană comună, schimbul de informații etc. Chiar și extinderea Uniunii Europene către țările foste comuniste a fost susținută de Londra, în speță de premierul John Major. Ce Londra nu a susținut niciodată a fost proiectul unei monede comune.
Anul creării Uniunii Europene este și anul care a adus înființarea Partidului Independenței Marii Britanii (UKIP), ale cărui baze le-au pus Nigel Farage și Alan Sked.
Mai departe, aderarea, în anul 2004, a primelor opt state din Europa de Est la Uniunea Europeană a găsit piața muncii din Marea Britanie deschisă, în conformitate cu decizia guvernului Tony Blair; esticii au profitat (mulți, de altfel, se găseau deja în insulă) și au luat cu asalt Marea Britanie (”muncitorul polonez”).
Aderarea ulterioară, în 2007, a României și Bulgariei, a găsit dimpotrivă o Londră sceptică, pentru că societatea britanică își pierduse răbdarea cu proiectul european. Pentru ”muncitorul român” și ”muncitorul bulgar” Londra a cerut un moratoriu de 7 ani în privința deschiderii pieței muncii. Când, în 2014, piața muncii britanică a fost în sfârșit deschisă și pentru români și bulgari, Nigel Farage era acolo să profite: în anul 2014 UKIP a obținut la alegerile europarlamentare un scor aproape neverosimil – 27% din voturi.
Contribuția Uniunii Europene la evoluția societății britanice de astăzi, inclusiv în privința pacificării Irlandei de Nord – totul ar putea fi șters cu buretele. Conjunctura potrivită s-a ivit dintr-o combinație de efecte nefaste care s-au decontat la nivelul comunităților Britaniei profunde, adică:
(i) efectele crizei economice din perioada 2008-2010;
(ii) criza migrației din anul 2015, ce s-a suprapus peste imigrația esticilor;
(iii) decizia cabinetului Cameron (după exemplul cabinetului condus de Harold Wilson), de a organiza un referendum asupra apartenenței la UE, într-o conjunctură evidentă nepotrivită.
Rezultatul, prin urmare, nu era greu de anticipat; altfel spus, nu era greu de prevăzut că nu se va putea repeta rezultatul referendumului din anul 1975, deși David Cameron a urmărit oarecum să obțină același efect ca și Harold Wilson, adică să scoată tema ”Brexit” de pe agenda politică a partidului său pentru câteva decenii.
Recent, think tank-ul Demos – printr-un sondaj de opinie[2] ale cărui rezultate au fost date publicității la finele lunii mai ac. și care se regăsesc sintetizate în tabelul de mai jos – a reconfirmat faptul că trauma pe care imigrația a produs-o asupra comunităților britanice tradiționale este încă dureros de prezentă.
Întrebarea: | Rezultatele: |
Comunitățile în care s-au stabilit migranți au devenit divizate? | Da – 71% |
Imigrația are efecte pozitive asupra Marii Britanii? | Da – 43%; Nu – 44% |
Ar trebui ca Marea Britanie să-și apere valorile în fața multiculturalismului, sau multiculturalismul este bine venit? |
Da – 47%; Nu – 36% |
E mai bună viața în Marea Britanie acum, sau în trecut (în tinerețea voastră)? | Mai bună în trecut – 63%; Mai bună acum – 21% |
Guvernul Marii Britanii face destul pentru a proteja valorile tradiționale? | Nu – 55% (din care 66% printre conservatori și 43% printre laburiști) |
Ca să ne fie foarte clar, comunitatea românilor din Marea Britanie – a doua comunitate de străini după cea a polonezilor, depășind 400 de mii de persoane[3] – este cert vizată de nemulțumirile nativilor britanici.
BREXITUL A DIVIZAT SOCIETATEA BRITANICĂ, SAU DOAR POLITICIENII?
Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, într-o alocuțiune ținută marți, 5 iunie ac., la Adunarea Generală a Conferinței Bisericilor Europene care s-a desfășurat la Novi Sad, în Serbia, a afirmat că: ”Uniunea Europeană a fost cel mai măreț vis transpus în realitate al umanității de la destrămarea Imperiului Roman. A adus pace, prosperitate, compasiune pentru cei săraci sau slabi, un scop pentru cei cu aspirații și speranță pentru oameni. Uniunea a avut și va avea mereu parte de provocări. Brexitul este doar una dintre provocările cărora Europa trebuie să le facă față și pe câte se pare nici măcar nu va fi cea mai serioasă.” Așa cum era de așteptat, părerile sale au fost furios taxate de euroscepticii britanici.
Parlamentarul conservator Nigel Evans a ținut să sublinieze: ”Cei mai mulți preoți din pahohiile bisericii Angliei sunt oameni în vârstă și au votat în majoritate pentru ieșirea din UE. Cred că arhiepiscopul are o viziune complet deformată asupra acestei Uniuni risipitoare, costisitoare și dictatorial protecționiste.” Un alt conservator, Andrew Bridgen, a apreciat la rândul său, ironic: ”Comentariile salesunt cel puțin interesante, dat fiind faptul că este capul bisericii Angliei. Poziția pe care o ocupă de fapt nici nu ar exista dacă biserica nu s-ar fi rupt de cea a Europei în urmă cu secole.”
Electoratul britanic ce s-a pronunțat pentru Brexit în anul 2016 așteaptă acum ca politicienii care i-au promis că ”aceasta este decizia bună” să le readucă în comunități atmosfera tradițională. În această atmosferă, abordarea rațională a negocierilor cu UE este taxată cu neîncredere de eurosceptici: (i) neîncredere dacă Theresa May cere puteri depline pentru ca guvernul său să aibă întreaga decizie asupra documentului final al acordului de exit, dar și (ii) neîncredere asupra motivelor pentru care Camera Lorzilor cere ca Parlamentul să aibă, totuși, ultimul cuvânt asupra acordului final.
În ambele situații euroscepticii afirmă, oarecum contradictoriu, că cele două poziții politice ar fi, de fapt, manifestări ale adepților no leave, care doresc, nici mai mult, nici mai puțin să deturneze voința populară si să mențină Marea Britanie pe orbita Uniunii Europene.
Robin Crispin William Odey[4] a declarat pentru The Observer că nu mai are încredere că premierul Theresa May poate duce Brexit la bun sfârșit și a cerut ca în locul său să fie instalat ca premier Michael Gove, actualul ministru al mediului, alimentației și dezvoltării rurale: ”Este cât se poate de clar că o mulțime de oameni care nu vor să se întâmple (Brexit-ul, n.m.) sunt puși să acționeze pentru ca să se întâmple”, a afirmat Odey. Guvernul l-a invitat să-și vadă de-ale lui.
Pe de altă parte, lord Andrew Lloyd-Weber[5] a afirmat în emisiunea lui Andrew Marr de la BBC că, deși este un adept al rămânerii Marii Britanii în Uniunea Europeană, consideră totuși nepotrivit ca: ”membri (Camerei Lorzilor, n.m.) ce nu sunt aleși ai unei camere a Parlamentului, să se opună voinței majorității populare” și că este ”o greșeală” că totuși acest lucru se întâmplă. ”Simt cum Camera Lorzilor a devenit foarte politicianistă. Când am devenit membru al Camerei, acum 20 de ani, lucrurile stăteau cu totul altfel” a continuat Andrew Lloyd-Weber.
Comentariul celebrului compozitor britanic a fost un răspuns la întrebarea realizatorului pe marginea deciziei Camerei Lorzilor, unde s-au votat 15 amendamente la Proiectul de lege privind desprinderea Marii Britanii de Uniunea Europeană (EU Withdrawal Bill), pe care guvernul May le-a considerat extrem de ”distructive” (cu mențiunea că ultimul cuvânt îl are Camera Comunelor).
De fapt, Camera Lorzilor a amendat EU Withdrawal Bill pentru ca aceasta să permită menținerea Marii Britanii în Uniunea Vamală (modelul norvegian), chiar dacă conservatorii își propuseseră ca guvernul lor să nu accepte o astfel de soluție. Tot Camera Lorzilor a votat un amendament potrivit căruia membrii Camerelor îi pot solicita guvernului May să se reîntoarcă la masa negocierilor în condițiile în care înțelegerea finală nu va fi considerată acceptabilă de vreuna din Camere. Ori, guvernul și Partidul Conservator consideră la unison că acceptarea acestui amendament va slăbi puternic mandatul de negociere al guvernului în relația cu negociatorii Uniunii Europene.
Dacă exemplele de mai sus nu au fost suficiente pentru a devoala tensiunile din societatea britanică, atunci să ne îndreptăm atenția și asupra lui Boris Johnson, ministrul de externe din cabinetul conservator și un eurosceptic de marcă.
Nici nu plecase bine premierul Theresa May spre La Malbaie, la reuniunea G7 din Canada, că Boris Johnson a participat la o cină a grupului de presiune conservator Conservative Way Forward (CWF), pentru a destăinui temerile sale[6], și anume că Brexit-ul este în pericol, premierul May și guvernul său fiind pe cale să-și ”încalce propriile linii roșii” și să negocieze pentru Marea Britanie o ”orbitare în jurul UE”, cu participarea la piața comună.
Boris Johnson a ținut să-i avertizeze pe donorii partidului său (membri în CWF) că guvernul din care face parte se concentrează mult prea mult pe problema graniței dintre Irlanda și Irlanda de Nord, permițând astfel în mod irațional ca o chestiune minoră să fie transformată într-una majoră (”allowing tail to wag the dog”), de care să se împiedice viziunea unui Brexit net, dur.
Discursul său la cina de seară a fost împănat cu aprecieri pentru Donald Trump, care, de ar fi fost în locul Theresei May, ar fi acționat fără nicio ezitare: ”Admirația mea pentru Donald Trump crește. Am devenit tot mai convins că dincolo de aparenta sa nebunie există ceva coerent. Ia imaginați-vi-l pe Trump trebuind să negocieze Brexitul. Ar face-o la sânge.”
Cu același prilej, Boris Johnson și-a criticat acid colegul din guvern, pe ministrul de finanțe (al Trezoreriei Marii Britanii), Philip Hammond care ar fi, de fapt, coordonatorul acelei părți a guvernului May care nu-și dorește Brexitul.
Comentatorul Alex Brummer, editor al Daily Mail, s-a declarat de acord cu opinia lui Boris Johnson în privința Cancelarului Trezoreriei, Philip Hammond, afirmând în legătură cu acesta din urmă: ”În loc să întărească guvernul May și să-i ofere cele mai bune argumente (în termeni de resurse financiare, n.m.) în negocierile cu UE, pentru a obține cel mai bun acord, Lordul Cancelar acționează după capul său și împotriva Brexit.”
În această atmosferă, sâmbătă, 23 iunie 2018, zeci de mii de susţinători ai Uniunii Europene au mărşăluit în centrul Londrei, de pe bulevardul Pall Mall şi până la Palatul Parlamentului, pentru a cere guvernului britanic organizarea unui al doilea referendum privind termenii ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană[7].
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro