Capcanele examenului de titularizare a profesorilor

U​n mod încurajator de a începe o schimbare de efect în educație, nu doar plasturi peste comprese și bandă adeziva peste aracet, cum se întâmplă acum sub denumirea găunoasă de România educată, ar fi schimbarea din temelii a examenului de titularizare, care trebuia să dispară de mult în forma sa prezentă.

An de an, începând cu îndepărtatul 1990, se organizează la nivel național examenul de admitere pe posturile neocupate, unele, majoritatea, pe perioadă determinată de un an și altele, puține, pe perioadă nedeterminată, din sistemul de învățământ public românesc. E vorba de cel mai greu și mai important ca miză examen pe care îl dă un profesor în România, deși, din punct de vedere al dificultății reale a probei, titularizarea se situează între examenele de definitivat și gradul II. Dacă am face o comparație, probabil nepotrivită, cu cei mai bine plătiți angajați din România, cei din sectorul IT, să ne imaginăm ceva similar pentru acești ingineri supraspecializați și inteligenți: aceștia ar da un examen scris și oral în care, în urma notei obținute, aleg din posturile disponibile un loc de muncă, în funcție de poziția lor în ierarhia rezultatelor la examen. Cei din vârful ierarhiei pot spera la un loc de muncă pe perioadă nedeterminată, ceilalți, cu rezultate medii, vor repeta examenul o dată la trei, dacă angajatorul dorește să le ofere prelungirea contractului individual de muncă, sau în fiecare an, într-o circumstanță de obicei nefavorabilă lor, dar favorabilă angajatorului, de a sista la timp contractul de muncă temporar. Cei sub standardul notei 5 pierd șansa de a se angaja în respectivul an calendaristic. În teorie, e un sistem care nu poate funcționa decât în cadrul sistemului de stat deoarece angajatorul privat își selectează după criterii așa-zis libere proprii angajați, nu după unele generale, convenite de patronatul din industria IT. Dar, de dragul argumentului, ne punem întreba dacă acest sistem centralizat și, în principiu, rațional și universal, dă randamente decente, este realmente meritocratic și ajută la selectarea celor mai buni viitori angajați. Vom segmenta articolul în trei componente, unde vom discuta fiecare latură deopotrivă din punctul de vedere al angajatorului și al salariatului: calitatea selecției actuale, obiectivitatea și adecvarea examenului și eficiența sa pe termen lung.

Ce urmărește selecția?

Vorbind în termeni reci și oficiali, selecția resursei umane este utilă pentru sistemul de educație de stat întrucât asigură existența unor studii superioare testate în domeniul de predare, pornind de la o serie de criterii academice certe. Ministerul Educației are astfel control asupra numărului de posturi didactice nou create, cunoaște în detaliu situația din teritoriu și poate acționa în consecință. Resursa umană disponibilă este monitorizată adecvat. Metodiștii și inspectorii de specialitate au capacitatea practică, nu doar teoretică, de a sorta și a diferenția cu notă, după o listă de criterii limpede prestabilite și alese științific, abilitățile și competențele dovedite de lucru cu elevii ale profesorilor, în urma susținerii orei evaluate cu elevii din diferite școli, luate aleatoriu sau după o procedură internă neutră.

Din perspectiva profesorului care trebuie să dea din nou acest examen sau a candidatului debutant, pe care nimeni nu-i întreabă ce părere au în legătură cu proba la care au fost supuși, ce-i drept, voluntar, examenul este de prea multe ori afectat de o serie de ingerințe birocratice care au în spate socoteli de natură politică sau doar administrativă. Lista posturilor afișate în primăvară s-a tot reactualizat înaintea examenului din iulie aproximativ în fiecare an, o practică malonestă, rezultatul unor raportări inițiale greșite din rețeaua școlară, efectul imediat al ascunderii unor posturi didactice sau unor frânturi de posturi de către diverse persoane, interesate să procedeze în acest mod, în favoarea unor rude, prieteni etc., mereu în afara legii: inspectori care primesc indicații să ajute pe unii și pe alții dintre profesorii din sistem care vor să eludeze legile în vigoare, directori care dețin un control dincolo de competența lor din fișa postului, riguros trasată, dar supusă unor interpretări răstălmăcitoare ale funcției, întrucât decizia de numire pe post se eliberează de inspectorate, și care își plasează profesori preferați în școală.

Aceasta este doar latura de corupție măruntă, însă există și un considerent ideologic în spatele acestor practici antisociale și cu caracter de caste birocratice rigide, completamente contraproductiv și pernicios: în decursul treimii de secol deja scurse au existat guverne care au susținut comasarea școlilor în zonele lovite de inactivitate economică, dispariția catedrelor didactice în mediul rural, reducerea fondurilor bugetate cu plata personalului de predare (de aici și salariile neatractive generații de-a rândul) etc., toate acestea pentru a realiza diverse deziderate care nu au dat rezultate mulțumitoare niciodată: economii la buget indicate de centru (în condițiile în care parazitarea și devalizarea banului public în alte instituții au fost practica zilnică de a administra prin sabotare statul) sau mantra neoliberală că ,,atâta vreme cât aparatul de stat e mic și limitat, piața liberă poate suplini cu ușurință aceste servicii publice, conducând la crearea de locuri de muncă și la plusvaloare socială” (funcționarea la parametrii optimi de dezvoltare a economiei de piață românești reprezintă un subiect spinos în literatura de specialitate, însă un stat slab intră ușor în consonanță cu un comportament de prăduitor în afara legii – sau la limita ei – din partea investiției private în sine – nu există economie de piață dezvoltată în lume în care statul să fie un actor minor, ineficient sau aproape inexistent, dincolo de excrescențele sale specifice, superflue și costisitoare). Însăși circumstanța în care numărul redus de locuri de muncă viabile pe termen scurt sau lung în învățământ este conștient căutat arată dezinteresul decidentului politic față de calitatea actului didactic și o cale de a distruge viitorul de dezvoltare sustenabile al societății românești printr-o forță de muncă slab pregătită educațional. Knowledge is power, dar cunoașterea are sens de fușereală pentru politicianul român. Facultățile de stat și private, sub oblăduirea recunoașterii unor diplome tot de către stat, au creat milioane de absolvenți în tot acest timp de câteva generații, dar acea minoritate care tinde spre cariera didactică se confruntă cu absența unui număr minimal de catedre didactice. Cu toate acestea, sunt oare aleși cei mai buni? Ajungem astfel la a doua întrebare.

Ce examinăm și cui îi este de folos?

Din perspectiva diriguitorilor educației românești, un examen care durează patru ore și o inspecție la clasă de o oră, pregătită pe parcursul câtorva zile predecesoare susținerii lecției, verificată de un metodist care stă atent în spatele clasei, sunt suficiente pentru a deveni profesor dacă nota este una finală peste 7 sau 8. Se poate și cu note peste 5, totuși, în marile orașe, iar asta se întâmplă la cele mai multe materii, nu se pot accesa posturi cu asemenea note de examen. Materia de examen este stufoasă, deși abordabilă la prima vedere, însă grila de verificare și obiectivitatea corectării și oportunitatea sa în mod real aparține unui alt domeniu de studiu, pe care nimeni nu l-a efectuat până acum. Este o terra incognita așa ceva în România. Având în vedere secretomania din sistemul de învățământ când vine vorba de un ghid sau un manual general bazat pe experiențe anterioare veritabile, testate și experimentate, nu teoretizări cu liniuțe și termeni încețoșați, de examinare a viitorului cadru didactic, o expertiză veritabilă în asemenea subiecte ar fi contraindicată și de nedorit pentru că golurile abordării generale ar ieși curând la vedere, în valuri și în mod inepuizabil, sufocant. Nu știm cum se corectează de fapt acest examen, trecând de baremuri, niciodată extrem de clare, corecte sau cuprinzătoare în explicații, și fluctuația notelor anumitor candidați în funcție de județ nu a fost niciodată analizată sociologic. De fapt, nu cunoaștem cu certitudine și, deci, nici temeinic, cum se corelează noțiunile dovedite în scris și la catedră cu realitățile din teritoriu, unde elevii sunt cei reali, spotani, naturali, conform pregătirii și educației lor de acasă, informale, iar profesorul un om în carne și oase, nu o mască când jucăușă, când scorțoasă mulată din fantezia unor profesori universitari care au experiență minimală sau chiar deloc în mediul preuniversitar.

De cealaltă parte, profesorul și debutantul văd lucrurile cu totul diferit, dacă, într-adevăr, cineva s-ar obosi să analizeze punctele acestora de vedere. În general, debutantul poate fi un absolvent modest ca pregătire, cu note medii în facultate, care dă acest examen de obținere a unui post în învățământ. În urma inspecției la clasă, șansele sunt ridicate ca acesta să primească cu larghețe între 8 și 10 din partea profesorilor metodiști. La proba scrisă, decisivă în sistemul nostru, să presupunem că debutantul obține orice notă peste 7,00. Să admitem, de dragul ipotezei noastre presupus realiste, că tânărul profesor primește decizie din partea inspectoratului să predea materia Biologie într-o școală de sector din București. Acesta vine la noul său loc de munca în data de 1 septembrie, i se încheie curând un contract individual de muncă pe perioadă determinată de 1 an, și se apucă de treabă.

Ce va observa tânărul profesor din primele luni la catedră și din participarea la discuțiile din cancelarie sau din ședințele periodice de Consiliu Profesoral? Dacă suntem sinceri cu noi înșine până la capăt și vorbim de un liceu sau o școală gimnazială comune, eventual de cartier, nu excepții pozitive, care se mai numesc și școli de elită, cotate ca atare, bastioane ale exemplarității aparente, profesorul debutant va fi uimit de cât de puțin pregătit a fost și este pentru ce urmează: elevii nu sunt aproape deloc cei descriși în cărțile și studiile abstracte de pedagogie și didactică pe care le-a citit pentru examen sau la cursurile din cele două module psihopedagogice pe care le-a absolvit în timpul studiilor universitare. Experiența practică de predare din facultate este neîndestulătoare și, oricum ar fi, viciată de o anumită regie prestabilită, riguroasă sau superficială, asta contând mai puțin în ecuație.

Elevii nici nu dau de regulă semne că ar proveni din același univers social cu autorii acestor lucrări savante. Pur și simplu, schemele psihologice, modalitățile de lucru prezentate acolo nu funcționează într-o clasă de elevi cu situații familiale și financiare dificile, cum sunt atâția, cu părinți plecați în străinătate la muncă, cu bunici care se simt depășiți de noul rol de părinte, cu tentațiile, preocupările, vocabularul și valorile morale ,,de pe stradă” ale celor mai mulți elevi de gimnaziu și adolescenți de liceu. Elevul prototip al sistemul de învățământ românesc nu este nici olimpic, nici un elev cu rezultate foarte bune la învățătură. Or, ridicarea sa intelectuală și morală ar trebui să fie principala preocupare a educației publice.

Mai mult de atât, deși materia predată în clasă nu face apel decât la o fracțiune din cunoștințele dovedite la examenul scris de titularizare, și acelea, oricum, într-o formă sensibil simplificată față de cerințele academice și formaliste impuse de Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare, elevul român real, nu proiectat epistemic și nu cel idealizat după modele străine importate peste noapte, întâmpină dificultăți fie din cauza carențelor educaționale deja existente, care se manifestă la orice materie, fie din dezinteres, lipsă de preocupare față de școală și studiu, fie din ambele motive în același timp. Adăugați la acest tablou un strat gros de impolitețe, agresivitate și indiferență sfidătoare, completată de ranchiuna și ostilitatea multor părinți pentru orice autoritate de stat, mai cu seamă școala, și aveți imediat situația în care profesorul aflat la început de drum ori se trezește depășit de hărmălaia din clasă (personalitățile melancolice, meditative sau introspective sunt primele imediat trecute printr-o etapă de foc a răbdării, iar, de cele mai multe ori, aici rămân blocate), ori apelează la metodele rigide de pe vremuri pentru a stăpâni clasa (dictare, vocea ridicată, spirit polițienesc și circumspect în gestiunea colectivului de elevi, predare și examinare controlate univoc și exigent de profesor, mod autoritar și impunător de a dialoga), ori îi întreabă pe colegii experimentați ce metode să aplice în timpul lecțiilor, care, de cele mai multe ori, la firul ierbii, sunt variațiuni mai mult sau mai puțin inteligente ale tehnicilor de lucru, dacă pot fi numite astfel și nu doar atitudini mentale utile, care au fost enumerate în paranteza de-abia încheiată.

În acest moment, profesorul de Biologie aflat la primii săi pași într-o unitate de învățământ ori se deprimă, ori înțelege că pașaportul reprezentant de nota la examenul de titularizare vorbește de o țară de pe hartă care nu seamănă deloc sau prea puțin cu cea de la fața locului. Cineva l-a trimis într-o călătorie a spiritului și a bucuriei de a învăța care, în teritoriu, este subit transformată în una de tensiune psihologică ridicată, stăpânire de fier a nervilor și destul de mult conformism și resemnare, sugerate și impuse de conducerea școlii și de majoritatea colegilor din cancelarie, care nu agreează mirări și nemulțumiri naive. Cine se plânge și cere prea des ajutor, pe care nu-l poate primi de la orice profesor, dacă, într-adevăr, cineva dorește să facă efortul de a-l oferi, nu este privit bine de profesorii cu zeci de ani la catedră, cu toate gradele date și, eventual, gradație de merit. Se poate spune altceva despre personalul de conducere? Rareori se întâmplă să primească sprijin veritabil de acolo, nu mustrări, sfaturi de sus, amenințări sau, cum se mai întâmplă, câte o ironie groasă, dacă nu și alte soiuri de mustrări neprincipiale.

Însă, de dragul argumentului, să punem dificultățile întâmpinate de acest profesor pe seama modestei notei obținute la examen și a lipsei sale de experiență firești de la începuturi. Mai greu este de explicat riguros de ce un profesor debutant cu nota de titularizare de peste 9,50 se lovește de același zid schițat mai sus, pe care-l escaladează cu fler sau nu, cu abilități umane personale, nedescoperite la facultate și care nu depind în nici un fel de nota de la examenul de titularizare. Sau un profesor care predă de câțiva ani de zile, dar care este forțat să dea examene peste examene de titularizare în absența unui post titularizabil. Pe deasupra, dacă cineva ar întreba pe directorii cu vechime din sistemul de învățământ românesc cât de relevant este examenul de titularizare și câtă încredere au în acesta, răspunsurile ar fi pe jumătate sceptice și negative, pe jumătate de aprobare reticentă, dar una încă extrem de prudentă în laturile sale pozitive, în lipsă de altceva superior ca examinare care să aducă soluția la ieșirea din labirint. Pesimismul injecteaza starea mentală a celor foarte buni și cu decenii la cârma școlii românești.

Adevărul este că învățarea din experiență, learning by doing, dublată de obținerea gradelor didactice, este tot ce putem avea ca structură de perfecționare credibilă în sistem în acest moment. Curricula școlară nu este adaptată nici la piața muncii, nici la dorințele și oportunitățile trăite, nu visate, ale celor mai mulți elevi români. Manualele sunt când încurcate, când simpliste, când cu greșeli, când scrise într-o limbă perfectă de lemn, când prea greoaie, când ușoare, când învechite și depășite, când de-o actualitate dezarmantă intelectual, când copy-paste cu Google translate de pe cine știe unde, dintr-un pliant sau o broșură de la vreun curs în străinătate plătit de statul român, când redactate într-o limbă română chinuită, greu inteligibilă. Calea de mijloc pare a ne fi interzisă acolo sus, unde se iau marile decizii. Experții în educație fie trăiesc pe alt continent, ca să nu zicem pe altă planetă, când par a fi avut un contact slab, distant și contradictoriu cu media școlilor românești, despre care parcă nici nu ar vrea să audă prea multe de teama unei grabnice căderi nervoase.

O componentă relativ rară, însă cât se poate de posibilă, a selecției cadrelor didactice se referă la cazurile acelor profesori care rămân suplinitori și zece ani la rând, dând examen anual din lipsă de posturi, mai ales în marile orașe și la materii de bază ca Limba română, sau, deși primind continuitate, nu se pot titulariza fie pentru că posturile iarăși nu există (aici adevărul se împletește cu practici aberante de a norma posturile încă din școală și cu informarea inspectoratului) sau sunt doar puține. Desigur, există soluția de a preda ca titular între două sate, însă atracția mediului rural românesc ca profesor tânăr este una joasă din multe punct de vedere (spațiu locativ, calitatea transportului, salariul mic) și tocmai de aceea aici încă există destui profesori necalificați, adică posesori de diplomă universitară (ce mai garantează asta în România?), sau suficienți deprofesionalizați în practica zilnică. Au fost ani la rândul când în Municipiul București tinerii profesori de Istorie sau Geografie, cu note de la 8 și 9 în sus la titularizare, au rămas suplinitori în lipsa unor catedre întregi și viabile pe minim 4 ani. Uneori acestea au existat, dar au fost puse deoparte, alteori acestea erau ocupate prin transferuri sau detașări. Ni se pare curios că anii postpandemici au adus suficiente posturi la unele discipline școlare, unde există nevoie de profesori, dar nu se ocupă din deficit de doritori sau sunt ocupate prin transfer din alte școli ale județelor țării sau de către profesori proaspeți, care nu iau meseria în serios sau nu știu sigur ce urmăresc în cariera lor de profesori (în lumina statutului simbolic în completă destrămare al acestei profesiuni, nici nu-i de mirare) la aceleași materii unde, acum un deceniu sau două, de-abia se găseau câteva catedre disponibile. Genul acesta de goluri de viziune și hotărârile aberante luate la etajele superioare ale administrației de stat au adus la decăderea școlii românești, care, e adevărat, nu a dus-o niciodată exemplar.

În sfârșit, examenul de titularizare nu este de creditat dacă avem profesori cu gradul II sau I care îl dau ocazional sau an de an. Și avem și din aceștia, să nu ne înșelăm. Este o situație la fel de rea ca acei 20-30% din candidați cu studii superioare într-un domeniu dat de specialitate, dar care nu depășesc nota de trecere la anumite discipline școlare de la titularizare. Profesorii suplinitori cu medii peste 9,00 la examenul de titularizare arată vidul de respect pe care Ministerul Educației îl are față de un examen organizat, în ultimă instanță, de acesta, nu de către OECD sau de Comisia europeană. Este la fel de greu de acceptat ca situația tragicomică în care profesori cu note aproape maxime ca studenți sau la titularizare suferă o depresie când ajung la școala unde urmează să lucreze și descoperă cu ce fel de elevi vor lucra de fapt în cele mai multe rânduri.

În plus, credibilitatea unui sistem în care profesorii de jos suplinitori sunt trecuți prin ciur și prin dârmon anual sau o dată la trei ani, apărându-și sau nu locul de muncă la vârsta tânără și mijlocie mai ceva decât în cea mai competitivă universitate străină unde profesorii asociați nu au tenure, și ceilalți, majoritatea, care sunt ceva mai puțin antrenați în mod normal decât primii, lasă mult de dorit.

Cum se creează obiectivitatea și corectitudinea?

Un mod încurajator de a începe o schimbare de efect, nu doar plasturi peste comprese și bandă adeziva peste aracet, cum se întâmplă acum sub denumirea găunoasă de România educată, ar fi schimbarea din temelii a examenului de titularizare, care trebuia să dispară de mult în forma sa prezentă. E o totală pierdere de timp să organizezi concursuri pentru materii unde nu există posturi vacante sau foarte puține în vederea angajării pe perioadă nedeterminată și, la fel de adevărat, un act de corupție să nu organizezi corect același concurs în localitățile unde s-a ieșit la pensie mai mult decât de obicei în anumiți ani spre deosebire de alții. Distincția dintre suplinitori și titulari este ea însăși o problemă de statut profesional care trebuie rezolvată și nu prin garantarea unei autonomii ridicate școlii, ceea ce ar duce la escaladarea influenței directorilor de școală, puși în poziția de a își crea fiefuri personale mai mult decât a fost cazul până acum. Ne-am trezi în cateva decenii cu dinastii de educatori și profesori la unele grădinițe, școli primare și licee pe modelul anumitor universități românești, care nu sunt etalon nici măcar regional, ce să mai spunem european sau global? Mai degrabă am crește standardele minime ale calității actului didactic în școli, pe fondul unor sancțiuni drastice, decât să ne jucăm cu durata contractului individual de muncă în funcție de disponibilitățile cufărului bugetar sau ale ordinului de ministru x și a hotărârii de guvern z, ambele înlocuite de altele la fel de efemere.-Citeste intregul articol și comentează pe Contributors.ro