Care sunt implicațiile recunoașterii statului palestinian

Recunoașterea de către Spania, Irlanda și Norvegia a Palestinei ca stat suveran este o decizie importantă, atât istorică, cât și simbolică. Mișcarea face parte din eforturile de implementare a soluției celor două state, pe care comunitatea internațională o vede drept formula adecvată pentru stabilirea păcii între palestinieni și israelieni, scrie El Mundo.

În contextul războiului din Gaza, soluția cu două state a câștigat teren, dând un nou impuls revitalizării unei Autorități Naționale Palestiniene care în ultimii ani devenise irelevantă – în parte din cauza blocadei Israelului – și care poate fi văzută acum ca embrion al viitorului stat, așa cum este proiectat de Acordurile de la Oslo. Recunoașterea crește presiunea diplomatică asupra Israelului pentru a accepta soluția celor două state, pe care o respinge în prezent.

Există statul palestinian?

Există pe hârtie, nu pe teren. Pe 15 noiembrie 1988, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) a proclamat statul palestinian într-o sesiune solemnă la Alger. A fost o perioadă marcată de izbucnirea Primei Intifada în teritoriile ocupate. Declarația de independență a Palestinei a abandonat revendicarea istorică asupra întregului teritoriu palestinian și a acceptat o soluție cu două state și soluționarea pașnică a disputei.

Principalii intelectuali palestinieni ai vremii – Mahmud Darwish, Edward Said și Shafiq al Hout – au scris textul. Documentul fondator proclama că planul de împărțire al ONU din 1947 – care a împărțit Palestina istorică între un stat evreiesc (55% din teritoriu) și un stat arab (45%), dar care a fost respins de arabi la acea vreme – era acum valabil deoarece a abordat „condițiile de legitimitate internațională care garantează poporului palestinian dreptul la suveranitatea și independența națională”. Proclamația din 1988 a fost recunoscută de mai mult de jumătate dintre țările membre ONU și a pus bazele negocierilor de pace ulterioare, al căror punct culminant ar fi fost Conferința de la Madrid din 1991 și Acordurile de la Oslo din 1993.

Care sunt țările care recunosc statul palestinian?

În prezent, 143 de țări din cei 193 de membri ai Națiunilor Unite recunosc statul palestinian. Majoritatea se află în Sudul Global și doar 13 în Uniunea Europeană. Malta, Cipru și unele țări din Europa de Est au recunoscut Palestina în 1988, dar niciodată nu și-au pus în aplicare decizia. În cazul Republicii Cehe, se argumentează că decizia a fost luată de fosta Cehoslovacie și, prin urmare, nu se aplică în prezent. Acest lucru creează confuzie cu privire la sprijinul european. Gestul Spaniei, Irlandei și Norvegiei poate servi acum ca un stimulent, iar Malta și Slovenia și-au exprimat deja intenţia de a fi următoarele.

După primul val de ţări la sfârșitul anilor ’80, începând din 2009, un al doilea val – majoritatea ţări latino-americane, cu Venezuela în frunte – a recunoscut statul palestinian. Unele țări s-au arătat dispuse, dar nu au făcut niciodată acest pas. De exemplu, în decembrie 2014, Adunarea Națională Franceză a cerut guvernului să recunoască statul palestinian „în vederea realizării unei reglementări definitive a conflictului”. Lunea aceasta, Parisul a exclus recunoașterea imediată, considerând că „nu există condițiile” necesare.

Rusia și China sunt în prezent singurii membri permanenți (din cei cinci în total, alături de Statele Unite, Marea Britanie și Franța, toate cu drept de veto) ai Consiliului de Securitate al ONU care acceptă statul palestinian. La mijlocul lunii aprilie, acestui organism i-a fost trimisă o rezoluție pentru a vota recunoașterea statului palestinian. Un total de 12 membri au votat pentru, dar Statele Unite și-au folosit dreptul de veto pentru a bloca inițiativa. Franța a votat pentru, iar Marea Britanie s-a abținut.

Câteva zile mai târziu, pe 10 mai, Adunarea Generală a votat cu o majoritate covârșitoare extinderea drepturilor Palestinei în calitate de membru observator al ONU și a recomandat încă o dată Consiliului de Securitate să o recunoască drept stat cu drepturi depline.

Ce pași au făcut palestinienii

În jurul anului 2009, Autoritatea Națională Palestiniană a început o ofensivă diplomatică pentru a obține acceptarea internațională a statutului său. Președintele Mahmoud Abbas (alias Abu Mazen) a solicitat aderarea la ONU, cu sprijinul Ligii Arabe și al secretarului general de atunci Ban Ki-moon, în septembrie 2011. De asemenea, a cerut oficial recunoașterea Uniunii Europene.

În 2012, această strategie a avut rezultate dulci-amare, deoarece s-a reuşit doar ca Adunarea Națiunilor Unite să-i aprobe statutul de stat observator nemembru al ONU, după ce Statele Unite au amenințat cu un veto în Consiliul de Securitate (mișcarea de a accepta statalitatea cere ca ea să fie admisă fără dreptul de veto al acestui organism). Cu un an mai devreme, a reușit să intre în UNESCO, ceea ce a precipitat un proces al Israelului și SUA de retragere din organizație care a culminat în 2019. De la aceste date, ANP a început să folosească oficial denumirea de „Stat Palestina” în documentele sale și s-a dedicat construirii unei administrații și unei economii considerate capabile și viabile de către organizațiile internaționale, precum FMI și Banca Mondială.

Ce implică gestul de a recunoaște acum statul palestinian?

Există un acord între mulți politicieni, experți și organizații pentru drepturile omului din lume și palestinieni că această recunoaștere este un pas-cheie către consolidarea drepturilor fundamentale de autodeterminare ale palestinienilor. Cu toate acestea, este o provocare să ne asigurăm că simpla recunoaștere pe hârtie poate ajuta la schimbarea realității de pe teren atunci când palestinienii și pământul lor se confruntă cu ocupația israeliană, războiul, anihilarea populației lor și eliminarea sistematică a culturii, obiceiurilor şi modurilor lor de viață începând cu, cel puțin, 1948.

Recunoașterea teoretică a statului palestinian, deși poate ajuta la consolidarea odată pentru totdeauna a lăudatei soluții cu două state, ridică întrebări care vor fi greu de rezolvat.

Care ar fi granițele ei? După Războiul de șase zile și ocuparea de noi zone de către Israel, palestinienii au fost nevoiți să accepte granițele din 1967 (cele recunoscute de Spania marți, 28 mai), care le lasă 23% din teritoriu, de asemenea plin de colonii evreiești unde trăiesc aproximativ 700.000 de israelieni. Ce puteri ar avea acel stat? Guvernul Israelului, condus de prim-ministrul Netanyahu, respinge categoric planul de constituire a unui stat palestinian și a afirmat din nou acest lucru luni. Administrațiile israeliene anterioare au sugerat că, dacă ţara ar fi instituționalizată, acest lucru s-ar face cu restricții puternice, ea neavând puteri de securitate sau o armată proprie și granițe „provizorii”, ceea ce reprezenta mari deteriorări pentru suveranitatea oricărui stat care a aderat ca atare. Problema capitalei acestui stat este, de asemenea, subiect de dezacord. Palestinienii revendică Ierusalimul de Est, ocupat de Israel în 1967, israelienii resping ideea și pretind orașul drept „capitala lor eternă și indivizibilă”.

Actualul conflict declanșat în Fâșia Gaza în urma masacrului Hamas din 7 octombrie ridică mai multe întrebări. Cu o mare parte din enclavă distrusă de ofensiva Israelului, aproape 40.000 de morți și marea majoritate a celor 2,3 milioane de locuitori din Gaza strămutați, cu infrastructura epuizată, fără o administrație civilă sau un plan pentru a doua zi după război, cu o criză umanitară de dimensiuni medievale… Fâșia Gaza ar fi exclusă din acest viitor stat palestinian? Și dacă da, acest stat ar fi redus la Cisiordania, împărțită în bantustane neconectate? Cum ar fi inversată ocupația militară israeliană a Cisiordaniei și a Ierusalimului de Est ? Ce se va întâmpla cu zidul construit de Israel, care afectează granițele din ’67? Problemele care trebuie rezolvate în viitorul apropiat sunt multe, dar este important că trei țări europene au făcut în sfârșit un pas ferm cu gestul lor de recunoaștere pentru a pune capăt unui secol de negare a drepturilor poporului palestinian.

Articol realizat cu sprijinul Rador Radio România