Ce fel de naratiune istorica li s-a servit romanilor la Spotlight Festival cu ocazia Centenarului

Ajuns la a patra ediție, festivalul de video mapping Spotlight Festival 2018, a inclus în „programul artistic” și celebrarea centenarului Marii Uniri din 1918. Majoritatea proiecțiilor pe clădirile monumentale ale Bucureștiului au bifat această temă prioritară prin diverse elemente, în special prin jocul celor trei culori ale drapelului național. Dintre acele proiecții care au adoptat tema cu mai mult entuziasm, 100 Styles of Textures și 100 Fragments au sublimat motivul sutei de ani „sărbătoriți împreună” (conform sloganului programului guvernamental) prin stilizarea formelor și texturilor. Patru proiecții au păstrat însă stilul istoricist de marcare a centenarului și, având în vedere publicul numeros care le-a receptat mesajul (cinci sute de mii de persoane, conform organizatorilor), aș dori să comentez conținutul lor în cele ce urmează.

Proiecția de pe actuala clădire a Ministerului de Interne – o clădire-simbol a regimurilor represive, fiind printre altele și fostul sediu al Comitetului Central al PMR/PCR – a întâmpinat publicul cu fețele zâmbitoare ale tinerelor cadre MAI. Doar că din cei 100 de ani „sărbătoriți împreună”, mai mult de jumătate au fost cu Ministerul de Interne pus cu bâta pe spinarea cetățenilor români pe cale formală. Dacă mai adăugăm și folosirea abuzivă a forței în perioada interbelică și în anii „tranziției”, mesajul real ar trebui să fie: „De 100 de ani împreună, încăierați în bătaie”.

Proiecția de pe fațada Bibliotecii Centrale Universitare – Calea Victoriei. The Story of a Street (realizată de Mindscape Studio) – a fost una dintre senzațiile festivalului. Totuși, prezentarea a fost schematică și s-a redus la vechile clișee ale „micului Paris”. Aduc totuși laude intenției de a ilustra originea denumirii inițiale a străzii – Podul Mogoșoaiei – prin dispunerea podurilor din lemn. Apoi neutralizez cu o critică adusă galeriei personalităților: 6 monarhi și 2 muzicieni (George Enescu și Maria Tănase), asta e tot ce a însemnat pentru realizatori, din punct de vedere politic, social, cultural, Calea Victoriei.

În prelungirea Căii Victoriei, monarhia a revenit pe Arcul de Triumf, de data aceasta în ipostaza cuplului „întregitorilor de neam”, Ferdinand și Maria. Nu a fost nimic nou, clișeul era copiat de pe basoreliefurile propriu-zise ale Arcului de Triumf, care a fost construit în anii ’20-’30, perioadă în care monarhiei îi erau atribuite merite deosebite pentru victoriile României în Primul Război Mondial și pentru înfăptuirea Marii Uniri.

Și acum, să zăbovim puțin mai mult în fața piesei principale a curentului istoricist de la Spotlight Festival: Centenary Great Union, realizat de același Mindscape Studio din București. Trebuie subliniat de la început că în contextul unui festival de o asemenea anvergură, se prezintă nu ceea ce am numi istorie după standarde intelectuale, ci o grand narrative. O mare narațiune a națiunii, o epopee populară care ne plasează pe noi – cei din prezent – pe o axă a unui destin, într-o compoziție teleologică clasică: „de unde venim și încotro ne îndreptăm (și eventual și de ce și cum)”. Așadar, „istoria” care ni se desfășoară în fața ochilor e un discurs cu pretenții identitare („cum ne definim ca popor?”), nicidecum o istorie ca la carte. Critica nici nu ar trebui să vină din direcția istoriografiei „științifice”. Iar dacă lumea se uită la grand narratives ca la un manual de istorie, e o problemă la fel de mare ca atunci când cineva ar vrea să afle despre trecut din filmele „istorice” și ține de nivelul de alfabetizare media (media literacy) al societății românești.

De aceea, critica mea nu e decât incidental din poziția de istoric. Conturarea unei grand narrative presupune o libertate uriașă: poți să construiești cum vrei, conform cu valorile și agendele tale, fie că ești primărie, minister sau orice alt factor de decizie. Aceasta este oportunitatea care li se oferă elitelor de cumetrie ale României în anul Centenarului: cu ce mesaj veniți în fața lumii în afară de constatarea evidenței că suntem „de 100 de ani împreună”?! Ce mesaje girează Ministerul Culturii și Primăria Municipiului București? Ce valorizează ele împreună cu echipa Mindscape Studio din trecutul bogat al României? Vă invit să aruncați o privire mai jos…

Cum era de așteptat, esențiale pentru emițătorii acestui grand narrative sunt suveranii, anumiți fruntași politici și istoria-bătălie. Respectul pentru ierarhie și autoritate, supușenia în fața conducătorilor și jertfa colectivă pentru interese care depășesc năzuințele și drepturile individuale (ale omului) nu doar că zac în subtext; ți se lipesc de față.

Ni se transmite că monarhii au fost personalitățile drumului către Unire. În paranteză fie spus, clișeul monarhilor ca actori fundamentali ai Unirii/modernizării/orice se hrănește din eroarea atribuirii unul rol primordial capului ierarhiei în momentul în care un eveniment excepțional a avut loc. Știm cu toții că datorită lui Traian Băsescu a aderat România la UE, nu? Sau că datorită lui Nicolae Ceaușescu a avut România socialistă creștere economică susținută, nu?

Lăsând gluma la o parte, în locul monarhilor acestora relativ șterși din dinastia de Hohenzollern (deci cu excepția lui Cuza), puteau fi puși mai mulți oameni politici din preajma tronului – miniștrii și diplomații Vechiului Regat –, precum și grupurile sociale care au compus societatea României moderne și care au mișcat țara (țăranii, burghezia incipientă și „străinii” din orașe, muncitorii, tinerii studioși, femeile) care și din punct de vedere istoric au fost mai importante pentru unitatea și progresul țării decât monarhii. Singurele ipostaze în care oamenii „simpli”, strămoșii noștri, își fac apariția sunt fie ca soldați, fie ca susținători ai Unirii de la Alba Iulia. Dar prezentarea îi anonimizează și îi masifică, reducându-i la carne de tun, electorat, sau fundal eroic pe care se ridică și se evidențiază personalitățile canonice.

În acest grand narrative au fost incluse în mod bizar două elemente care în lumina evenimentelor recente pot naște niște semne de întrebare. Primul element este prezentarea Academiei Române ca singura instituție fundamentală a Vechiului Regat demnă de menționat pe lângă Dinastie. Decupat din film, pasajul ar putea servi drept spot publicitar al Academiei Române de astăzi. De ce i se acordă exclusivitate? De ce este alăturată – ca un simbol al autorității culturale și științifice – puterii de stat reprezentate de monarhie? Ce să înțelegem din această alăturare? Că valoarea profesională o dau funcția și titlul? Că elitele politice conlucrează cu elitele culturale pentru „propășirea” nației? Că misiunea Academiei Române a fost și trebuie să fie construcția „națiunii culturale” și apărarea acesteia în fața influențelor externe (occidentale, multiculturale)? Și de ce se lasă un loc generos pentru presupunerea că Academia Română de astăzi ar avea multe în comun cu Academia Română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea?

Al doilea element bizar este episodul confiscării tezaurului de către guvernul bolșevic. De ce a fost inclus dacă nici măcar nu a fost evidențiată legătura cu Unirea – anume că intrarea trupelor române în Basarabia în ianuarie 1918 l-a determinat pe Lenin să sechestreze tezaurul evacuat de români la Moscova? Istoric vorbind, tezaurul a plecat din România pe vremea țarului, nicidecum cu trenuri purtând steaua roșie comunistă. Aici cred că e vorba doar de o aluzie grosieră și o răutate gratuită bazată pe mitul conform căruia „rușii (sovieticii) ne-au furat (toate) bogățiile”. Nerecuperarea unei mari părți din tezaurul în aur al României și exploatarea economică a Republicii Populare Române de către Uniunea Sovietică sunt, evident, realități, dar punerea în scenă a echipei Mindscape Studio e un gest retoric brutal asemănător cu cel făcut de agenția de publicitate Papaya în timpul colectei publice din anul 2016 pentru achiziționarea „Cumințeniei Pământului” (vezi clipul aici).

Înainte să spună publicului ceva diferit de vechile clișee despre „conducătorii de geniu ai acestei țări”, filmul Centenary Great Union poate spune multe despre cei care l-au produs și cei care l-au promovat. Pe de o parte, poate spune că aceștia provin dintr-o societate care nu a ieșit niciodată deplin – pe calea modernizării – din premodernitate și că sunt blocați într-o viziune despre lume bazată pe autoritate, ierarhie socială și putere discreționară. Pe de altă parte, ne poate spune că decidenții au girat o reprezentare a trecutului conformă cu modul în care ar vrea ei înșiși să fie reprezentați la centenarul 2018-2118.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro