Ce măsoară și mai ales ce NU măsoară Produsul Intern Brut

Timp de peste 70 de ani, societăţile avansate ale lumii s-au uitat galeş în oglindă şi au admirat ceea ce vedeau: creştere. Oglinda se numeşte produsul intern brut şi a devenit principalul etalon în funcție de care judecăm bunăstarea unei economii sau a unei societăți, scrie fostul jurnalist al Financial Times David Pilling în cartea sa ”Creșterea economică, o amăgire”. Economia (lucrul pe care PIB-ul îşi propune să-l măsoare) influențează totul. Nu o poţi mirosi ori atinge, dar este zgomotul de fond al lumii moderne. Este principalul combustibil care alimentează titlurile de ziare, canalele de business şi dezbaterile politice. Şi totuşi, surprinzător de puţini oameni ştiu ce este economia sau cum îi cuantificăm progresul. Tot ce ştim noi este că ea trebuie să crească mereu.

Oglinda noastră economică e stricată

Definim economia în termeni de PIB. În zilele noastre, în ciuda avertismentelor inventatorului său, PIB-ul a devenit etalonul în funcție de care se măsoară bunăstarea unei ţări. Dacă economia creşte, atunci lucrurile trebuie că stau bine. Dacă economia se contractă, situaţia nu e aşa grozavă. Însă această oglindă de la care nu ne mai dezlipim ochii este mai degrabă potrivită unui bâlci decât unei săli de baie. Imaginea pe care o reflectă e grosolan distorsionată şi, din ce în ce mai des, străină de realitate. Oglinda noastră economică e stricată.

Trăim într-o „epocă a furiei“, caracterizată de reacţii populare virulente şi de respingerea unor instituţii şi idealuri respectate înainte, printre care se numără inclusiv liberalismul vestic şi condițiile istorice care l-au făcut posibil.1 În Statele Unite, această stare de fapt a condus la ascensiunea lui Donald Trump. Marea Britanie a votat pentru Brexit, iar în Europa, partidele neconvenţionale, atât de dreapta, cât şi de stânga, au început să conteste statu-quoul. Asistăm la convulsii politice, provocate de revolte populare, din India până în Brazilia şi din Filipine până în Turcia.

Deşi toată lumea a auzit de PIB, puţini ştiu că a fost inventat foarte recent, în anii 1930, ca instrument de contracarare a Marii Crize Economice

Există multe explicaţii concurente ale cauzelor furiei populare dezlănțuite în ţări care, judecând după criterii convenţionale, nu au fost niciodată mai bogate ca acum. Toate aceste explicații, oricât de diferite, au totuși ceva în comun. Oamenii nu consideră că narațiunea oficială cea construită, în principal, de economişti, reflectă realitatea vieții lor. Unele dintre forţele aflate în spatele acestui recul sunt generate de problemele identitare, senzaţia de neajutorare, penuria de locuinţe accesibile ca preţ, diluarea comunităţii şi mânia resimțită împotriva jocurilor financiare de putere şi a nivelurilor crescânde ale inegalității. Altele sunt generate de faptul că definiţiile noastre ale „creşterii“ şi „economiei“ nu mai corespund experienţei de viață a oamenilor.

Deşi aproape toată lumea a auzit de PIB, puţini ştiu că a fost inventat foarte recent, în anii 1930, ca instrument de contracarare a Marii Crize Economice, fiind apoi regândit în timpul pregătirilor pentru cel de Al Doilea Război Mondial. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că economia nu e un fenomen natural, un adevăr care să fie descoperit. Înainte de 1930, ea practic nu exista. E o invenţie umană, la fel ca vata pe băţ, asigurarea mașinii sau contabilitatea în partidă dublă.

PIB-ului îi place poluarea, mai ales că trebuie să cheltuieşti bani ca să scapi de ea. Îi place infracţionalitatea, fiindcă adoră forţele poliţieneşti numeroase şi repararea ferestrelor sparte

Dacă PIB-ul ar fi o persoană, moralitatea i-ar fi indiferentă, asta dacă n-ar fi de-a dreptul inconştientă de existenţa ei. Ceea ce măsoară PIB-ul este producţia de orice fel, bună sau rea. PIB-ului îi place poluarea, mai ales dacă trebuie să cheltuieşti bani pentru a scăpa de ea. Îi place infracţionalitatea, fiindcă îndrăgeşte forţele poliţieneşti numeroase şi repararea ferestrelor sparte. Uraganul Katrina îi merge la inimă, iar împotriva războaielor nu are obiecţii. Adoră să cuantifice, în etapele premergătoare conflictului, numărul de arme, avioane şi focoase, iar apoi îi place să contabilizeze tot efortul depus pentru a reconstrui oraşele distruse din ruinele fumegânde rămase în urmă. PIB-ul e bun la numărat, dar nu se pricepe mai deloc să discearnă calitativ. Are maniere deplorabile la masă. Îi este indiferent dacă pentru cină are la dispoziţie un cuţit, o furculiţă şi o lingură sau doar trei furculiţe.2

PIB-ul e un mercenar. Nu se coboară până într-acolo încât să ia în considerare tranzacţiile în care banii nu-şi schimbă proprietarul. Are oroare de făcut curățenie în casă de unul singur (cel puţin aici putem cădea de acord) şi strâmbă din nas doar la auzul celei mai mărunte activităţi voluntare. În ţările sărace, are probleme serioase în a cartografia activitățile oamenilor, a căror covârşitoare majoritate se desfăşoară în afara economiei fiscalizate. Poate contabiliza o sticlă de Evian din supermarket, dar nu şi impactul economic al unei fete din Etiopia care îşi târşâie paşii kilometri întregi pentru a aduce apă de la o fântână.

• Citește și: Creștere economică de 6,5% la jumătatea anului

Creşterea e progenitura epocii manufacturiere, iar PIB-ul a fost în primul rând proiectat pentru a măsura producţia fizică. Îi vine greu să înţeleagă economiile moderne în care serviciile joacă un rol important: un defect grav în ţările bogate, dominate de servicii, cum ar fi asigurările sau grădinăritul peisagistic. Nu se descurcă rău la contabilizarea producţiei de cărămizi, ţevi de oţel şi biciclete, adică a „lucrurilor care-ţi pot cădea pe picior“.

Dar dacă îl aplicăm tunsorilor, şedinţelor de psihanaliză şi descărcărilor de muzică de pe internet, va deveni extrem de ambiguu. Nu e potrivit să măsoare progresul, exact lucrul acela la care ne închipuim că merge de minune. Pentru principalul nostru mijloc de măsurare a creşterii, un antibiotic valorează câţiva cenţi, deşi un miliardar sifilitic de acum 100 de ani ar fi plătit cu dragă inimă mai mult de jumătate din avere pentru o cură de şapte zile.

Dacă mergi acasă la un prieten pentru a-l ajuta, nu câștigă deloc

Pe scurt, definiţia noastră a economiei este destul de rudimentară. După cum cineva remarca în treacăt: „Dacă eşti prins într-un ambuteiaj timp de o oră, PIB-ul are de câştigat. Dacă mergi acasă la un prieten pentru a-l ajuta, nu câștigă deloc.“ Acest fapt este, spunea el, „tot ce trebuie să ştii“ despre PIB. În speranţa că se înşela în această privinţă, sper că veţi citi mai departe.

Cu toţii avem o senzaţie instinctuală că ceva e în neregulă cu lumea de azi. Dar ne vine greu să punem punctul pe i. Criza financiară globală din 2008 a fost semnalul suprem că economiştii ne-au înșelat așteptările. În anii dinaintea prăbuşirii Lehman Brothers şi a instalării recesiunii în aproape întreaga lume occidentală, cultul creşterii ne-a făcut să venerăm economiile. Oameni ca Alan Greenspan, preşedintele Rezervei Federale, spuneau că totul merge cum nu se poate mai bine şi că pieţele trebuiau lăsate în voia lor pentru a ne aduce din ce în ce mai multă bogăţie.

De fapt, indicatorii noştri standard ne spuneau prea puțin despre ceea ce genera creşterea: fundaţia pe care fusese edificată era una a datoriilor care stăteau să explodeze şi a din ce în ce mai isteţelor (a se citi „din ce în ce mai stupidelor“) inginerii financiare ale bancherilor obsedaţi de bonusuri. Economiile avansate atinseseră, chipurile, o nouă stare de nirvana, cunoscută drept Marea Moderaţie, în care boomurile şi falimentele fuseseră eliminate de tehnocraţi abili; iar piaţa, lăsată să funcţioneze după propriile capricii, tindea mereu către minunata stare de echilibru.

Creşterea economică ne spunea puţine despre inegalităţile crescânde sau despre imensele dezechilibre economice de la nivel mondial. Statele Unite acumulau un deficit comercial enorm, finanţat de China şi de exportatorii de petrol din Orientul Mijlociu, țări care nu făceau altceva decât să îşi recicleze surplusul comercial prin obligaţiuni ale Trezoreriei americane. De fapt, chinezii le împrumutau bani americanilor ca aceștia să-şi poată permite toate chestiile produse în fabricile lumii. Asta a făcut caruselul creşterii să se învârtească în continuare. Până ce s-a oprit. Ani mai târziu, multe ţări vestice, mai ales din Europa, încă se zbat să-şi aducă economiile la nivelurile anterioare lui 2008. S-a dovedit că mare parte din creşterea anilor precedenţi fusese o iluzie.

Baza economiei moderne este aceea că dorinţa noastră de a cumpăra lucruri noi nu are limite. Totuşi, în adâncul sufletului, ştim că un asemenea drum e nebunesc

Una dintre problemele creşterii economice este faptul că ea are nevoie de creșterea neîncetată a producţiei și a consumului, care sunt strâns legate între ele. Dacă nu ne dorim tot mai multe lucruri, tot mai multe experienţe pentru care să plătim, creşterea va stagna, într-un final. Pentru ca economiile noastre să meargă doar înainte, trebuie să ne dovedim nesăţioşi. Baza economiei moderne este aceea că dorinţa noastră de a cumpăra lucruri noi nu are limite. Totuşi, în adâncul sufletului, ştim că un asemenea drum e nebunesc.

Cu câţiva ani în urmă, revista satirică The Onion a publicat un text despre Chen Hsien, un muncitor chinez imaginar care produce „rahaturi de plastic“ imaginare pentru americanii plictisiţi. Fidel stilului The Onion, textul era la limita ofensei, însă tăia în carne vie pentru a dezvălui o problemă reală. Mirat, Chen nu se putea opri să nu scuture din cap în fața lucrurilor incredibil de inutile pe care era obligat să le producă, de la aparate pentru tăiat legumele şi distribuitoare de pungi de plastic până la maşina cu microunde pentru gătit omletă, lupe fosforescente pentru citit în întuneric, coşuri pentru dosare împodobite de Crăciun, huse de lentile de contact în formă de animale şi cârlige de perete cu spate aderent. „Am mai auzit şi că, în momentul în care nu-şi mai doresc un obiect, pur şi simplu îl aruncă la gunoi. Câtă risipă şi nepăsare“, spune el cu obidă. „De unde atâta cerere pentru gadgeturi de bucătărie? Pot înţelege că e important să ai un wok bun, un aparat de gătit orezul, un fierbător de ceai, un reşou, câteva ustensile, porţelan de calitate, un ceainic cu sită şi, poate, un termos. Dar ce faci cu restul lucrurilor: unde le pun americanii? De câte ori foloseşti un suport pentru foile de taco? «Ah, chiar am nevoie de un suport pentru sertarul cu tacâmuri sau o să fac crize.» Taci din gură, american prostănac.“

Lamentarea lui Chen atinge un punct sensibil pentru majoritatea dintre noi, cei care trăim în societățile bogate, fiindcă ştim toți foarte bine că mereu cumpărăm lucruri de­­spre care nu bănuiam vreodată că ni le dorim şi pe care nu le vom folosi a doua oară. Publicitatea şi invidia pe care o resimţim faţă de prietenii şi vecinii noştri ne fac să cumpărăm din ce în ce mai mult şi să dăm la schimb lucrurile mai vechi pentru a obține altele noi. Până ce veţi avea ocazia să citiţi asta, iPhone 5-ul meu nu va mai fi un vârf de gamă, ci o glumă. Mai ştim şi că unele bunuri, ca maşinile de spălat şi prăjitoarele de pâine, sunt special proiectate să se strice rapid, pentru ca noi să achiziţionăm mereu altele, într-un ciclu al consumului care nu se va sfârşi niciodată.

Lucrurile pe care Chen le produce par ridicole. Dar ele nu sunt nici pe departe imaginare. Catalogul de cumpărături SkyMall, care le permite pasagerilor liniilor aviatice să comande în timp ce stau așezați confortabil pe scaunele lor, oferea o gamă extrem de largă de produse pe care toată lumea ar trebui să le aibă, printre care portretul animalului tău de companie în ţinută nobiliară de secol XVII (49 de dolari), un cap de veveriţă pe soclu (24,95 dolari), o statuie în mărime naturală a unei maimuţe din junglă atârnând de o creangă (129 de dolari) şi, cel mai important, buze de cauciuc pentru câinele tău (29,95 dolari). Când economiştii spun că problemele actuale ale lumii sunt cauzate de o lipsă cronică de cerere, te întrebi stupefiat ce altceva ne-am mai putea dori.

(fragment din cartea ”Creșterea economică, o amăgire”- David Pilling)