Ce înseamnă să trăiești cu scleroză multiplă în România. Trei femei și poveștile lor
Isabelle, Alexandra și Ana sunt trei dintre româncele diagnosticate cu scleroză multiplă. La ele, totul a început la 23 de ani. Viața a fost cu totul alta după ce au avut primul puseu, iar drumul de la primele simptome până la diagnostic a fost plin de provocări și a lăsat traume.
„Îmi aduc aminte ca aveam 23 de ani, eram la sală, când am început să mă simt rău, am amețit și a început să-mi dispară vederea. La spitalul de oftalmologie mi-au dat pastile cu cortizon și au spus că, din punctul lor de vedere, sunt bine și că să iau respectivele pastile, că îmi voi reveni. După un an, a început să-mi amorțească limba și, ușor-ușor, tot corpul pe partea stângă”.
„La 23 de ani am trăit dimineața care a schimbat radical cursul vieții mele. Fizic, știu ce am simțit: nu puteam vorbi – aveam dizartrie – și partea stângă a corpului nu mă ajuta să mă deplasez – aveam hemipareză. Ce mi-a spus psihicul, chiar nu mai știu, era năucit de neliniștea cauzată de nesiguranța doctorilor care mă consultau”.
„Primul puseu, însemnând amorțeala picioarelor de la genunchi în jos, l-am avut la 23 de ani și jumătate, în vara anului 1998. Al doilea puseu l-am avut la 24 de ani și jumătate, la patru luni după prima sarcină, când mi-au fost afectate, pe rând, diverse zone ale corpului”.
În ordinea amintirilor lor, cele trei femei se numesc: Isabelle Ioana Mirila (28 de ani), Alexandra Cotroceanu (30 de ani) și Ana Maria Drăgănică (44 de ani).
Scleroza multiplă în România: mulți bolnavi, puțini tratați
Oficial, există peste 4.500 de români care trăiesc cu scleroză multiplă și au accesat programul gratuit de tratament în 2018. Numărul real al celor care au această „boală a adultului tânăr”, cum mai este cunoscută, este însă mai mare. Unii dintre ei nu se tratează pentru că nu recunosc boala. Uneori, din cauza stigmatului social. Alteori, nu o recunosc nici față de ei înșiși. Tratată, boala te poate lăsa să trăiești relativ normal. Netratată, face ravagii și poate duce la dizabilități grave.
De obicei, nu știi nimic despre o boală până când nu ajungi să iei contact cu ea, într-un fel sau altul. Oricât de ironic poate să sune, cel mai fericit caz este când auzi că altcineva s-a îmbolnăvit, nu tu. Așa am auzit despre insuficiența renală cronică și tot așa am auzit despre scleroza în plăci sau scleroza multiplă. Din fericire, nu sunt eu. Din nefericire, întotdeauna e cineva cunoscut. De multe ori, cineva tânăr.
INTERVIURILE HotNews.ro