„Cei care desenează pe monumente și clădiri de patrimoniu nu cunosc regulile străzii” - interviu cu regizorul primului documentar românesc despre graffiti și art street

„De ce scriu ăștia pe pereți” este primul documentar românesc despre graffiti și street art. Acesta încearcă să răspundă la întrebarea pe care, probabil, o au mulți cetățeni care se trezesc cu graffiti sau taguri pe zidurile blocurilor. Mai multe despre acest subiect am aflat chiar de la Alin Boeru, regizorul și scenaristul filmului.

Filmul va avea premiera de gală pe 21 noiembrie la Cinema Eforie, dar poate fi văzut și duminică, 12 noiembrie, la Cinema Elvira Popesco, în cadrul festivalului Urban Eye.

Iată ce ne-a povestit Alin Boeru despre acest proiect cinematografi inedit, primul care documentează istoria de 30 de ani a graffiti-ului și street art-ului din România, în care apar majoritatea numelor importante asociate fenomenului.

Alin a avut tangențe cu cinematografia, pe platou (regie, actorie, producţie, supervizare scenariu), dar şi în afara lui (scriere scenarii, promovare artistică etc.). În 2022 a renunțat la viața de corporație pe care o avea de peste zece ani, pentru a se dedica total realizării de filme.

Care a fost adevăratul declanșator pentru acest documentar?

Alin Boeru: Prin 2014 am început să colecționez fotografii cu pereți desenați, scriși, însemnați. Le tot adunam în telefon și mă uitam din când în când la ele, le mai puneam pe paginile personale de Facebook și Instagram.

Într-o zi, m-am hotărât să fac și o pagină oficială (Regia Autonomă de Trăit în Comun), doar pentru asta: unde să le share-uiesc, împreună cu frânturi de conversații din spațiul public sau din transportul în comun, întâmplări, felii de viață.

Patru ani mai târziu am avut o întâlnire definitorie pentru soarta acestui documentar, despre care pot spune că s-a născut din prietenie. Adevărații „declanșatori” sunt street-artiștii John Dot S și Robert Obert, care, împreună cu Maria Bălan visau la o formulă de documentare vizuală a fenomenului graffiti și street art în România.

În baza relației de prietenie pe care o am cu ei, am primit invitația de a mă ocupa de partea de regie pentru un astfel de proiect.

Desen de Harcea Pacea. FOTO: Ciprina Minea

Cum ai abordat subiectul pentru a oferi o perspectivă obiectivă asupra acestei felii din cultura urbană? Și care sunt principalele aspecte ale culturii urbane pe care ai dorit să le evidențiezi în documentar?

Am vrut să fie totul cât mai personal – un punct de vedere subiectiv al unui om din afara culturii urbane asupra lucrurilor pe care le descoperă, pe măsură ce i se permite să pătrundă din ce în ce mai adânc în această lume.

Aproape tot ce văzusem eu până atunci pe acest subiect mi se părea foarte „produs”, neînsemnând că asta e un lucru rău. Majoritatea aveau pe fundal muzică rap, erau editate dinamic, cu multe efecte vizuale și artificii de montaj, se concentrau foarte mult pe părți de acțiune, neintrând deloc într-o profunzime a personajelor.

Am vrut ca acest film să fie diferit, începând de la abordarea intimă ce presupunea introducerea unui fir narativ pentru un personaj care nu are nicio legătură cu această lume, căruia am decis să-i opun arcul unui personaj colectiv, ce reprezintă graffiti-ul și street-art-ul.

Mergând în paralel cu cele două fire, intersectându-le doar pe alocuri, pentru a marca elementele comune, am încercat să pun în scenă un joc de oglinzi printre care se mișcă personajul meu: fiecare întâlnire determină o mică schimbare în el, ajungând să aibă o serie de constatări de natură personală.

Am știut din start că filmul care va rezulta la final nu avea să fie pe placul tuturor – mai ales al celor din interiorul mișcării – pentru că nu se concentra doar pe ei, aducând în prim plan această prezență a unui outsider, cu care mi-am dorit ca publicul să se identifice.

Principalele aspecte ale culturii urbane pe care am ajuns să le evidențiez în documentar au fost asumarea, dedicarea totală, suprapunerea până la identificare cu o persona pe care ei încearcă să o creeze prin forma de artă practicată și prin stilul de viață asociat cu ea, spiritul de frondă și căutarea permanentă de sine.

Cum ai cataloga pe cineva care face graffiti pe un monument istoric sau pe un bloc care tocmai a fost renovat? Cu alte cuvinte, de ce scriu ăștia pe pereții pe care mulți dintre oameni și i-ar dori curați?

Din câte am înțeles, vorbind cu grafferi și street-artiști cu ceva vechime în domeniu, aceste acte de a scrie/desena pe monumente, statui, clădiri de patrimoniu nu sunt deloc încurajate de oamenii din interiorul comunității.

Cei care aleg să facă asta (majoritar copii sau artiști aflați la început de drum) e posibil să nu cunoască regulile străzii și să interpreteze total greșit spiritul punk al mișcării.

Mulți nu-și dau seama că cele câteva minute petrecute de ei desenând pe clădirea Operei Naționale sau pe Ateneu sau pe Coloana Infinitului pot provoca foarte mult rău întregului fenomen, învrăjbindu-i pe oamenii de rând și mai tare împotriva celor pe care, la modul generalist, îi consideră doar niște golani, lărgind și mai tare falia creată în ani de zile între ei.

Deși am tendința, după ce am terminat acest documentar, să mă poziționez într-un fel de avocat nesolicitat al grafferilor, încerc să fiu echidistant.

Personal, consider că tag-urile, piece-urile de graffiti, street-art-ul și lucrările de artă murală ar trebui să coexiste în inima orașelor, păstrându-se, însă, un echilibru și având în vedere un minim bun simț, neînsemnând că, astfel, se renunță la spiritul de protest.

La fel cum sunt respectate regulile interne ale mișcării care condamnă cross-area (acțiunea de a desena/scrie peste lucrări deja existente în spațiul public), ar putea respecta opere de artă deja existente, care aparțin unor domenii cum sunt arhitectura sau sculptura.

La fel cum există preferințe personale pentru filme, cărți, muzică și aici, în cazul spațiului public, este natural, cumva, să existe păreri împărțite: cei care consideră că blocurile și clădirile ar trebui să fie curate, fără pic de culoare vs. cei care vor să-și ia dreptul la câțiva metri pătrați din spațiul public comun.

Alin Boeru. FOTO: Arhiva personală

Cum ai ales materialele de arhivă și mărturiile pentru a contura istoria acestei culturi?

Am vizionat foarte multe înregistrări făcute de artiști în timp ce desenau pereți, metrouri, tramvaie etc. și am încercat să le integrez cât mai bine în poveste – nesuprapunându-le peste bucăți de interviu care descriau imaginile, ci alegând, mai degrabă, ca ele să continue povestea, nu doar să o ilustreze.

Pentru momentul „t zero” am apelat la imagini din zilele Revoluției din 1989 (filmate de Paul Cozighian), când foarte multe înscrisuri își făceau apariția pe pereți. Ele m-au ajutat să setez ceea ce consider eu a fi punctul incipient al libertății în România – libertate care s-a răsfrânt și asupra posibilităților noi ce apăreau în graffiti și street art.

Am primit și imagini incognito de la oameni care aflaseră că lucrăm la un astfel de documentar și ne trimiteau, prin terți, stickuri și harduri cu materiale filmate de ei, cu solicitarea ca, în cazul în care le folosim, să fie blurate fețele celor care apăreau și să le fie distorsionate vocile.

De la un punct încolo, când deja ne dădusem seama care e direcția vizuală generală a documentarului, am căutat, foarte targetat, un anumit tip de fotografii și videouri.

De asemenea, cum ai cataloga evoluția scenei graffiti și street art în România în ultimii 30 de ani, mai ales că acum artiști care făceau înainte graffiti au devenit autori de picturi murale, care de multe ori sunt sponsorizate de privați sau chiar de autoritățile locale?

Evoluția fenomenului a fost una exponențială. În primul rând, dacă la începutul anilor ’90 nu existau decât câteva culori, sub forma unor spray-uri auto, care se găseau greu, acum au apărut shop-uri dedicate fenomenului care oferă tone de nuanțe, capace specializate, markere cu vopsea.

Apoi, accesul la informație a făcut ca tinerii interesați de fenomen sa treacă de la xeroxuri după reviste aduse prin te miri ce căi în țară, la marele și infinitul internet, ajungând în contact cu tot ce se întâmplă în lume în materie de stil, abordare, gândire.

Nu în ultimul rând, o parte din cei care făceau ieri graffiti sunt încă activi și pot da mai departe din cele învățate. Unii încă sunt grafferi, alții au virat spre artă murală, a tatuajelor sau reușesc să îmbine mai multe ramuri.

În ceea privește aspectul acesta al relației lor cu autoritățile locale, care uneori aleg să sponsorizeze evenimente de graffiti și street-art, consider că este util tuturor.

Dacă stai să te gândești, poate părea, la prima vedere, o abordare plină de ipocrizie din partea lor: azi îi plătesc să acopere legal un tramvai cu graffiti și street art, mâine îi amendează dacă îi prind că fac același lucru pe un alt tramvai, care nu a intrat în programul inițial. Dar este benefic – grafferii fac rost de bani, de spray-uri și pot face apoi orice doresc, în timp ce autoritățile bifează încă o activitate culturală.

FOTO: Alin Boeru

Ce te-a surprins cel mai mult în timpul filmărilor?

Cel mai mult m-a surprins dedicarea unora dintre cei pe care am avut ocazia să-i intervievez, oameni care cred total în acest fenomen și care au oferit culturii graffiti și street art o bună parte din resursele lor de energie și financiare.

I-aș menționa aici pe câțiva dintre ei: Harcea Pacea, care alături de asociația Artipic, transformă expresia fă rai din ce ai în realitate, la Iași, organizând evenimente în jurul artei stradale, dând viață multor pereți, apoi pe Wanda Hutira, care câștigă zilnic bătălii cu sinele și iese în față cu lucrări din ce în ce mai profunde, pe Adrian Oniga – organizatorul festivalului de artă stradală STRAD’ART, de la Târgu Jiu, care inundă cu optimism orice încăpere și context în care se află și, nu în ultimul rând, pe grafferii OH BOY (avid amator al desenelor pe marfare) și HOME BOY (care studiază de peste 20 de ani fenomenul de graffiti în propria casă, adunând mii de pagini de exerciții și lucrări în black book-uri).

Cum crezi că va contribui acest documentar la înțelegerea și aprecierea artei stradale în România?

Îmi doresc ca, după ce vor avea ocazia să vadă acest film, oamenii să fie mai curioși față de poveștile din spatele fiecărui desen pe lângă care trec și să înțeleagă că și artiștii, ca și ei, sunt locuitori ai aceluiași spațiu, împărtășind, de multe ori, aceleași valori cu ale lor.

Dacă cineva o să meargă la un tur de street art sau o să urmărească activitatea unuia sau a mai multor artiști care apar în acest documentar, o să consider că și-a atins una dintre ținte. Dincolo de ce prezintă, efectiv, pe ecran, filmul sper să reprezinte doar o ușă de intrare în această lume cu infinite cotloane și camere ascunse.

Care e părerea ta personală despre importanța și rolul artei stradale în societatea contemporană?

Deși, de foarte multe ori, arta stradală este o oglindă a realității pe care o trăim la un moment dat, cred că ea poate exista și independent de statement-uri social-politice, îndeplinindu-și rolul de artă, pur și simplu, transmițând valorile și identitatea celor care o fac.

Arta stradală și graffiti-ul transformă orașele în muzee vii, prin care oamenii se plimbă și respiră, influențându-le uneori starea de spirit, fără ca ei să-și dea seama. Cu fiecare perete nou colorat se câștigă o bătălie cu monotonia și griul tern.

Dacă se adaugă și-un mesaj, un comentariu, o critică în asta, eu sunt cu atât mai încântat.