Christina lui Cimpoesu sau despre domesticirea realitatii ca efect Petru Cimpoesu, ‘Christina Domestica si Vanatorii de suflete’, Humanitas, 2006

[c:1:s]Naratorul-VIP

Petru Cimpoesu a primit, pentru „Christina domestica…”, cateva premii magulitoare: al Uniunii Scriitorilor, al revistei „Observator cultural”, al „Ziarului de Iasi”. Ba a primit chiar si un premiu din Cehia – Magnesia Litera, pentru o traducere a unui roman mai vechi, „Simion liftnicul”.

Razvan Radulescu i-a luat-o inainte doar de doua ori, la Premiile Revistei „Cuvantul” si la cele ale Radio Romania Cultural. Daca as fi comentator sportiv, as spune, incantat: castiga spectacolul. Competitie la mustata, cum nu s-a mai vazut de mult.

„Cat despre critica, ce sa spun, trebuie sa scrie si bietii critici despre cineva si probabil ca s-au plictisit sa tot scrie despre vedete, asa ca m-au luat pe mine”, declara Petru Cimpoesu intr-un interviu. Scriitorul se joaca de-a modestia provinciala.

Citatul pare rostit de aceeasi voce narativa care isi face, tam-nisam, aparitia pentru a lamuri lucrurile in finalul romanului: „Pana la urma, chiar daca am ales cariera de inginer, am publicat cateva carti si am ajuns un scriitor cu oarecare notorietate, macar in judetul meu.
El [Vasile Tumburuc, n.m.], la patruzeci de ani trecuti, inca mai lucra la volumul de debut, iar pe mine ma considera, fireste, «un scriitoras de provincie»”.

Ce mai narator cel din „Christina Domestica…”, in stare sa isi dea peste cap, in cateva zeci de pagini plasate la coada romanului, pe post de „drum spre happy-end”, cateva sute de pagini laborioase, cu planuri narative supraetajate, fire intortocheate si tot tacamul.

Personajele incep sa absoarba substanta, se umfla precum buretii, unii sunt bufoni, altii nebuni deliranti, unii sunt conspiratori misteriosi, atii victime nestiutoare, altii, in fine, carieristi frustrati care sufera transformari morale si isi recapata demnitatea.

Marea aiureala

Dar s-o luam, incetisor, cu inceputul. Desi e impropriu spus ca ar exista un inceput. Totul porneste undeva, in mijlocul Pacificului, pe insula Roland, o proprietate secreta a statului roman. Locuita de rolanzi – colorati si manglitori, rromi, ce mai incoace si incolo – si de americani, stationati intr-o baza militara. Inainte si dupa Revolutie, cu tot peisajul unui cartier romanesc provincial.

Polii magnetici ai pamantului s-au mutat de la locul lor si ameninta echilibrul planetar, niste extraterestrii isi vara si ei coada, iar o organizatie secreta, sau serviciile de spionaj americane, sau securistii romani comploteaza sa creeze supraomul-pisica-telepata. Cam asta e tot. Simplu?

Toata aiureala incape, cu greu, in cateva sute de pagini. In centru se afla Christina Domestica, realizatoarea unei emisiuni numite „Intalnirea cu fericirea”. Christina nu are habar de nimic si incearca sa salveze lumea. Intamplator, ea se afla la intersectia unor conspiratii mondiale si a unor planuri de distrugere/salvare a universului. Ca in Peter Pan, Insula care nu exista e buricul pamantului.

Inca un ingredient important. Mult, foarte mult umor. Imaginati-va, de pilda, niste discutii nesfarsite intre imparatul rrom-Roland, care sufera de toate complexele grandomane ale insignifiantului sau titlu, si colonelul sef de baza americana, care sufera de Irritable Bowel Syndrome – adica de balonari, flatulenta si hemoroizi.

Vizualizati-l pe respectivul colonel cu capul sub o casca plina de bobine de autoinductie, care ar trebui sa-l vindece de hemoroizi prin captarea campurilor geomagnetice ale pamantului.

Una dintre sursele consistente ale umorului este disponibilitatea personajelor de a crede orice, si in orice, de la OZN-uri la energii acumulate in spirale yoghine si in puterea taumaturgica a castilor paranormale.

La sfarsit – pentru ca nu e nici o greseala sa sarim direct la sfarsit – naratorul se plictiseste, parca, de intreaga tevatura, care ar mai putea continua pe alte cateva sute de pagini. Si ii lasa pe toti in aer, hotarandu-se sa recupereze doar unul sau doua personaje, sa le spunem, cheie: pe nebunul Pablo si pe Christina.

Si sa introduca alte personaje, care nu au nici o legatura cu povestea de dinainte. Cu o singura lovitura, papusarul acestui circ psihedelic se hotaraste sa simplifice lucrurile. Taie, fara multe ifose, nodul gordian, trimitandu-i pe toti la plimbare.

Si acum, naratorul

Ce mai narator, dupa cum ziceam.

E demiurg, intra cand vrea in mintile, in casele si in secretele personajelor, le comenteaza, condescendent-ironic, gandurile („Maiorul Smith nu stia ce sa creada si de aceea nu crezu nimic”), se lanseaza in divagatii filosofice nesfarsite in jurul motivatiilor acestora si invarte tot felul de psihologii si parapsihologii care-i nuanteaza si/sau disimuleaza punctele de vedere.

O face cu verva, cu inteligenta si cu luciditate. Nu se lasa prins in capcana povestilor din „Fenomene paranormale”; aceasta e buna doar pentru personajele credule.

Naratorul acesta insidios e, de fapt, primadona romanului. Cel care presara, permanent, sarea si piperul pe rani.

Comenteaza, de pe margine, piesa pe care o pune in scena, ii scoate sub reflectoare pe unii, ii concediaza, discretionar, pe altii, si ingheata, cand are chef, actiunea pentru a explica cum e cu desenul lui Jastrow, cu principiul lui Goodman („o imagine nu exprima decat proprietatile metaforice la care face referire”) sau cu pisica lui Schrodinger.

Sau pentru a se pierde in divagatii poetice de felul urmator:

„Apoi, cortegiul a pornit spre cimitirul Ecaterina.
Pe strazi cu hopuri, marginite de blocuri; pe langa care curgeau in zadar trotuare; si magazine alimentare; sufletul ei auster si supus, izbavit de pacate, pluti lin catre cer; se ridica tot mai sus, deasupra a tot si a toate; unde zbuciumul lumii s-a stins, nici pasari nu zbor, nici vantul nu bate; abia se zaresc printre nori, la mari departari, orase si sate” etc (poezeaua naiv-optzecista o da inainte, pe doua pagini).

Cam asta e tot… adica nimic

Jocul intereselor oculte, miturile de consum si, mai ales, disponibilitatea consumatorilor de fictiuni mediatice de a crede in asa ceva impletesc, de fapt, firul rosu al romanului si, in acelasi timp, intind cea mai evidenta pista falsa a lui Cimpoesu.

Desigur, personajele sale sunt gata, dupa cum am mai spus, sa inghita orice, desi orice-ul Christinei nu e identic, de pilda, cu orice-ul lui Naggie.

Fiecare are propria versiune asupra para-realitatii, fiecare detine sursele sale de incredere si se informeaza de la expertii sai in supranatural. Una e sa-l citesti pe Viorel Olivian, si alta pe J. Allen Hynek, cu a sa „Experienta OZN”.

Insa Christina Domestica nu e un roman despre manipulare, credulitate si conspiratii. Nu intra in aceeasi oala cu „Saludos”, „Sigma” sau cu „Hotel Europa”, de pilda. Adica Ecovoiu, Tepeneag, Cusnarencu and so on. Marea conspiratie a nu-se-stie-cui (sau tra-la-la, sau MSAMDR) e doar una dintre pistele posibile.

Scenariul S.F. e la fel de verosimil; la fel si posibilitatea ca totul sa fie, in definitiv, visul unui nebun (Pablo sau N. Ceausescu?), sau o halucinatie, sau o viziune fantastica s.a. Sau o demonstratie sclipitoare a unei teorii literare ad-hoc, pe care o voi numi fictiunea realitatii ca efect:
„Cam asta e tot – adica, mai nimic. Am impresia ca detaliile pe care sunt tentat sa le adaug ar fi de prisos, nereusind decat sa complice inutil un desen oricum ratat, lipsit de semnificatie. Constituie totusi dovada faptului ca eram prezent acolo, inca lucid si observam atent… fictiunea realitatii ca efect”.

Inapoi la Razvan Radulescu. Fara ierarhii si comparatii, de data aceasta. Dincolo de premii, intre „Theodosie…” si „Christina…” exista asemanari de fond.

Una decoleaza din planul realitatii spre o suspensie fantastica, naucitoare si haotica, alta coboara, ludic, dinspre fantastic spre real, invaluindu-se in fantasmele stralucitoare ale unui copil care viseaza, in pijamale si in papuci de casa.

Intalnirea lor probeaza o anumita evadare excentrica, o fuga dinspre realismul persoanei intai/al observatiei nude si dinspre procedeele facil-mimetice ale acestora spre fabula, constructie elaborata si chiar spre reactivarea unor zone literare marginale, precum cea a fantasy-ului, S.F.-ului si a hibrizilor derivati din acestea.

Si, nu in ultimul rand, un plus de maturitate si un salt serios in arta scriiturii. Ceea ce nu e deloc putin lucru.