Cine plătește prețul crizei economice

Istoria omenirii include un lung șir de crize economice, din cele mai vechi timpuri și până în ziua de astăzi. Ceea ce caracterizează toate aceste crize este faptul că au fost cauzate în mod determinant de probleme din mediul de afaceri însuși, în principal chestiuni care țineau de lăcomie sau o alocare a resurselor ineficientă, aspecte pe care reprezentanții statului s-au grăbit întotdeauna să le eticheteze ca ”eșecuri ale pieței”. Desigur, statul a avut și el adesea partea sa de vină, în general sub aspectul unor reglementări insuficiente sau al unei supravegheri defectuoase a respectării obligațiilor de către întreprinderi.

Criza economică care a început să își facă simțite efectele în contextul pandemiei de Covid-19 este aparte și se deosebește în foarte mare măsură de crizele anterioare. Nu este vorba aici nici de lăcomie, nici de supraproducție, nici de vreun alt eșec al pieței libere. Aceasta este o criză economică care a fost creată prin însăși acțiunea statului în planul sănătății publice și prin măsurile foarte dure luate pentru a controla pandemia și pentru a salva vieți omenești. Atunci când au fost dispuse măsurile de carantină preventivă și de distanțare socială, decidenții guvernamentali au fost conștienți de efectele în plan economic și și le-au asumat. Nimeni, nicio forță economică nu ar fi putut să producă o frânare atât de puternică a economiei, sectoare întregi ajungând să nu mai funcționeze deloc în spațiul a doar câteva săptămâni sau chiar zile, în vreme ce altele continuă activitatea la foc redus sau la cote de avarie. Decelerarea a fost cu atât mai puternică cu cât nicio afacere nu avea o centură de siguranță pentru un astfel de eveniment și mai nimeni nu s-a gândit că așa ceva s-ar putea întâmpla. Chiar dacă întreprinzătorii ar fi putut și ar fi trebuit să prevadă izbucnirea unei pandemii, era practic imposibil pentru acestea să anticipeze care va fi reacția statului, ce măsuri vor fi adoptate și ce impact vor avea acestea asupra fiecărei companii.

Nu avem de-a face, deci, cu o criză economică autentică, în sens clasic, așa cum cunoșteam noi această noțiune, ci cu o ”înghețare”, respectiv încetinire considerabilă, a activității economice, dispusă direct de stat sau care rezultă, indirect, din măsurile dispuse.

Măsurile în plan sanitar au, așadar, un preț pentru economie dar se pune întrebarea cine suportă prețul? Nu este suficient, în acest caz, ca statul să ia piciorul de pe frână și nu este suficient să se limiteze la măsurile clasice de sprijin, de salvare a unor companii din zone esențiale ale economiei și de sprijin social pentru angajații afectați de criză. Nu este vorba nici de o implicare a statului în economie sau de etatizarea unor companii sau activități. Statul este, practic, autorul principal al crizei economice în desfășurare, chiar dacă, aparent, poate invoca circumstanțe extraordinare și nevoia de a salva sănătatea populației. Aparent, deoarece, pe de altă parte, se pune întrebarea dacă circumstanțele nu puteau fi cumva prevăzute (izbucnirea unei pandemii de amploare este anunțată de multă vreme) și, de asemenea, întrebarea dacă nu ar fi putut fi luate și măsuri cu consecințe mai reduse asupra economiei, așa cum au procedat alte state ale lumii în contextul aceleiași pandemii. Marea majoritate a statelor lumii s-au comportat, în mare măsură, precum greierele care, deși știa că vine toamna, s-a tot bucurat de razele soarelui, în speranța că toamna fie nu va mai veni, fie măcar va întârzia. Iar după ce statele s-au complăcut în rolul greierului, când epidemia a lovit aproape toate au recurs la ceea ce se poate numi o măsură de panică – cea de aplicare a unei distanțări sociale extreme – cu efecte distructive asupra economiei și a societăților, fără distincție și fără a lua prea mult în considerare minimalizarea efectelor asupra economiei. Consecința a fost că tratamentul s-ar putea să fie, vorba unui personaj important al lumii, mai sever decât boala. Distanțarea socială este o metodă care nu a mai fost folosită niciodată la o astfel de scară, așa că este uimitor cât de repede statele lumii au îmbrățișat, unul după altul, metoda propusă chiar de țara de unde a venit virusul și promovată de Organizația Mondială a Sănătății. Această metodă se poate dovedi genială sau dimpotrivă – ceea ce urmează să vedem – dar, desigur, ne dorim să aibă efecte pozitive, măcar asupra sănătății populației.

În privința efectelor economice, acestea vor fi, cu certitudine, negative. Costul pe care trebuie să îl plătească mediul de afaceri este uriaș, chiar dacă nu fără precedent în istorie. Nu ar fi corect ca efectele secundare ale măsurilor decise în contextul pandemiei, știute și asumate de cei care le-au emis, să fie suportate doar de către operatorii economici. Statul are, oricum, motivația de a reporni mecanismele din economie, având în vedere că numai astfel pot fi generate venituri pentru cetățeni, impozite pentru stat și cerere de produse pentru economia care s-a oprit în loc.

Dubla obligație care revine statului în repornirea economiei, cea de intervenție de ultim resort în salvarea unor activități esențiale și cea de responsabil pentru frânarea bruscă a economiei, justifică infuzia majoră în economie solicitată recent în Manifestul pentru Salvarea Economiei României, unde se vorbește de măsuri de sprijin la nivelul a 15% din PIB-ul României.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro