Condamnarea lui Fenechiu. Cateva observatii

Condamnarea ministrului transporturilor, Relu Fenechiu, la cinci ani de inchisoare cu executare si interzicerea unor drepturi, chiar daca sentinta nu e definitiva, are ca prim efect consolidarea imaginii ca justitia functioneaza, in ciuda profetiilor sumbre si acuzatiilor ca USL doreste sa preia controlul asupra justitiei. Premierul Victor Ponta a exploatat la maxim sentinta pentru a clama in toate interventiile tv „la cald” independenta justitiei, prezentand drept dovada condamnarea unui ministru in functie. Lucrurile nu stau deloc asa. Imaginea e una, realitatea arata cu totul altfel.

In dosarul Fenechiu, s-au exercitat mari presiuni publice si subterane pentru ca ministrul liberal sa fie salvat de proces. Din fericire, judecatorii din completul de trei (Francesca Vasile, Iulian Dragomir si Mirela Sorina Popescu) au rezistat sau pur si simplu le-au ignorat.

Premierul Victor Ponta insusi a declarat, chiar in ziua pronuntarii primei sentinte, ca spera la achitarea lui Fenechiu. Anterior, un alai de politicieni in frunte cu Crin Antonescu l-au sustinut ostentativ si in dispretul recomandarilor UE. Sunt acestea presiuni? In mod evident, da. In cazul premierului Ponta, corect ar fi fost sa taca. Putea zice, cel mult, ceva neutru: sper ca adevarul sa triumfe, oricare ar fi acela etc. Ce anume il determina pe un premier sa spere ca un posibil infractor sa fie achitat nu e prea clar. Adaugati lacrimile varsate dupa Fenechiu, public, in ziua condamnarii.

Si, apropo, nu ne mai pasa acum de banul public? Cazul, dincolo de aspectul penal, este caz clasic de muls statul: intre 2002 si 2005, firmele lui Fenechiu ar fi cumparat transformatoare vechi din anii ’70, vantude ulterior ca noi catre Electrica Moldova. 99% din transformatoarele cumparate de stat au ramas in stocul Electrica Moldova fara sa fie folosite, ca produse vechi. Prejudiciul estimat se ridica la peste 7,5 milioane de lei.

Fenechiu se apara spunand, intre altele, ca problema nu e vanzatorului, ci a celui care cumpara. Macar pentru asta si nu poti apara pana in panzele albe unul care te inseala la vedere, adica admite ca ti-a vandut margele de sticla, dar zice ca-i problema ta ca ai dat o avere pe ele.

Cativa s-au aratat intrigati de atitudinea relaxata a ministrului inainte de condamnare. Unii au pus-o pe seama unor posibile garantii politice ca nu va fi condamnat, altii au vazut inca un semn de aroganta combinata cu ceva prostie. Dar cel mai tare a frapat faptul ca nu a demisionat totusi din Parlament, dupa modelul Voiculescu, pentru a-si muta procesul la o instanta inferioara si pentru a castiga, astfel, timp.

Acum degeaba o face, deoarece o eventuala demisie din Parlament nu mai produce nici un efect, recursul se va judeca tot la Inalta Curte. Acesta este si motivul pentru care Fenechiu braveaza cumva stupid. Dar intrebarea ramane: de ce n-a demisionat? Zvonuri ca se pregateste sa plece din Parlament au circulat cu o saptamana-doua inainte de pronuntarea sentintei. Ce l-a determinat sa avanseze, cu atata singuranta, in proces, sa riste o sentinta despre care stia bine ca o sa-l mature din functia de ministru? Convingerea profunda ca-i nevinovat? Cam greu de crezut. Atunci, ce?

Sentimentul intangibilitatii pe care l-au avut cam toti inaintea lui. Nastase, Becali, Vantu si altii din liga mare nu si-au imaginat vreodata ca li se poate intampla ceva, chiar in opozitie fiind. Cu atat mai putin un om aflat la butoane, bine infipt la putere, cu bugete ametitoare pe mana, care privatizeaza CFR Marfa si pretinde a avea, prin urmare, o vasta influenta politica. Cine-si imagineaza ca un om ajuns aici sa pice? Cum se poate ca, in culmea gloriei fiind, sa te trimita cineva la plimbare sau, mai odios, la inchisoare cu executare? Asta politicienii ca Fenechiu sau Voiculescu inca nu pot pricepe.

La fel de inexplicabila si, in consecinta, suspecta, ramane disperarea cu care ministrul s-a agatat de functie. In loc sa-si anunte demisia, pe care nu parea s-o ia serios in calcul din moment ce n-a pus-o pe masa in secunda doi dupa pronuntarea condamnarii, domnul Fenechiu declara pentru ziarul Gandul ca nu a demisionat si ca va discuta cu premierul maine. Premierul Victor Ponta se comporta, la randul sau, foarte bizar.

Anunta repede ca a preluat interimatul la transporturi, ca ministrul i-ar fi comunicat in doua randuri telefonic demisia si ca va trimite cererea de revocare la Cotroceni, iar cand un jurnalist ii spune ca Traian Basescu a semnat-o deja, premierul revine natural si spune ca a trimis de fapt hartia de revocare. Ce-i cu balbaiala asta? Ce i-a dereglat?

Toate aceste incoerente ar putea sugera ca toti acesti politicieni se asteptau, de fapt, la alt deznodamant astazi, ca erau constienti, desigur, de varianta condamnarii, dar ca erau destul de siguri ca se va intampla altceva. N-a fost sa fie, deoarece sistemul a functionat si de aceasta data. La Inalta Curte, mecanismul a probat ca merge, inspira in tot cazul mai multa incredere in sentintele pronuntate, ca ele sunt de achitare sau condamnare. Este, poate, una dintre cele mai importante realizari ai ultimilor ani: castigarea increderii.

Si totusi, sa nu ne imbatam cu apa rece. Aceasta condamnare s-ar putea sa fie ultima din sirul celor importante. Tot ce s-a castigat greu se poate pierde foarte usor. In august expira mandatul presedintelui de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, iar aici e tot secretul. Presedintele Inaltei Curti formeaza completele de cinci, cele care pronunta sentintele definitive. Batalia pentru preluarea controlului pe capatul tunelului justitiei va fi, probabil, mai dura decat oricand.

La fel de important va fi ce intra in sistemul de justitie, pentru a nu se mai ajunge in situatia neplacuta ca noua generatie de judecatori, care au avut ocazia sa colonizeze instante superioare gratie unor reforme cheie declansate in 2005, sa aiba ocazia sa judece dosare cu parlamentari, ministri, sau chiar fosti prim-ministri. Dar asta este deja alta discutie, despre alt sistem.