Consilier al ministrului Rafila: „Așa-zisele victime de la spitalul Sf. Pantelimon se aflau într-o stare ireversibilă“ / Asta înseamnă că „erau de lăsat”

Gabriel Diaconu, consilier onorific al ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, a spus că „așa-zisele victime de la spitalul Sf. Pantelimon se aflau într-o stare ireversibilă“ și mureau.

„Asta înseamnă, în meta-limbaj medical, că `erau de lăsat`”, a adăugat el, făcând referire la expresia pe care unul dintre medicii de la Spitalul Pantelimon o folosea pentru a le transmite asistentelor să reducă dozele, potrivit procurorilor.

Într-o lungă postare pe Facebook, Diaconu afirmă că „publicul s-a inflamat că e omor cu premeditare al unor persoane vulnerabile. Că `au murit cu zile`.”

„Doar că toate aceste persoane erau la capătul absolut al vieții”, susține el.

„Nu poți omorî un om a cărui inimă mai bate, ai cărui plămâni sunt ventilați mecanic, câtă vreme el este mort deja, mai puțin funcționarea aparatului cord-pulmon”, afirmă consilierul onorific al ministrului Rafila.

Referințe privind cazul de la Spitalul Pantelimon:

• Ce au găsit procurorii la percheziția acasă la una dintre doctorițele inculpate de la Sf. Pantelimon / A recunoscut că ea a făcut lista / Mărturii ale asistentelor: Se scădea și oxigenul
• Procurorii spun că una dintre doctorițele de la Sf. Pantelimon era numită „Doamna cu coasa” pentru că „eficientiza activitatea secției ATI” prin ”provocarea decesului persoanelor”
• Cazul Pantelimon. Una dintre doctorițele arestate le creștea pacienților doza de noradrenalină înainte de vizitele familiilor, apoi o reducea din nou – referat procurori
• STENOGRAME. O doctoriță ATI de la Sf. Pantelimon a fost înregistrată de procurori când se bucură că nu poate lua 25 de ani de închisoare ”cum mi-nchipuiam”
• Doctorița numită de procurori „Doamna cu coasa” are 33 de ani, iar colega ei de la Sf. Pantelimon, arestată și ea, are 37 de ani
• Cele mai puține decese din ultimul an și jumătate la ATI Sf. Pantelimon, în luna mai, după anchetele declanșate. Ce a făcut doctorița poreclită „doamna cu coasa” – referat procurori
• INTERCEPTĂRI Sf. Pantelimon. „Am creieru-n menghină”. Ce vorbeau între ele „Doamna cu coasa” și cealaltă doctoriță ATI când au descins procurorii în spital
• Solidarizarea Domnilor cu coasa. „Toată lumea știa”, spune o doctoriță ATI, interceptată de procurori – Mai vor medicii ca ministrul Rafila să fie în fruntea Sănătății noastre?

Postarea integrală a lui Gabriel Diaconu:

„Viață și moarte. Granițe.

De ce cazul de la Sf. Pantelimon riscă să dinamiteze domeniul transplantului de organe.

În interpretarea procurorilor, fapta medicilor de-a fi modificat cu precumpănire doza unui medicament a dus, precipitat, la decesul unui pacient în ATI. Coroborat cu alte mărturii, teza speculativă este că și în alte cazuri s-ar fi întâmplat același lucru. Procurorii spun că asta este homicid.

Publicul s-a inflamat că e omor cu premeditare al unor persoane vulnerabile. Că ”au murit cu zile”.

Doar că toate aceste persoane erau la capătul absolut al vieții. Nu luau acest medicament ca pe aspirină. Și nu luau doar acest medicament.

Ingenios, argumentul procurorilor pentru ”viață” a fost că, anterior momentului tanatogen, pacientul fusese viu și conștient. Doar că este un argument incomplet. Iar un argument incomplet, prin definiție, devine un argument fals până la proba contrarie (adică până când e complet dovedit).

Moartea e un concept familiar tuturor adulților. Pare ridicol să propui că, la fel ca și cu alte lucruri, cineva ar fi analfabet funcțional cât privește moartea.

Și totuși, majoritatea sunt. Întreabă un om simplu ce înseamnă să fie cineva mort, cum îți dai seama că cineva a murit. O să-ți spună, cel mai des, că nu mai respiră.

Alții, mai răsăriți, o să-ți spună că i s-a oprit inima. Care, ei știu, e undeva prin piept.

Dar dacă-i spui cuiva că cineva care nu mai are activitate cerebrală e, clinic, mort, s-ar putea că se vor uita ciudat la tine.

Oamenii n-au în vocabularul comun termenul de ”moarte cerebrală”. Dacă ne apucăm să descriem starea unei persoane de a ”fi” nu funcție de inimă, plămâni, rinichi și diureză, cât mai degrabă starea unei minți, a unei conștiințe, de-a putea fi susținută de funcționarea minimă a creierului, pierdem interlocutorul.

Diferența substanțială între ”țesut viu” și ”om viu” e fundamentală. Realitatea (macabră pentru unii) e că sunt procese metabolice terminale, reziduale, care continuă și după moartea individului, unele pentru zile la rând, mult timp după ce inima și plămânii s-au oprit, sângele s-a coagulat și începe să se descompună, și ultima scânteie din ochi a dispărut.

Diversele definiții legale ale morții sunt obligatorii, și vor deveni un cap de controversă legală și medico-legală, în cazul Pantelimon.

Pentru că, prin comparație, în starea de moarte cerebrală, prelevarea de organe compasională, pentru salvarea unei vieții, se face de la pacienți ajunși la 0% șanse de supraviețuire.

Să admiți teza procurorilor de la Sf. Pantelimon obligă, deodată, ca niciun medic să nu mai preleveze niciun organ, pentru că acordul familiei devine o formă de omucidere, iar medicii care prelevează organe complici la omor.

Discuția la rece, deci, e dacă intervenția medicală la pacientul aflat în moarte clinică – pe fond – e un drept al medicului în ambele direcții ale acțiunii. Adică dacă / pe de o parte/ medicul are dreptul să continue să reanimeze, să resusciteze fără acordul individului. Sau dacă/ pe de altă parte/ medicul are dreptul să influențeze reanimarea/ resuscitarea, și prin asta să lase moartea să se instaleze.

Definiția potrivit căreia viață = inimă care bate e absolut primitivă.

În timpul facultății, la laboratorul de fiziologie, făceam următorul experiment. Luam broaște pe care le spinalizam. Spinalizarea unei broaște pentru vivisecție însemna că luam un ac de siringă pe care-l introduceam în gâtul broaștei. Prin asta decuplam creierul de la măduva spinării. Montam apoi broasca pe un stativ, disecam cutia toracică și expuneam cordul (inima) broaștei în aparatul cord-pulmon.

Inima bătea. Broasca, tehnic, era vie.

După care canulam (introduceam o canulă, ca un fel de pai) într-o cameră, sau alta, a inimii, și injectam pe canulă anumite substanțe. Unele opreau inima în sistolă (în contracție). Altele opreau inima în diastolă (relaxare). Altele porneau inima în fibrilație, sau fibrilo-flutter. Altele restaurau bătăile ritmice ale inimii.

Era un exercițiu despre cum, pe cât e inima de lăudată, are totuși – ca pompă – proprietățile unei mașini. O mașină biologică extraordinară, dar totuși o mașină. Cu biomecanică, biologie, fiziologie, și farmacologie particulară.

Spinalizam broasca nu pentru că n-am fi putut face același lucru și fără să facem asta. O spinalizam compasionat, pentru a induce moartea cerebrală broaștei. Îi decuplam creierul de organism.

Și aici intervine realitatea dură a reanimării, sau pacientului în șoc, în ATI/ Terapie intensivă.

De la un nivel în jos al funcționării organismului, când plămânii nu mai transferă oxigen, când inima nu mai pompează sânge competent, organul regal al corpului, creierului, începe să moară.

Și știm că, fără oxigen, creierul moare foarte repede. Sunt părți care nu rezistă decât câteva minute fără oxigen înainte să moară, cum sunt părți din scoarța cerebrală și cerebel. După 10 – 15 minute, doar trunchiul cerebral mai rezistă. După 30 de minute, apare decuplarea (spinalizarea), adică starea vegetativă, în care inima/ plămânii cedează. Plămânii înaintea inimii. Inima continuă să bată înainte de a se opri și ea.

Noi, medicii, am ajuns la performanța de-a putea susține, mecanic, chimic și fizic, aparatul cord-pulmon (adică inimă și plămâni) mult, sau foarte mult, după ce-și pierd abilitatea de-a face treaba lor de organe, adică să mute oxigen și dioxid de carbon din aer în sânge, respectiv să împingă sângele în vase până la alte organe vitale și non-vitale.

Dar n-am ajuns la performanța de-a face asta dincolo de un prag limită, prag la care nu putem salva creierul.

Fără un creier viu, omul nu mai există. Persoana lui, senzațiile lui, amintirile lui, speranțele lui, nu mai sunt acolo. Inima bate, dar omul, omul în deplinătatea lui, omul în umanitatea lui, omul în sensul lui psihic, și metafizic, nu mai e.

Discutând noțiuni fundamentale despre ce înseamnă demnitate în viață, demnitate în moarte, despre ce înseamnă calitatea vieții dar și calitatea morții, suntem etic, medical obligați să punem întrebarea grea, dar inevitabilă:

Este sinonimă susținerea unor funcții cardiorespiratorii dincolo de moartea cerebrală cu ”viața” persoanei? Sau, la nivelul definiției care include termenul ”ireversibil” (cu sau fără sprijin medical avansat), dacă nu cumva este etic să folosim mai degrabă termenul ”permanent”.

Pentru că așa-zisele victime de la spitalul Sf. Pantelimon se aflau într-o stare ireversibilă, dar care era și de permanență. Mureau.

Asta înseamnă, în meta-limbaj medical, că ”erau de lăsat”.

Simpla realitate e că oamenii ajung la spital, sunt aduși de familii, de ambulanțe, de elicoptere, pentru că fără cunoaștere medicală devine ireversibil că vor muri.

Noi, doctorii, intervenim în acest proces ireversibil. Reușim, uneori în ciuda tuturor șanselor, să reversăm un proces ireversibil. Asta înseamnă să ”salvezi o viață”.

Putem salva o viață câtă vreme există loc de revers într-un proces ireversibil.

Nu putem salva o viață într-un proces permanent.

Drept urmare nu poți omorî un om a cărui inimă mai bate, ai cărui plămâni sunt ventilați mecanic, câtă vreme el este mort deja, mai puțin funcționarea aparatului cord-pulmon.

Sunt lucruri care-ar trebui să poată fi înțelese și de omul de rând, omul simplu.”