Copiii noștri si drogurile. Ai zero posibilități de a trata în Romania un adolescent dependent de droguri. Interviu cu psihiatrul Eugen Hriscu

Daca copilul tău ar avea probleme cu dogurile sau cu alcoolul, nu vei avea nici o soluție de tratament. Nu există centre la stat sau la privat care să-l ajute. Este nedrept să dăm vina pe părinți pentru problemele de adicție ale copiilor lor. Majoritatea părinților fac tot ce pot, dar statul român nu face nimic, dar absolut nimic, pentru copiii si tinerii dependenți de droguri, spune Eugen Hriscu, psihiatru specializat în adicții. Sănătatea mintală este o cenușăreasă în medicina românească.

În pandemie, statul român nu luat nici o măsură pentru a preveni problemele de sănătate mintală care au apărut. A inaugurat doar niște linii telefonice, cu mare fudulie, care au durat puțin. ”Psihiatria a fost întotdeauna o cenușăreasă, și sănătatea mintală sau problemele psihice întotdeauna au fost desconsiderate… dar mai e un fenomen care ține de metehnele Ministerului Sănătății. Sănătatea mintală în ultimii 50 de ani a ieșit dintre zidurile spitalelor…”

Discutăm astăzi cu psihiatrul Eugen Hriscu despre sănătate publică, droguri și și diferite dependențe la adolescenți. Pornim de la o carte recent apărută la editura Humanitas, Noi, copiii din Bahnhof Zoo. Aș vrea să începem cu rolul anturajului în inițierea consumului de droguri. Am văzut multe comentarii despre această carte, Noi copiii din Bahnhof Zoo. Ce rol are anturajul în realitate, în inițierea consumului de droguri?

Adolescența este o vârstă foarte importantă în dezvoltarea unui individ. E considerată a doua perioadă importantă în neurodezvoltarea persoanei, prima fiind copilăria mică. În adolescență copilul începe acest proces de separare și dezinvestire a familiei și se orientează către lume. Iar ceea ce numim anturajul, grupul de prieteni, devine un soi de înlocuitor de familie. Până la urmă, adolescentul se uită în afara lui, în afara familiei sale și-și găsește acei oameni pe care îi admiră, cu care ar vrea să-și petreacă timpul, pe care vrea să-i impresioneze șamd. Aici, sigur, joacă un rol și personalitatea adolescentului, ce fel de oameni i-ar plăcea să aibă în jurul său. Dar e important și ce este disponibil la un moment dat pentru adolescent, ce-i oferă cartierul, școala, societatea, ca modele, și activități. Iar aici este locul unde societatea poartă o responsabilitate. Și anume să orienteze adolescenții către anumite tipuri de activități, să ofere anumite modele pentru ca adolescentul să poată fi ajutat să facă niște alegeri sănătoase pentru el, pe termen lung.

Există în perioada adolescenței o diminuare a capacității de judecată pe termen lung. Și o pornire, să zicem așa, către comportamente de risc care oferă o gratificare imediată. De aceea o mare problemă a campaniilor anti-drog este că sunt făcute de adulți și relevă mentalul adultului. De exemplu, drogurile îți opresc viitorul, e o formulare clasică, sau nu consuma, spune nu drogurilor pentru că în felul ăsta viața ta va fi nemaipomenită până la adânci bătrâneți. Este un mod tipic de a gândi al adultului care pune în balanță câștigul pe termen lung cu câștigul pe termen scurt, și dacă câștigul pe termen lung este net superior, va alege câștigul pe termen lung. Creierul adolescentului nu gândește așa. De exemplu, confruntat cu povestea tragică a tinerilor din Bahnhof, din Berlinul anilor ’70, care consumă droguri, un adolescent va spune, da, dar asta nu mi se poate întâmpla mie, pentru eu o să știu să mă opresc la timp. Și, bineînțeles, același lucru spun și tinerii din Bahnhof Zoo, că lor n-o să li se întâmple nimic. Această particularitate a creierului adolescentin de a face calcule care tind să selecteze câștigurile pe termen scurt. Pentru ei contează senzația, explorarea, riscul, noutatea, pentru că este o vârstă a descoperirii lumii. Or, nu poți să descoperi lumea dacă ești foarte prevăzător.

Sunt multe prejudecăți și mituri pe care le au adulții privitor la consumul de droguri în Romania. Care sunt cele mai răspândite greșeli care se fac în judecarea consumului de droguri ca atare, social vorbind.

Suntem o societate destul de crudă în ceea ce privește acest fenomen – până la urmă drogurile au intrat în România undeva pe la mijlocul anilor ’90, deci avem o istorie în jur de treizeci de ani cu acest fenomen. Cred că principala neînțelegere legată de droguri este demonizarea lor. Marea majoritate a oamenilor care consumă sau au consumat droguri nu vor avea probleme cu ele. Sigur, va exista o parte dintre consumatori care va ajunge să aibă probleme. Nimeni nu știe dinainte și aici este riscul pe care ți-l asumi, nimeni nu știe dinainte dacă va avea sau nu va avea probleme cu drogurile, așa cum nimeni nu știe dinainte dacă va ajunge alcoolic. Așa cum cine intră într-un cazino nu știe dinainte dacă vă ajunge să-și vândă casa ca să-și plătească datoriile la cămătari. E un nivel de risc pe care ți-l asumi când consumi o substanță, dar marea majoritate a tinerilor care vor experimenta o substanță, vor reuși la un moment dat, pe măsură ce se maturizează, să renunțe la această substanță, sau vor scădea foarte mult consumul ei. Din punctul acesta de vedere, această sperietoare imensă, această anxietate uriașă a părintelui legată de droguri, de posibilitatea ca copilul lui să consume droguri este – ne-o arată statistica – nejustificată. Sigur, din nou spun, nu știm niciodată dinainte ce adolescent va ajunge să devină dependent, cine va ajunge să consume din ce în ce mai mult, și va lua droguri din ce în ce mai periculoase, de aceea un anumit nivel de prevedere și îngrijorare sunt justificate.

Cum ar putea părinții să învețe să se comporte cu copiii în această privință?

Eu am o problemă cu această întrebare care cred că mi se pune cel mai des în situații de genul acesta, de interviu. Și cred că mulți colegi de-ai mei sunt întrebați același lucru. Și mi se pare un pic nedrept față de părinți, mai ales în România. Cred că ar trebui să înțelegem că responsabilitatea foarte mare cade pe societate, nu atât pe părintele individual. Riscul este să inducem rușine și vinovăție în părinte care nu știe ce să facă, nu s-a informat, nu e suficient de “cool”, nu are suficient timp liber șamd. Astea sunt, să zicem, locurile comune. Trebuie să comunici cu copilul și trebuie să petreci timp cu el. Dar avem nevoie, totuși, ca societate, să construim niște posibilități de intervenție care să-i ajute pe tineri și pe părinți. Părerea mea este că în momentul de față, mai ales în situația dramatică în care se găsește sistemul de sănătate mintală pentru copii și adolescenți în România, cel mai bun lucru pe care un părinte de adolescent sau de copil mic îl poate face pentru viitorul copilului său este să scrie la Ministerul Sănătății, să scrie la Agenția Națională Antidrog să solicite campanii de prevenire. Să scrie la Ministerul Sporturilor să solicite programe de sport accesibile, nu doar echipe de fotbal care pregătesc fotbaliști profesioniști, ci pur și simplu, fiecare cartier ar trebui să aibe una, două, trei echipe de fotbal, de baschet, de volei, de handbal, poate chiar și de jocuri pe calculator, care să ofere tinerilor locuri și modalități de petrecere a timpului liber. Mi se pare nedrept, și un gest de deresponsabilizare din partea statului de a pune toată responsabilitatea pe părinte. Până la urmă, toți părinții – nu toți, într-adevăr, dar majoritatea părinților fac tot ce pot, în condițiile date, în timpul liber pe care-l au. Este, cred, momentul să încetăm această încărcare cu responsabilitate a părintelui și să întoarcem un pic degetul acuzator spre ministerele care păstoresc sănătatea publică în România și care de treizeci de ani, cel puțin pentru copii, nu au făcut aproape nimic.

Practic, dacă am un copil care se droghează și dacă vreau să fac ceva pentru el, în principiu, ar trebui să am o îndrumare de la un centru, iar în România aceste centre nu există.

Exact. În acest moment, un copil dependent de droguri nu are, nicăieri în această țară un centru de stat sau privat, unde să poată să meargă să primească un tratament care să se întindă pe o lună, două, trei, în care să fie atât asistat medical, cât și psihologic. Există asemenea centre, puține și private. Statul român nu face mare lucru nici pentru adulți. Dar adulții au acces la bani, există asemenea intervenții pentru adulți. Propriu-zis, un adolescent consumator de droguri sau un dependent de droguri, așa cum sunt adolescenții din cartea aceasta, trebuie să aștepte în România să facă 18 ani.

Până la 18 ani nu au niciun fel de posibilitate de a se trata?

Până la 18 ani pot să fie internați într-un spital de psihiatrie, dacă sunt primiți, dar consumul de droguri nu este o afecțiune internabilă. Doar dacă consumul de droguri evoluează spre o altă tulburare, gen depresie, psihoză, să zicem că atunci ar putea fi internați în spitalul de psihiatrie și oricum îngrijirile de acolo sunt complet nepotrivite pentru dependența de droguri, și mult prea scurte, o săptămână de internare nu ajută pe nimeni cu nimic. Sau cabinetele ambulatorii unde un tânăr poate merge să primească niște pastile pe o rețetă, dar un consumator de droguri, un consumator de substanțe nu are neapărat nevoie de și mai multe substanțe. Cartea e o lectură bună pentru un părinte ca să înțeleagă traseul unui consumator dependent. La un moment dat toți acești tineri caută un loc unde să se interneze din propria lor dorință pentru că simt că nu se mai pot controla pe ei înșisi și ajung să caute un fel de refugiu din calea propriei lor incapacități de a se controla.

Dar nici in carte, adolescenții de acolo, nu găsesc un astfel de refugiu…

Sigur, doar că atunci era Berlinul anilor ’70, heroina atunci intra în Europa de vest. Ce nu se spune în carte este că dramele acestor tineri – mulți dintre ei sfârșesc prin a muri – dramele și morțile lor nu au fost în zadar. Urmând acest val de consum din anii ’70, țările vestice au receptat semnalul și au pus la punct bazele sistemului lor de tratament. Centre rezidențiale, comunități terapeutice, clinici de detoxifiere, sisteme elaborate de evaluare și alocare a tratamentului în funcție de severitatea adicției, chiar și intervenții un pic mai controversate, cum sunt camerele de injectare. Adică să-i iei de pe străzi, să nu mai stea pe scări de blocuri, unde să fie văzuți de copii, și să consume drogurile într-un loc care este măcar este steril și un loc unde nu pun probleme. În Germania și în Elveția e vorba inclusiv de administrarea de heroină la consumatorii dependenți care au încercat absolut tot, fără niciun rezultat. Cumva acești tineri și suferința lor a fost auzită în Europa de vest și sistemul lor de tratament de acum atunci a fost început. La noi tinerii din Bahnhof Zoo au fost tinerii din Ferentari de la sfârșitul anilor ’90. Nu doar din Ferentari, și din Rahova, și din Dristor, și din Sălăjan, toată generația de hiphoperi care au început în perioada aceea și care au cântat despre povestea asta. Din păcate reacția autorităților a fost extraordinar de slabă. In carte se anunță undeva în jur de 40 de decese pe an, în Berlin. În București s-a murit cu sutele, dacă nu cu miile din cauza consumului de droguri și a afecțiunilor asociate – HIV, hepatita C. Din păcate, nimeni nu a părut să fie în niciun fel impresionat sau dispus să facă ceva pentru acești copii și familiile lor. Probabil pentru că erau din Ferentari.

Și tipicul medicinii românești am senzația că eludează bolile psihice și tratamentul psihic al bolnavului. Nu știu dacă sunteți de acord.

Cred că e mai mult decât atât, e adevărat. Psihiatria a fost întotdeauna o cenușăreasă, și sănătatea mintală sau problemele psihice întotdeauna au fost desconsiderate… dar mai e un fenomen care ține de metehnele Ministerului Sănătății. Sănătatea mintală în ultimii 50 de ani a ieșit dintre zidurile spitalelor. La un moment dat, tot în aceeași perioadă, începând cu mișcarea antipsihiatrică din anii ’70-’80, și apoi mișcarea pentru drepturile pacienților, cumva s-a ajuns la această înțelegere că oamenii cu probleme de sănătate mintală, că vorbim de depresie, de dependență de droguri șamd, sunt cel mai bine tratați în comunitățile lor și nu înăuntrul unor spitale de psihiatrie cu sute, poate chiar mii de paturi. Spitalele pe care noi le avem acum în România sunt niște relicve care în Europa occidentală au dispărut demult. Spitale cu sute și mii de paturi, cum este Spitalul Socola, Spitalul Obregia, cum sunt spitalele mari, nu mai există, sunt istorie. Acum există centre mici de tratament, în comunitate, uneori chiar intervenții mobile ambulatorii, în așa fel încât obiectivul să fie să păstrezi cât mai mult contactul pacientului cu familia și cu mediul său. Din păcate reforma în medicină în România nu s-a întâmplat, cu atât mai mult reforma în sănătatea mintală. Și atunci toate aceste intervenții pentru dependență de droguri, pentru că nu se pot face în spital, s-a ales a nu se mai face nimic. Există o rezistență uriașă în a genera forme noi de intervenție terapeutică în România. Rămânem la acest model al spitalului care în toată sănătatea, nu doar în psihiatrie, este cel mai scump și cel mai dificil pentru pacient. Pentru că îl scoate din mediul său. În Europa vestică, și nu numai, obiectivul este să ții pacientul cât mai departe de spital. În România, pacientul se tratează doar la spital. Acest reflex al spitalului și al spitalizării a blocat ani de-a rândul înființarea de servicii noi în afara spitalului. Pentru că asta ar presupune luarea de fonduri din bugetele alocate spitalului, iar acolo există o rezistență foarte mare.

Am văzut în timpul pandemiei ce măsuri s-au luat privind sănătatea mintală a populației. Fiindcă citind articole din presa occidentală, una din marile probleme declanșate de pandemie au fost anxietatea și o mulțime de boli psihice sau pshiatrice… Nu știu nicio măsură luată în România pentru a preveni sau pentru a întâmpina această problemă.

Nu știu dacă ați vrut să apăsați un punct nevralgic, dar pentru mine ăsta este realmente unul din subiectele care mă înfurie extraordinar de tare. La începutul pandemiei foarte multă lume a încercat să facă lucruri, au apărut ca ciupercile după ploaie vestitele linii telefonice, unde pasămite românul copleșit de anxietăți și de depresie ar trebui să sune și de la capătul celălalt al liniei telefonice o voce suavă ar trebui să-i ia suferința cu mâna. Am vorbit cu colegi care au lucrat în cadrul unor asemenea servicii. Ele au durat foarte puțin, pentru că multe dintre ele erau finanțate de corporații private al căror obiectiv era punctual să creeze un pic de imagine, după care… Dar chiar așa adresabilitatea, nevoia oamenilor pentru un astfel de serviciu a fost minima. Am fost extraordinar de surprins și de supărat când fostul ministru al sănătății a anunțat cu surle și trâmbițe marea sa intervenție în sănătatea mintală a populației pe timp de pandemie, o nouă linie telefonică despre care probabil că nimeni n-a mai auzit nimic de atunci încoace. Acum cateva zile primul ministru anunță iarăși cu surle și trâmbițe un program de intervenție în sănătatea emoțională a copilului și a adolescentului afectat de pandemie Și care este marea invenție pe care ne-o propune această nouă inițiativă? Copiii să fie referiți către specialiștii din teritoriu. Ca și cum până acum ce se întâmpla? Și că asta se va face prin Direcțiile de protecție a copilului. Niște instituții care atunci când nu sunt ineficiente, sunt complet copleșite de numărul de cazuri și de hârtii pe care le au de făcut. Ne chinuim foarte tare să nu deschidem servicii noi. Într-un fel este dincolo de capacitatea mea de a înțelege de ce putem să înțelegem că avem nevoie de biserici noi, avem nevoie de autostrăzi noi, avem nevoie de spitale noi, dar nu avem nevoie de servicii noi de psihiatrie și de sănătate mintală. Și încercăm să cârpim cu intervenții de tip PR o realitate care este extraordinar de sumbră: nu avem servicii mai ales pentru copii și adolescenții, dar în general pentru românii cu probleme de sănătate mintală. Și aș vrea să vă dau un exemplu. A fost de curând ziua, nu știu dacă mondială sau națională, a sclerozei multiple. Scleroza multiplă este o boală invalidantă a adultului tânăr, la fel ca și dependența de droguri. În România se estimează că sunt în jur de 9000 de asemenea bolnavi. Pentru 9000 de bolnavi există 17 centre alocate special pentru această patologie care dispenseză un tratament compensat și gratuit printr-un program special al Ministerului Sănătații privind scleroza multiplă. Și, bineînțeles, există această presiune că nu sunt suficiente centre și probabil că nu sunt. Dar vorbim de 9000 de pacienți. Numai în București probabil că vorbim de măcar 10 000 de consumatori dependenți de droguri, poate chiar un pic mai mult. Iar dacă vorbim și de alcool, și de jocurile de noroc – acestea sunt realmente niște probleme uriașe despre care nimeni nu vorbește în societatea românească. Pentru acești oameni cum putem să nu facem nimic? Să nu le oferi niciun fel de intervenții, nimic.

În statistici, în ceea ce privește România, consumul de droguri a stagnat, sau poate chiar a scăzut. În schimb, avem o creștere a consumului de alcool și a adicției de jocuri de noroc.

Eu personal am o problemă cu statisticile care fac referire la consumul de droguri în populație pentru că în România consumul de droguri este o faptă penală. Eu nu știu câți dintre noi, adulți fiind, puși în fața unei foi de hârtie, cu un reprezentant al Ministerului de Interne, pentru că Agenția Națională Antidrog este o instituție a Ministerului de Interne, puși în fața unei reprezentant al MAI-ului care ne spune completați dvs aici și spuneți-ne ce droguri ați consumat, vă asigurăm că totul va fi anonim și confidențial, va da niște răspunsuri corecte. Cu atât mai puțin niște tineri. De aceea mie mi se pare greu de crezut că în România consumul de droguri scade în timp ce avem cele mai mari creșteri din Uniunea Europeană la consumul de alcool, tutun și gambling, adică păcănele și jocuri de noroc. Suntem între primele trei țări la acest consum în rândul tinerilor de 15-16 ani. Ca să vă dau un exemplu, 35% dintre băieții de 15 ani din România au jucat cel puțin o dată un joc de noroc. Asta însemnând păcănele, cazino, pariuri sportive. Avem a treia cea mai mare rată a dependenței de jocuri de noroc la tineri, la 15-16 ani, 8,5%. La fel, la alcool și la tutun suntem în creștere. Și sunt doar trei țări în Uniunea Europeană unde a crescut consumul de tutun, în ultimii patru ani, la tinerii de 15 ani. Aceste creșteri relevă ceva despre populație. Tinerii aceștia consumă din diferite motive. Există foarte multă publicitate la aceste produse. Ele sunt foarte accesibile, modelele, toate videoclipurile arată tineri care consumă, abuzează de alcool, de tutun șamd. Dar același lucru este valabil și pentru droguri. Consumul de canabis este prezent în foarte multe videoclipuri ale artiștilor din ziua de azi. Aceste capturi de droguri impresionante din ultimul timp, o captură de o tonă de heroină, cocaina care a fost spălată la mal vara trecută, tot așa erau câteva tone, asta arată că suntem o țară de tranzit. Nu poți să traversezi cu o farfurie plină cu ciorbă fără să verși câteva picături. Nu există țări care sunt doar de tranzit. Și asta este realitatea pe care o întâlnim în cabinet. În clinica în care lucrez, în clinica Aliat, avem foarte mulți tineri cu probleme extraordinar de grave de consum.

Mai grave acum, în pandemie decât înainte?

Înainte nu aveam această clinică pentru adolescenți, așa că singurele contacte pe care le aveam erau la telefon cu părinți disperați. Propriu-zis acesta a fost impulsul, motivul pentru care ne-am gândit să facem efortul de a deschide în regim privat, ceea ce este foarte dificil pentru că patologia este extrem de grea și ai avea nevoie de sprijinul statului, dar aveam foarte multe solicitări în clinica pentru adulți, de tratament al dependențelor pentru adulți. Aveam solicitări de la părinții copiilor și adolescenților minori, cărora le răspundeam invariabil: ne pare rău, dacă nu are 18 ani nu-l putem trata. La care părintele ne spunea: bun, și noi unde să-l ducem, domnu’ doctor? Iar noi ridicam din umeri și spuneam: încercați la spitalul de psihiatrie. Iar ei spuneau, la spitalul de psihiatrie nu ni-l primește pentru că spune că nu e pentru droguri acolo. Asta era o discuție pe care colegii mei din recepția clinicii unde lucrez au avut-o de nenumărate ori. Nu pot să fac o comparație cu ce era înainte, dar părerea mea de la firul ierbii, fără să pretind că vorbesc pe un studiu, doar așa din ce intră în cabinet și din ce discut cu colegii mei, nivelul de consum a crescut în rândul tinerilor, cel puțin în București. Dar există semnale că în rural și în urbanul mic există o mare problemă cu etnobotanicele, ceea ce acum se numesc noile substanțe psihoactive, care sunt mult mai ieftine și mult mai ușor de traficat decât canabisul sau alte droguri clasice și atunci tinerii sunt orientați spre aceste substanțe care sunt mult mai periculoase. De asemenea, gamblingul este o foarte mare problemă în aceste zone. Imaginați-vă că sunt multe sate și orașe mici în care un tânăr nu are unde să-și petreacă timpul liber într-o zi obișnuită, decât la bar sau la sala de jocuri de noroc. Nu există nicio altă oportunitate sau posibilitate pentru el să petreacă un timp cu prietenii în afara casei.Citeste tot interviul si comenteaza pe contributors.ro