Copilăria la români în ultimii 175 de ani. Cât de greu se creștea un copil atunci și cât de greu e acum

​Azi e Ziua Internațională a Copilului, ocazie cu care HotNews urează „Copilărie fericită!” tuturor celor care se serbează astăzi. Nimeni nu știe când se termină copilăria, noțiunea fiind extrem de subiectivă. Ne-am uitat pe datele ultimilor 175 de ani să vedem cum a evoluat copilăria la români, întrebându-ne cât de greu se creștea un copil acum 150 de ani și cât de greu e acum, cum îşi trăiesc copilăria copiii de acum față de cei din generațiile anterioare? Ce înseamnă pentru ei timpul liber? Unde se întâmplă copilăria lor? Cum înţeleg părinţii această perioadă de viaţă?

Potrivit unui comunicat transmis vineri de Statistică, la 1 ianuarie 2024 numărul copiilor cu vârsta cuprinsă între 0-17 ani care aveau domiciliul în

România, a fost de 3,8 milioane, cu 80.700 mai puțini decât în 2023.

Ponderea minorilor în totalul populaţiei după domiciliu a fost, la 1 ianuarie 2024, de 17,4%, în scădere faţă de anii anteriori.

Numărul copiilor considerați legitimi era foarte ridicat, cu toate consecințele economice care decurgeau din asta

De la 1866 până la 1879, în București s-au născut în medie peste 4 500 de copii anual. Mai precis, un total de 67 746 de nou-născuți. Dintre aceștia, 37 844 au fost fete, iar 29 902, băieți, scrie istoricul Adrian Majuru în cartea „Copilaria la romani (1850–2050). Istorie si prognoza”.

Numărul celor nefericiți din punct de vedere juridic cel puțin, adică al copiilor născuți din flori, pentru această perioadă este de 11 700, la care se adaugă alți 1 856 de copii găsiți, adică abandonați de părinți sau mai degrabă de femeile tinere, înspăimântate de reacția părinților, dar și a societății, a comunității locale, deloc indulgentă.

Din totalul de 67 746 de copii născuți între 1866 și 1879, adică de la căderea lui Alexandru Cuza până la proclamarea deplină a independenței României, doar 54 190 de copii au fost considerați drept legitimi, spune istoricul român.

De la 1884 până la 1903 avem un total de 4 518 051 de nou-născuți. Pentru aceeași perioadă, la 100 de nașteri, procentul copiilor nelegitimi din mediul urban a fost destul de ridicat: 12,6% în 1893, 12,7% în 1894, 14,2% în 1895, 15% în 1896, 14,5% în 1897, 16,2% în 1900, 17,9% în 1901 și 18,7% în 1902.

Asistăm la un regres al nașterilor în perioada 1916–1920, cauzat atât de război, cât și de cumplita insecuritate declanșată de epidemiile de tifos exantematic, dizenterie și holeră, de subnutriție și foamete din anii 1917–1918.

Pentru a doua parte a secolului al XIX-lea, societatea românească a continuat să fie supusă unor epidemii succesive de holeră, ciumă, malarie, tifos exantematic, tuberculoză, sifilis, urmate îndeaproape de bolile generate de alimente alterate (îndeosebi mălaiul), precum pelagra, sau de subnutriție, precum rahitismul.

Copiii au fost primii supuși acestor neajunsuri, iar decesele în rândurile lor au fost destul de numeroase, în anumite cazuri. În Bucureștiul anului 1868, numărul copiilor decedați (până la vârsta de 20 de ani) a fost de 2 784 (1 381 de fete) dintr-un total de 5 035 de decese. Așadar, peste jumătate erau copii și adolescenți, cel mai mare contingent de vârstă juvenilă fiind cel de până la o lună (515 de cazuri).

Mortalitatea în București era mai ridicată decât la Paris, Berlin și Londra, fapt cauzat, „probabil, de infecțiunea paludală și nutrirea nepotrivită a copiilor mici”, spune Majuru.

Ce s-a schimbat azi

Azi, copiii participă la activităţi extracurriculare, copilăria lor are loc cu preponderenţă într-un „triunghi instituţionalizat” : casă, şcoală şi instituţiile extraşcolare. Mai mult, în Bucureşti, copilăria este petrecută şi pe drumul dintre aceste instituţii (în cazurile studiate, timpul consumat variază de la un sfert de oră până la aproape 45 de minute pe un drum, acumulându-se chiar şi 3 ore pe zi), arată o cercetare pe acest subiect.

Departe de a fi o simplă plimbare, drumul între punctele importante ale „triunghiului instituţionalizat” relevă o relaţie de dependenţă între părinţi şi copii.

Copilul este nevoit să îşi modeleze timpul atât în funcţie de programul instituţiilor pe care le frecventează, cât şi în funcţie de cel al adulţilor care îl duc acolo.

Însă acest timp în maşină poate fi valorificat, după cum subliniază o mamă, Carina (34 ani):

• „Lui (Iulian, 9 ani) îi place, când suntem în maşină, să stăm de vorbă. Aia e perioada în care stăm noi de vorbă despre orice, găseşte el subiectul.” Maşina devine un spaţiu de intimitate, nu doar de tranziţie, în care copil şi părinte discută despre experienţa copilăriei şi interesele copilului. Timpul şi spaţiul sunt astfel fragmentate. Părinţii sunt cei care verbalizează frustrarea generată de această fragmentare, după cum arată exemplele următoare.

• Un tată (Alexandru, 39 de ani) povesteşte: „E senzaţia că… asta ţine de oraş, e şi faptul că e oraş mare, cu distanţe mari, cu aglomeraţia. Timpul se comprimă, e mult mai scurt şi-atunci n-are timp să facă chiar tot ce şi-ar dori şi ce mi-aş dori eu.”

• O mamă (Maria, 38 de ani), povestind despre activităţile prezente şi aspiraţii pe care le are pentru copilul ei, exclamă emfatic: „Dacă aş putea eu să le fac pe toate acasă la mine…aş mai avea resurse de făcut altceva!”

Cum înţeleg timpul liber copiii?

În primul rând, timpul liber este pentru ei un timp pentru joacă sau de distracţie. Poate include atât jocurile alese sau inventate, cât şi activităţile extraşcolare care implică jocuri.

În al doilea rând, este un timp de relaxare sau calmare în care „nu te stresezi”, cum explică Daniel (10 ani). Această înţelegere a timpului liber pare foarte similară şi uneori chiar se suprapune cu cea anterioară, cuprinzând atât activităţi structurate cât şi nestructurate. Diferenţa apare însă în ceea ce priveşte ritmul, care este unul mai scăzut şi pe lângă joacă îşi fac loc desenatul, cititul, masa împreună şi chiar somnul.

Apoi, timpul liber este înţeles ca timp fără restricţii, liber faţă de autoritatea părinţilor, a şcolii sau a instituţiilor extraşcolare. Această perspectivă subliniază dorinţa copiilor de a decide în legătură cu structura şi conţinutul programului lor. În acest caz, activităţile sunt mai puţin predictibile, non-recurente şi mai greu de catalogat.

• Potrivit Cristinei (10 ani), „eu aleg să fac ce-mi vine mie atunci. Spre exemplu, dacă vreau să fac brăţări, aleg să fac brăţări şi-atunci e timp liber de făcut brăţări”. Sunt aşadar activităţi cu o doză mai mare de spontaneitate. Este important de subliniat că, pe de-o parte, de-a lungul discuţiilor cu copiii, mulţi dintre ei au sugerat că activităţile extraşcolare pe care le fac sunt timp liber sau cel puţin seamănă cu modul în care îşi petrec ei timpul liber.

În trecut, în prima clasă elevii învățau Gramatica, Geografia, dar și materii ca: Datoriile omului către Sine şi către ceilalți oameni, Credința, Speranța și Caritatea

La 1862, o școală de Arte și Meserii avea o programă construită pe latura practică a învățământului: în prima clasă elevii învățau Gramatica, Geografia. De asemenea, se studiau materii ca: Datoriile omului către Sine şi către ceilalți oameni, Credința, Speranța și Caritatea. „Aceste materii ar putea fi foarte bine incluse într-o programă actuală”, spune istoricul Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului București, într-o discuție cu HotNews.

Rep: Era mai uşor să creşti un copil în urmă cu 50, 100 de ani?

Adrian Majuru: Educația niciodată nu a fost ieftină. Statul are această bază pentru zona defavorizată – familii monoparentale sau dezorganizate, copii care vin pe lume în zone mai puțin dezvoltate. Șansa pentru ei la școală sau pentru a depăși condiția este să facă un liceu și să aibă o profesie care să-i apropie de oraș, de civilizație, chiar dacă vor continua să trăiască în localitatea unde s-au născut.

Dincolo de asta încep cheltuielile extracuriculare, însă diferența o face totuși faptul că astăzi ai posibilitatea, dacă ești harnic, să nu plătești taxe la școală.

Foto: Sala de curs la scoala primara de fete nr.24 din Sos. Viilor, 1931-1932-Biroul foto al PMB-(MMB)

Însă înainte de război se plătea și liceul, și facultatea. Se dădeau și burse, dar nu burse sociale, de 200 de lei, nu. Erau burse consistente care acopereau taxele către școală. Aceste burse erau oferite de către școală, care avea autonomie așa cum aveau si universitățile.

In afara de ministerul de resort, până târziu, in 1948-1949, a existat si Eforia Școlilor Civile care era ca un fel de ONG de azi. Eforia asta administra foarte multe proprietăți și bunuri oferite de boierii țării, aceștia făcând donații și sprijinind astfel aceste școli.

Pe vremea lui Carol, toate școlile rurale aveau o mare problemă cu primarul și cu preotul

Statul intervine încă din vremea lui Cuza pentru clasele 1-4 care erau absolut gratuite pentru toată lumea și acolo banii veneau de la bugetul local. Aici e o altă poveste, despre ce luptă s-a dus acolo pentru implementarea legii în teritoriu. Pe scurt, acum ai posibilitatea să nu plătești taxe, să faci școală dacă ești harnic, apoi să pleci cu o bursă Erasmus un semestru sau un an dacă ești norocos și te dezvolți….

Dar apar costurile în direcția profesiilor noi care sunt legate de platformele online care înseamnă să plătești un abonament, înseamnă să îți ajustezi tehnologia pe măsură, ca să rămâi competitiv…

Rep: Există vreun element pe care, documentând cartea despre copilăria la români v-a surprins?

Adrian Majuru: Două lucruri: Primul: Carol I a fost interesat să afle după vreo 40 de ani de la implementarea reformei lui Spiru Haret, care era situația școlilor primare și a făcut o anchetă printre funcționarii care au fost delegați să facă asta. Ancheta a fost ulterior și publicată. În zonele rurale toate școlile aveau o mare problemă cu primarul și cu preotul.

Pentru că școlile erau susținute din veniturile locale ale primăriilor, iar când a apărut necesitatea finanțării școlilor, banii trebuiau împărțiți la mai mulți. Cei mai răi erau preoții. Iar primarii erau cel mai adesea impotriva școlii. Nu doar pentru că trebuiau plătiți unu sau doi profesori (în funcție de numărul de elevi), dar trebuia să construiască și școala (chiar dacă primeau fonduri pentru asta), trebuia să amenajezi teren de sport, grădina, șamd.

Curicula școlară era dezvoltată pe tipul de economie unde se afla comunitatea: colinară, de câmpie …Și asta învățau copiii, la care se mai adăuga și un pic de tâmplărie … existau multe rapoarte în care învățătorii se plângeau de preoți, care adesea la slujbele pe care le țineau, sprijineau ideea părinților că la ce bun atâta la școală, întrucât e nevoie de brațe de muncă. Cine să mai meargă la arat, cu oile ..păi dacă se duc la școală și sunt acolo 4-5 ore zilnic, ce fac cu gospodăria? Dar lucrurile erau foarte clare: plateau amendă dacă copiii nu erau școlarizați. Și amenzile nu erau deloc mici!

Pentru a reduce decalajul de civilizație și a nu deveni o colonie economică, trebuie să oferi fiecărei generații dreptul de a se apropia de nivelul generațiilor care trăiesc în alte civilizații

Foto: Copil pregatit pentru scoala catre 1890. Sursa: Adrian Majuru

Iar în vacanțe elevii de liceu veneau acasa și își ajutau părinții la muncile câmpului. Veneau chiar și cu colegi care nu văzuseră în viața lor cum se lucrează pământul. Pentru a reduce decalajul de civilizație și a nu deveni o colonie economica, așa cum există riscul în continuare, trebuie să oferi fiecărei generații dreptul de a se apropia de nivelul generațiilor care trăiesc în alte civilizații și culturi europene, în sens mai restrâns. Într-un fel e cea anglo-saxonă și neo-protestantă, în alt fel e cea catolică sau cea ortodoxă din punct de vedere al atitudinii față de viață sau cu privire la toleranță/intoleranță…

Iar al doilea lucru care m-a mirat e legat de faptul că, prin anii 50, dacă aveai “origini sănătoase”, nu plăteai taxe de școlarizare. Dar, dacă aveai părinți intelectuali, erai bun de plată. Chiar dacă cel cu origini sănătoase era mai slab la învățătură iar tu aveai medii mai bune decât el. Iar în perioada stalinistă, taxele de facultate erau ridicate. Cel cu “origini sănătoase” primea cartele pe baza cărora iși lua pantofi sau stofă sau palton, alimentele uzuale, pe când cel cu “origini nesănătoase”, nu avea dreptul la cartel, chiar dacă învățau mai bine.

Rep: Codul Calimachi, intrat în vigoare în anul 1817, în vremea lui Scarlat Callimachi şi tradus în româneşte abia în 1833, conţinea un vast repertoriu al îndatoririlor părinţilor faţă de copiii lor dar și reciproc. Mai pot fi actuale/actualizate prevederile lui? (de pildă, se recunoştea copilului dreptul de a fi nemulţumit de orientarea profesională la care îl forţau părinţii şi de a se adresa instanţei de judecată)? Cum s-au schimbat de-a lungul vremii îndatoririle copiilor față de părinți, odată ajunși părinții la vârsta senectuții?

Adrian Majuru: Multe din ele se păstrează și le întâlnim și în codul lui AI Cuza. Și se regăsesc și azi în Codul Civil. Nu neapărat ca obligație- pe atunci primeai amenzi dacă nu le respectai…

Da, pe atunci din câștigurile tale trebuia sa-ti intretii parintii aflati la batranete sau neputinta, pentru că și el te-a ținut pe tine în școală.

Fragment din carte:

„Neoprimitivii

Cine sunt aceşti oameni? Reprezintă ei o masă critică în mediul urban, cel putin? Din punctul meu de vedere, avem de a face cu generații de adulți lipsiti de un sistem coerent de intelegere a vietii filtrare fluxului cotidian. Oameni fără stație de epurare interioară alta decât frica de a nu fi descoperiti in impos rura lor esențială” și care vin din peisajele descrise de I.D. Sirbu, când se referea la adulți și adolescenți anilor 1980.

Din fericire, acestora li se va interpune o succesiune de generații care se apropie de varsta adultă (20-25 de ani), născuți între 1995 și 2000, alături de generații mai tinere, al căror sistem de valori sa schimbat în bine ca urmare a opțiunilor educaționale variate, ce includ şi experienta altor societi Dar acestei realități descrise mai sus li se adaugă realitatea moştenità, postdecembristă, a succesorilor politici ai partidului unic, al căror comportament de atitudine superioară, de acces la orice sfere de putere le oferă confort şi le alimentează dorinţa de agresivitate. Toţi aceştia pot fi incluși în curentul neoprimitivismului.

Neoprimitivismul reprezintă o realitate culturală determinată economic şi deţine poziții sociale decizionale prin substituire şi nu prin legitimare sau delegare. Adică parazitând instituțiile statului și paralizându-le prin simplă închiriere, apoi prin şantaj şi agresiune fizică. Neoprimitivismul a fost definit de filosoful și criticul sicilian Manlio Sgalambro în urma colaborării cu regizorul și compozitoral Franco Battiato, sicilian şi el. Potrivit celor doi neoprimitivii reprezintă rezultatul parvenirii materiale cu orice preț și a consumerismului fără limite”

Rep: Scrieți în carte: „Scoala de Arte și Meserii avea o programă construită pe latura practică a învățământului. lată un model de şcoală profesională din 1862: În prima clasă elevii învățau Gramatica, Geografia. De asemenea, se studiau materii ca: Datoriile omului către Sine şi către ceilalți oameni, Credința, Speranța și Caritatea. In clasa a II-a era introdusă Istoria, iar in clasa a III-a, alături de Punctuatie şi Analiza logică, erau abordate Geometria şi Tehnologia (la aceasta din urma, elevii învățau despre materiale de construcții, conservarea lemnelor, posibilitățile de a curba lemnele, măsuri, fier, calitățile mineralelor, folosirea fontei şi a furnalului înalt, afânătura fierului, fabricarea oțelului, fabricarea cuielor şi a acelor”. Asistăm la o evoluție sau mai degrabă la o involuție a Educației?

Foto: Liceul ind. Electroaparataj-Anii 1980 inceput. Bucuresti.(MMB)

Adrian Majuru: Era o școală privată, fără a fi singura, destinată copiilor dintr-o anumită comunitate confesională, sprijinită de comunitate. Era o școală pentru copii provenind din părinți care nu aveau posibilități de a-și trimite copiii la școli alese. Și se reducea decalajul în interiorul comunității prin aceste materii complementare. Dar aceste materii erau necesare chiar și la o școală profesională, pentru că indiferent de profesia pe care o ai, interacționezi cu oamenii și trebuie să le vorbești într-un anume fel, să lași o bună impresie etc.

Aceste materii ar putea fi foarte bine incluse într-o programă actuală. E vorba de o de o coerență a mesajului, cum îl transmiți, când, si ce conținut să aibe? E o chestiune a bunei cuviințe și pentru asta trebuiesc cuvinte care să fie introduse într-un limbaj adecvat…

Rep: S-a schimbat atitudinea părinților față de vaccinarea copiilor (oltuirea) de-a lungul timpului?

Adrian Majuru: La noi, în mijlocul secolului 19, a apărut posibilitatea vaccinării. Se făcea în spitale, pentru diferite boli sau pentru a reduce o infecție și nu exista nici o discuție contra vaccinării, așa cum nu existau asemenea discuții nici în anii 80 sau 90.

Dar amintiți-vă că mijlocul secolululi 19 era o perioadă cu mortalitate foarte înaltă a copiilor. De aceea familiile făceau și mulți copii- circa 7 în medie, pentru că jumătate din ei nu supraviețuiau primilor ani. Iar când au apărut vaccinurile, adică posibilitatea să-i salvezi, cum să stai pe gânduri sau să refuzi salvarea lor?

Fenomenul se dezvoltă, iar atunci când Victor Babeș alege Bucureștiul și România și nu o altă țară ca să se dezvolte profesional, înființează institutul care îi poartă numele. Domnul Cantacuzino la rândul lui, aflat în competiție cu Babeș, înființează și el un institut și apare astfel propria noastră piață, de mare succes chiar și în perioada comunistă, când se făcea muncă de cercetare foarte serioasă acolo.

Rep: Care sunt plusurile și minusurile copilăriei acestei generații față de minusurile sau plusurile generației trecute?

Adrian Majuru: Da, sunt vase comunicante. Ca o clepsidră care se întoarce mereu, odată cu fiecare generație. Întotdeauna să umple ceva și se pierde ceva. Tot timpul în istorie. O data la 30 de ani – 40 de ani se întoarce clepsidra. Dacă luăm generația noastră și cei care astăzi au 20 de ani.

Încep să piardă empatizarea cu ceilalți și opțiunile de salvare către exterior. Către lumea care se dezvoltă liber… putem vorbi chiar despre schimbarea naturii umane.Totul se restrânge la un device care îți oferă opțiuni de modelare profesională, de loisir, baze de date de diferite natură, opțiuni variate de distracție. Și vezi adesea doi tineri care pot forma un cuplu, dar fiecare e cu device-ul lui și cu lumea lui și care nu comunică.

Au ajuns și cei trecuți de 50 de ani să trăiască astfel, fiecare cu telefonul lui inteligent și urmărește, ceea ce îl interesează. Abilitatea de adaptare ține de natură, nu ține de mediul virtual, iar alunecarea deplină în spațiu virtual ne va îndepărta și ne va fragiliza față de alte culturi care nu vor aluneca acolo pentru că n-au nivelul de dezvoltare adecvat și vor rămâne mai ancorați în lumea reală și în timpul real al desfășurărilor stabilite de natura umană. La scara istorică s-a mai alunecat pe această pantă.

Toate civilizațiile sedentare care au dezvoltat orașe și s-au izolat de natură în interiorul zidurilor orașelor și părea că le e suficient, au fost distruse de civizațiile nomade. De pildă civizația călăreților care au dezvoltat o tehnologie necunoscută de lumea așezată a orașelor și care a fost prin excelență războinică. Ei au descoperit metalurgia, carul tras de cai și toate sistemele prin care puteau cuceri teritorii întinse.

Rep: Un exemplu?

Adrian Majuru: Păi “popoarele mării”, despre care nu știm cine și cum au fost. Ca timp, în primul mileniu de dinaintea erei noastre . Și care au distrus tot: Egiptul antic… Fenicienii s-au închis în orașe speriați… orașele stat din Siria au dispărut și ele… nici hittitii din Asia Mica nu au supravietuit. Aceste popoare au venit pe de-o parte prin nordul Africii și pe de altă parte prin Grecia.

Se presupune că ar fi la originea dorienilor, care i-a distrus pe aheeni. Prin urmare, acum, prin globalizare, aceste distanțe au cam dispărut. Deci poți traversa mări și deșerturi într-o zi , ceea ce altă data îți lua ani. E sfârșitul geografiei, asa cum am fost obisnuiti sa o cunoastem. Pe acest fond apare nomadismul virtual. Apoi zonele greu accesibile precum Dark web-ul încă ne-cartografiat și acolo se strecoară cam tot ce nu e în regulă.

De câștigat se câștigă siguranță și confort. Nu mai trebuie să te adaptezi la natură permanent, ceea ce constituia un factor de presiune in trecut. Dar știm deja că umanitatea s-a dezvoltat tocmai prin intermediul acestor factori de presiune. Și sigur, vor apărea alți factori de presiune în această lume nouă, care până la urmă îți vor cere să te adaptezi. Dar nu sincron pe toată planetă.

Foto: Ucenici intr-un atelier de electricitate-Biroul foto al PMB.Anii 1920.(MMB)

Rep: Poate e o întrebare tâmpită, dar v-o adresez: cât de importantă este relația părinte-copil pentru funcționarea societății?

Adrian Majuru: E o întrebare fundamentala, nu e tâmpită. Relația dintre copil și părinte este fundamentală. Umanitatea a fost posibilă tocmai datorită acestui raport dintre părinte și copii. La nivel de istorie îndepărtată, avem o particularitate față de alte primate. La un moment dat natura a ales să existe un timp mai îndelungat de creștere a copilului de om față de copilul altor primate, care la doi ani umblă prin junglă.

A încercat si Napoleon I prin 1810 să schimbe noțiunea de familie, exact ce se întâmplă acum- ce e aia mama și tata

Copilul de om are nevoie de mai mult timp pentru dezvoltarea capacităților cerebrale . Iar acest timp mai îndelungat de creștere trebuie ocupat cu foarte multe lucruri pe care le învață alături de părinți. În fiecare cultură sau generație, indiferent de angrenajele formate, această relație s-a păstrat. Cu mai multe sau mai puține malformații sociale sau culturale.

Fragment din carte:

„În vreme ce lucram la ultimul capitol al cărții am descoperit proiecția descrisă de Toby Walsh in cartea sa despre anul 2062. Walsh are un discurs similar cu cel construit de lan Morris Prognos legată de inteligența artificială a ieşit de multă vreme din zona restrânsă a discursului tehnic sau univer star pentru că am descoperit-o intr-o expoziție vizionară, vizitată in 2019 la MAK in Viena Artificial Intelligence-You? Am alăturat acestor lecturi interesanta istorie a umanității, cu perspective despre viitorul indepartat, publicatà in 2005 de autorii Stephen K. Sanderson şi Arthur S. Alderson: World Societies The Evolution of Human Social Life.

Atunci când adolescenții și tinerii de azi vor ajunge la 50-60 de ani, iar unii dintre noi, mai norocosi, poate ca ii vom prinde în apropierea acestor vârste, deja inteligența artificială va schimba dramatic lumea. In preajma anului 2050, lumea in care trăim va fi foarte diferită de cea din prezent”. Tehnologia a livrat mereu confort şi a contribuit la creşterea speranței de viață.

Dupa cum, astăzi, trăim incomparabil mai bine faţă de bunicii și chiar faţă de părinții noştri, tot aşa se așteaptă ca, prin aceeași interventie a tehnologiei, societatea de mâine să fie mai bună, mai blândă. Va fi in orice caz mai egalitară, in sensul că mulți oameni vor scăpa de sărăcie și mulți se vor bucura de o viață mai confortabilă, cu condiția să avem cu toții parte de beneficiile pe care le aduce inteligența artificială, şi nu doar cei care detin tehnologia”.

In lumea în care trăim, primul pas în viitor a fost făcut, în sensul că ne confruntăm cu intreaga realitate tehnologică. Lumea noastră este deja o tehnologie de percepție, gândire, actiune; oraşele noastre au devenit inteligente; identitățile noastre sunt parțial virtuale”

Rep: Se încadrează România în tiparul regional din punct de vedere al relației copii-părinți? Avem ceva ce e „doar al nostru”?

Adrian Majuru: Există mici modificări culturale- unele sunt deja legiferate, fie în Nordul, fie în Vestul Europei. Alteori aceste modificări culturale sunt bruscate- vedeți rostogolirile dintre ce numim mama și ce numim tata și care, din punctul meu de vedere nu se vor putea impune. Pe de altă parte, asta este firea umană – lasă-i omului libertatea să fie ce simte. Să trăiască, ce simte și cum simte.

A încercat si Napoleon I sa schimbe radical familia. A fost așadar acest om care a stăpânit Europa și care a încercat prin 1810 exact același lucru- ce e aia mama și tata, a vrut să modifice Codul Civil…Dar au venit juriștii lui care i-au atras atenția că o asemenea schimbare va prăbuși edificiul social. Că vor fi revolte în toată Europa… El voia să impună anularea relațiilor de gen. Și oricum, Europa de atunci era mai fragmentată decât e acum.

Revenind, este vorba de singur tipar din punctul meu de vedere care este modelat cultural și curicular școlar în mod diferit în funcție legislația fiecărei țări.

În Statele nordice, trebuie coborât puțin în timp…acolo erau acele regate vikinge, cu o populație foarte rară, cu o rată scăzută de supraviețuire. Știm foarte bine de asemenea că acolo e mai mult noapte decât zi. Ei bine, acolo s-a format – cultural, dar determinat economic și climatic- desprinderea copiilor mai devreme de familie. De aceea acolo a prins foarte bine și protestantismul – deși ei fuseseră catolici cateva sute de ani, după care au îmbrățișat protestantismul rapid. Iar religia protestantă în fond asta înseamnă – un pragmatism, de a-ți crește copilul, a-i da o profesie în adolescență, și apoi pleaca si se dezvolta prin propriile forte, căci timpul de viață era scurt până în 40 de ani.

Dezastrul demografic al profesiilor active e mai dramatic decât raportul dintre naștere și mortalitate. Cei harnici sunt tot mai puțini și mai doritori să facă sacrificii în primii ani ai vârstei și aleg să plece – de la medicină, inginerie, chiar și profile umaniste . Chiar și profesii la care te-ai întreba ce să faci cu o asemenea specializare în Occident? Dar, pe culoarele burselor și a specializărilor, se duc și aceștia. Mai e apoi și o migrație de data mai recentă, cea care include clasa de mijloc și vârsta de mijloc. Cei care pleacă pentru a le fi copiilor mai bine. Mă refer la cei cu vârste de până în 40 de ani, rar peste 40, cei care au copii, de regulă copii preșcolari.

Rep: Care erau interdicțiile pe care părinții le impuneau copiilor acum 100 de ani, acum 50 de ani și azi? De ce îi era teamă unui copil de 10-14 ani atunci și acum?

Adrian Majuru: Ele sunt formatate cultural din punctul meu de vedere și sunt o expresie a toleranței sau a intoleranței din societate, între decidență și execuție, chiar și la nivel de comunitate. Câtă libertate avea o persoană adultă să se dezvolte, să comunice să se exprime dincolo de limitările cutumiare ale confesiunii sau ale regulilor sociale? Și nu prea a fost o situație tolerantă cel puțin pentru Evul Mediu până spre vremea lui Cuza. Iar remodelarea societății de către codul civil, unde, ca un exemplu- era foarte complicat și foarte greu de acceptat idea că un copil născut în afara căsătoriei să aibă același dreptul cu copilul născut în interiorul căsătoriei. Astăzi e o banalitate.

Au fost ample dispute care mergeau până în detalii legate de cât de corect e să stea la masă un copil „hires” alături de soția ta și de copiii legitimi.

Revenind la pedepse, ele se regăsesc și în școală. Și nu neapărat pentru că Spiru Haret ar fi legiferat asta. Exista și un cod deontologic al învățătorului, al preparatorului, al profesorului. Expresia fizică a intervenției în clasă a fost trăită frecvent și după 1990. Părinții nu se băgau când erai taxat de profesor în clasă.

Pedagogic însă, au fost foarte multe familii care au funcționat diferit. Părinții aveau fie studii în străinătate sau fuseseră crescuți diferit sau făceau parte din cei care își propuneau ca lucrurile pe care ei le-au trăit pe vremea lor să nu fie trăite și de copii.

Fiecare generație face un pas înainte într-un mod diferit. Ne referim în special la mediul urban, deși chiar și în mediul rural existau elite locale.

Masa critică a acestor schimbări se petrece în jurul anilor 2000. Aceste corecții nu erau legiferate, erau pur și simplu o cutumă.

În cartier sau în mica comunitate unde crește tânărul, acesta trebuie lăsat să flaneze. Lucrul acesta, pe care l-am trait și noi doi, însemna că te duceai singur la școală, te întorceai singur, dacă mai făceai ceva extra-școlar, tot singur mergeai. Sau la meditații, unde mergeai neînsoțit. Autonomia în a decide ce faci cu timpul tău liber este foarte importantă chiar și pentru vârstele pre-adolescentine.

În mediul rural este o altă alte poveste. Acolo te implicai în problemele casei și în cele de subzistență. Fiind vorba și de un alt timp istoric și de o altă realitate. Nu se pune problema că acolo nu ai fi avut libertatea de a flana prin comunitate, prin păduri, sau să te duci cu animalele…

În sfârșit, mai degrabă în mediul urban se pune problema acestei „ostracizări” voluntare, din sperietura să nu se întâmple ceva. Apoi, chiar se întâmplă: copilul fuge de acasă – fie că e vorba de fată sau de băiat- apare influența anturajului….

Am cunoscut și situații din anii 80 cu interdicții de genul: „nu te duci la mare sau, dacă te duci, să nu mai vii acasă că nu te mai primesc”. Și fata s-a dus la mare și la întoarcere n-a mai primit-o tatăl acasă- e drept, fata terminase liceul, adică nu mai era minoră. Iar fetei nu-i rămânea altceva de făcut decât să se angajeze sau să-l urmeze pe cel de care se îndrăgostise.

Mai erau interdicții de genul: adolescentul îi cere părintelui bani să meargă 3 zile la mare. Răspunsul părintelui putea fi: „Aaaa, vrei independență? Păi atunci câștigă-ți independența. Și au existat chiar și în perioada comunistă cazuri în care studenții de la Litere de pildă, mai dădeau ajutor la câte un ziar făcând munca de corectură și îți făceai banii de buzunar.….

Asistăm la un recul al administrației civile, pe care îl întâlnim peste tot

Rep: Eu de pildă eram tras de perciuni în școala generală. Acum, interacțiunea fizică cu elevul e foarte limitată. E mai „pedagogic”?

Adrian Majuru: Interacțiunea cu elevul poate urma modelul interbelic al liceelor mari și era într-o dublă ipostază. Nu se întâmpla în toate școlile, dar în colegiile naționale cum erau în București Șincai, Cantemir, Mihai Viteazul sau Matei Basarab, se aplica următoarea metodă: dirigintele sau profesorul de specialitate avea întâlniri cu elevii, fie în cabinetul de istorie sau de geografie, fie în cabinetul profesorului. Și discutau despre teme, despre lecție….

Separat de asta, dirigintele responsabiliza un elev din ciclul superior să aibă grijă de un elev din ciclul inferior. Și avea grijă de el timp de 4 ani. Se întâlneau după ore, iar cel mic era ajutat la lecții sau la materiile la care acesta avea mai putina stiinta. Cel mic primea recomandări de lectură, sfaturi despre cum să vorbească cu o fată….Astfel s-au legat caramaderii de-o viață.

Rep: S-ar mai putea replica azi acel model?

Adrian Majuru: Astăzi se poate replica dar legiferat. Școala avea un regulament de ordine interioară, un statut, care prevedea aceste lucruri.

Azi asistăm la un recul al administrației civile, pe care îl întâlnim peste tot, până și în penitenciare, unde gardianului îi e teamă de interlopul din celulă pentru că acesta l-ar putea vizita după ispășirea pedepsei.

Este practic o precarizare a raporturilor sociale și prin această precarizare apar niște breșe unde cel puternic și șmecher își face loc și își consolidează poziția. Sunt reacții ale unor persoane adulte care așa au fost invățate: șă te impui prin propria forță, că nu te vede nimeni sau te alegi în cel mai rău caz cu o amendă.

Iar acestă precarizare poate fi remodelată de generațiile tinere care în interiorul generațiilor lor nu vor mai accepta astfel de de atitudini și de raport social. Și e posibil să se întâmple asta…

Rep: Sunteți optimist…

Adrian Majuru: Persoanele care au acest tip de reacție sunt persoanele prinse cu o parte din viață în vechiul regim, care au prins anii 90 până prin 2007, când supraviețuia cine poate. Și cine supraviețuiește în jungla decât cel care are forță și tupeu.

Iar acuma este o remodelare interesantă, stabilită în mediul urban, dar cu interesante migrări pendulative către orașele mai mici și mediul rural aflat în vecinătatea orașelor mari, Clujul sau Iașiul… Discutăm de demografii tinere care devin active profesional chiar de la 18-20 de ani, care devin active și care excelează in ceea ce fac, care își modifică profesia o dată la 10 ani- ceea ce reprezintă o mare abilitate și adaptabilitate. Și asta înseamnă că lucrul acesta este posibil ca fenomen dacă știi să vorbești, să te porți, dacă ai limite, dacă știi să impui limite… Probabil că va trebui să așteptăm vreo 40 de ani…

Cine este Adrian Majuru

Adrian Majuru (n. 1968) este licențiat în istorie al Universității din București, unde a obținut și un doctorat în geografie umană (2004). Între anii 2011 și 2012, a urmat cursurile școlii postdoctorale în specialitatea antropologie la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” (al Academiei Române), sub coordonarea prof. Cristiana Glavce. Ca rezultat al acestui stagiu a publicat lucrarea Inter-disciplinaritatea ca principiu integrator al universalității la Francisc Josif Rainer (2012). Coordonează Revista de Antropologie Urbană din 2012 și predă antropologie urbană pentru cursurile de master și doctorat la Universitatea de Arhitectura și Urbanism „Ion Mincu”. Începând din 2014, este manager al Muzeului Municipiului București.

Cărți scrise de Adrian Majuru:

• Cum se distrau românii odinioară, 2011, Editura Adevărul, 2019, Editura Corint

• Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, 2017, 2006, Editura Compania

• Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003

• Muzeele Bucureștiului de ieri și de azi, Editura Muzeul Literaturii Române, 2019

• Bucureștiul albanez, 2002, Editura Ararat

• Destinul în oglindă, 2005, Pitești, Editura Paralela 45

• Familia Minovici – univers spiritual, 2005, Editura Institutului Cultural Român

• Prin Bucureștiul albanez / Nëpër Bukureshtin Shqiptar, ediție bilingvă română și albaneză, 2006, București, Editura Privirea

• Legenda Khazară, povestire fantastică ilustrată, 2007, București, editura Caligraf

• București. Povestea unei geografii umane, 2007, Editura Institutului Cultural Român

• București. Diurn. Nocturn, 2009, Editura Curtea Veche

• Destin valah. Povestea unei geografii umane, București, Editura Paralela 45

• București-arhipelag. Demolările anilor ’80: ștergeri, urme, reveniri (coautor), fotografii de Cristian Popescu și texte de Adrian Majuru, Editura Compania, 2007

• Prostituția. Între cuceritori și plătitori, Editura Paralela 45

• Bucureștiul subteran. Cerșetorie, delicvență, vagabondaj, 2005, Editura Paralela 45

• Bucureștiul subteran. Sinuciderea, 2006, Editura Paralela 45

• Nebunia. O antropologie istorică românească, 2011, Editura Paralela 45

Majuru a scris o carte foarte densă pe tema copilăriei la români („Copilaria la romani (1850–2050). Istorie si prognoza”), pornind din 1850, an din care există date statistice certe. Discuția cu Adrian Majuru a avut loc în 2022, dar o reluăm în contextul Zilei Copilului

Sursa foto: © Oksix | Dreamstime.com