Creșterea și descreșterea interesului public pentru încălzirea globală

Îndrăznesc să propun următoarea ipoteză: încălzirea globală, varianta antropogenă, și-a trăit traiul și se pregătește să-și dea obștescul sfârșit.

O primă aluzie, semi-ironică, am făcut-o în SindromulChicken Little:

…în circa 125 ani, Chicken Little ne-a avertizat, în stilul ei caracteristic, despre patru schimbări climatice, una mai catastrofică decât altele. Și, iarăși, dacă am accepta logica ei de găinușă alarmistă, ar trebui să ne așteptăm la o nouă răcire globală!

Simptomele declinului final s-au manifestat de mai multă vreme. De exemplu, în textul Acordului Climatic de la Paris (decembrie 2015), pe care l-am comentat de câteva ori (aici, aici, aici, aici), se găsesc două declarații stupefiante, conform cărora combaterea încălzirii globale trebuie să includă grija pentru egalitatea între sexe, acordarea de puteri sporite femeilor și echitatea inter-generațională, (?!?), precum și importanța pentru unii a conceptului de ‘justiție climatică’.[1]

Cele două idei, prea puțin sau deloc legate de schimbarile climatice antropogene, au fost reiterate și de cercetătoarea, feminista și activista Sarah E. Myhre (University of Washington). În cadrul conferinței anuale din decembrie 2018 a American Geophysical Union, Dr. Myhre a proclamat că schimbările climatice nu pot fi abordate pe deplin fără a se confrunta, de asemenea, misoginia și nedreptatea socială care au perpetuat problema decenii la rând.

Dacă suporterii încălzirii globale antropogene au ajuns să-și împingă singuri subiectul favorit în groapa fără fund a politicilor de justiție socială și identitate sexuală, e semn grav: suntem martorii ultimei răsuflări a unei cauze care și-a pierdut vitalitatea și al cărei obștesc sfârșit e pe-aproape. După cum remarca ironic Stephen F. Hayward (University of California, Berkley), alarma climatică a ajuns ca alarma de la mașină – un zgomot asurzitor pe care oamenii îl opresc imediat.[2]

Un alt simptom emblematic al agoniei încălzismului este scăderea accentuată a interesului public pentru subiectul respectiv.

An după an, în sondajele de opinie Gallup despre problemele ecologice, americanii plasează constant schimbările climatice la mare distanță după poluarea apei și aerului.[3]

La începutul mandatului președintelui Trump, Pew Research Center a publicat rezultatele unui sondaj (Figura 1), care a indicat principalele probleme pe care poporul american le așteaptă rezolvate de la comandantul său suprem și de la Congres. Schimbările climatice au fost plasate pe locul 18 dintr-un total de 21 probleme. Nu este de mirare, cel puțin pentru mine, că la șase luni de la publicarea sondajului, președintele Trump a decis să retragă SUA din Acordul climatic de la Paris, aprobat și susținut de predecesorul său.

Figura 1. Un sondaj efectuat de Pew Research Center în ianuarie 2017 a listat prioritățile politicilor publice pentru noul președinte american, Donald Trump, și Congresul SUA. Schimbările climatice ocupă locul 18 din 21 în clasamentul interesului public. Pe primele locurile ale interesului public se situează, în ordine, terorismul, economia, educația și joburile.

Cum se poate explica „apatia” unui popor care, printre altele, a dat omenirii un Premiu Nobel pentru Pace în 2007, din cauza unui film care încerca să convingă lumea că apocalipsa climatică e pe undeva prin apropriere, declanșând apoi o isterie ecologistă?

Modul în care interesul public oscilează în sus și în jos în cazul unui anume subiect este un obiect de studiu important pentru sociologi, psihologi, politicieni ș.a. Dintre modelele propuse în literatura de specialitate[4], atenția mi-a fost atrasă de cel prezentat de Anthony Downs în eseul „Up and down with ecology – the „issue-attention cycle”[5].

Plecând de la constatarea că atenția publicului american rareori rămâne concentrată pe un subiect pentru lungi perioade de timp, modelul Downs descrie traiectoriile descendente ale multor probleme socio-politice: crimele, sărăcia, rasismul, șomajul etc. Problema originală analizată de Downs a fost ecologia, reprezentată prin poluarea apei și aerului. De notat că, la vremea scrierii eseului (1972), nu exista problema ecologică numită astăzi „încălzire globală antropogenă”, la ordinea zilei era chestiunea „noii glaciații”, pe care Downs n-a luat-o în considerare.

În continuare, voi încerca aplicarea modelului Downs, un ciclu constând din 5 stadii controlate de binomul „problemă – atenție acordată”, pentru a explica creșterea și descreșterea interesului pentru încălzirea globală antropogenă.

Stadiul 1, care precedă problema, implică un grup de experți și activiști care încearcă să atragă atenția opiniei publice asupra unei situații pe care ei o consideră importantă. Pe 23 iunie 1988, James Hansen (NASA) a depus mărturie în fața Camerei Reprezentaților că există o relație cauză-efect semnificativă între temperaturile observate și emisiile umane de gaze cu efect de seră. Totodată, Hansen a produs un model al viitoarei evoluție a temperaturilor globale. Modelul a fost transpus într-un film mult rulat în fața congresmenilor americani. Modelul lui Hansen prevedea că temperaturile globale între 1988 și 1997 (în doar 9 ani!!) vor crește cu 0,45°C.

Stadiul 2: Descoperire alarmantă și entuziasm euforic

În acest stadiu, mass-media și politicienii „descoperă” alarmați că există o problemă – încălzirea globală antropogenă – pe care eco-activiștii o prezintă în termeni binari: catastrofă globală vs. salvarea omenirii. Această descoperire alarmantă este invariabil însoțită de o cantitate apreciabilă de entuziasm euforic, bazat pe abilitatea societății de a „rezolva această problemă” sau de „a face efectiv ceva”.

În 2006, fostul vicepreședinte Al Gore își lansează filmul și cartea cu același nume, „An Inconvenient Truth”, care i-a adus anul următor Premiul Nobel pentru Pace, împărțit cu IPCC.

Brusc, interesul public pentru încălzirea globală a atins cote maxime pentru perioada 2004 – 2018. Figura 2, pe care am obținut-o folosind o funcție a motorului de căutare Google, prezintă ascensiunea spectaculoasă a cotei de interes public, atât în Statele Unite, cât și în restul lumii. De notat că, pentru aceeași perioadă, interesul pentru „schimbări climatice” a avut o evoluție cvasi-modestă, de-a lungul unei valori medii scăzute.

Figura 2. Două grafice Google Trends, pentru USA (deasupra) și pentru Worldwide (dedesubt), prezintă o imagine clară a interesului pe tema încălzirii globale sau a lipsei acestuia în perioada 2004 – 2018. De reținut marele vârf din 2006, provocat de filmul lui Al Gore, și următorul vârf (mai mic), din 2009, generat de scandalul ClimateGate. Apoi, se remarcă o coborâre lentă în obscuritate. “Schimbările climatice”, ca subiect de căutare, au crescut relativ inperceptibil în aceeași perioadă, dar în prezent sunt aproximativ egale cu subiectul încălzirii globale. Două evenimente importante (pentru unii cetățeni) – Acordul climatic de la Paris, decembrie 2015, și retragerea Statelor Unite din acel acord, iunie 2017, sunt puțin vizibile pe ambele grafice. (Sursa USA, sursa Worldwide)

Stadiul 3 – Înțelegerea costurilor. După faza euforică, are loc trezirea la realitatea socio-economică. Publicul începe să-și dea seama își dă seama tot mai acut că „rezolvarea problemei” prin obținerea unor progrese semnificative implică costuri foarte ridicate și sacrificii majore pentru segmente largi ale populației. Protocolul Kyoto, semnat în 1997 și puternic sprijinit de eco-activiști, a sucombat în coșul de gunoi al istoriei pentru că presupunea costuri imense – sute de miliarde dolari anual – și promitea reducerea imperceptibilă a temperaturilor globale până în 2050, conform zicalei „S-au scremut munții și s-a născut un șoricel”. Actualul Acord climatic de la Paris (2015) este urmașul defunctului protocol Kyoto și, după cum am demonstrat în mai multe articole, n-are nici el prea multe șanse de supraviețuire.

Stadiul 4 – Declinul intensității interesului public este clar vizibil pe cele două grafice din Figura 2. După momentul Al Gore din 2006, a mai existat doar o scurtă „zvâcnire” în sus, pricinuită de dezvăluirile legate de scandalurile Climategate I și II. Acum, tot mai mulți oameni își dau seama cât de dificilă și cât de costisitoare pentru ei este soluția problemei climatice.

O parte a publicului este plictisită de circul mediatic promovat de mass media liberală, vedetele de la Hollywood, eco-activiștii zeloși, profeții mincinoși precum Paul R. Ehrlich (A da societății energie ieftină și abundentă…ar fi echivalent cu a da o mitralieră unui copil idiot). Alți oameni se simt amenințați, economic și social, de soluția problemei (substituirea energiilor fosile, producătoare de CO2, cu energii regenerabile, intermitente, difuze, diluate, fluctuante și nedisponibile oricând, pe scurt, energii nedemne de încredere). A treia categorie a publicului este o combinație a primelor două: și plictisiți și neîncrezători. Consecința finală: interesul oamenilor pentru încălzirea globală e pe cale de dispariție.

Stadiul 5 – Post-problemă. Downs conchide eseul său astfel: o problemă care a fost înlocuită în centrul atenției publice devine locatara unui purgatoriu prelungit – domeniul unui crepuscul al atenției scăzute sau al unor răbufniri spasmodice de interes. Acest stadiu final se deosebește de cel inițial prin prezența unor noi instituții, birocrații și filantropii climatice, care continuă să influențeze politicile decizionale în speranța unei noi creșteri a interesului pentru încălzirea globală antropogenă, similară stadiului inițial.

Eforturile eco-activiștilor, puternic susținute de filantropii climatici (Bloomberg, Hewlett, Climate Works, Duke, Heinz, Rockefeller Foundation și mulți alții) încearcă din răsputeri să promoveze „energiile verzi” prin mobilizarea opiniei publice contra energiilor fosile. Într-un studiu recent[6], profesorul Matthew C. Nisbet (Northeastern University, Boston) afirmă că fundațiile și filantropii joacă un rol incredibil în stabilirea agendei și scenariilor din spatele scenei. Mulți dintre acești mari finanțatori mari se văd nu doar ca factori de finanțare, ci și ca strategi. În perioada 2011 – 2015, 19 filantropii climatice au cheltuit $557 milioane dolari pentru promovarea unde agende unde la loc de cinste se află limitarea „fracking-ul” și a exploatarea cărbunilor. Foarte ciudat, mai scrie Nisbet, nici un singur grant din cele 2.502 finanțate nu a fost alocat pentru a promova sau reduce costul energiei nucleare, ne-producătoare de CO2, pentru simplul motiv că aceasta nu corespunde utopiei verzi a filantropilor climatici.

Concluzii

Creșterea și descreșterea interesului pentru încălzirea globală antropogenă este o chestiune predominant politică și mediatică. Ciclul „problemă – atenție acordată rezolvării ei”, discutat mai sus, oferă o explicație plauzibilă despre cauzele care, finalmente, sancționează statul final al alarmismului climatic ca un nou locatar al cimitirului „marilor” idei futile.

citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro