Cronică de teatru: Conferința iraniană de Ivan Vîrîpaev

La intrarea în clădirea Teatrului primim toți spectatorii badge-uri. Semn că suntem cu toții participanți la conferința organizată de una dintre cele mai mari și mai prestigioase universități din Europa. Universitatea Aarhus din Danemarca. Indiciu clar că am acceptat convenția. Legea fundamentală a teatrului. Că trebuie să ne jucăm rolul.

În sală e deja rumoare. Tehnicienii se agită. Fac ultimele probe la microfoane. Operatorii caută cele mai bune unghiuri de filmare. Trebuie să fie filmați așa cum se cuvine toți cei care urmează să ia cuvântul. Ca și eventualii intervenienți. Se agită și organizatorii. În primul rând cel pe care, câteva minute mai încolo, vom afla că îl cheamă Philip Rasmussen, că are 50 de ani, că e profesor universitar și că deține rolul de moderator. Îi mai zăresc și pe cel ce va fi identificat cu numele de Daniel Christensen, pe deja agitatul politolog Magnus Tomsen, pe cum nu se poate mai distinsul Oliver Larsen. Îmi atrage deja atenția costumația literatului Gustav Jensen. Care nu are cum să nu îmi amintească de Demis Roussos. Scaunul din imediata mea vecinătate e rezervat. O etichetă mă însțiințează că alături de mine va sta Matilde Hansen. Motiv să fiu încă și mai atent și să iau încă și mai multe notițe.  

Gata. Conferința pe tema iraniană, respectiv pe tot ceea ce înseamnă drepturile omului într-o țară aflată sub dictatură religioasă islamică, începe. Profesorul Rasmussen își asumă ireproșabil rolul de gazdă. Salută toți participanții. E de o familiaritate politicoasă. Nu uită să ne spună că în sală se află, în calitate de persoană particulară, însuși premierul Danemarcei. Care, vom afla ceva mai încolo, este soțul fostei ziariste de televiziune Emma Schmidt Poulsen. Informația va mai fi repetată în vreo două rânduri. Rasmussen le dă cuvântul conferențiarilor cuvântul. Nu înainte de a le face prezentări care mai de care mai elogioase. De natură să le justifice prezența la microfon, dar și să stârnească interesul publicului. Însă ce poate fi mai plin de interes decât faptul că la o conferință despre drepturile omului, care înseamnă, printre altele, libertatea de expresie, urmează să vorbească părintele Augustin? Cel care a refuzat să găzduiască un concert punk într-un lăcaș de cult. Devenind celebru pentru asta. Rasmussen este însă de la bun început vădit ironic cu politologul Magnus Tomsen. Pe care îl cheamă la ordine, îl apostrofează, căruia îi impune să își ceară scuze în clipa în care acesta a cam sărit calul. Pesemne, tot Rasmussen e cel care a stabilit ordinea in care vor interveni conferențiarii. Știe că o conferință este și ea un fel de spectacol. Care are nevoie de o gradare a emoției, de un punct culminant, de lovituri de teatru, de un final apoteotic. Numai astfel se explică faptul că, după intervenția nonagenarului muzician Pasquale Andersen, va interveni poeta Shirin Shirazi. Singura iraniană autentică. Singura care a trăit pe piele proprie dictatura.

Cam asta e în linii mari ce se întâmplă în timpul Conferinței iraniene. În piesa lui Ivan Vîrîpaev. Și în spectacolul montat de regizorul Bocsárdi László la Teatrul Tamási Áron din Sfantu Gheorghe. Unul dintre cele mai bune spectacole văzute de mine în ultima vreme.

Și pentru că un critic e ținut să își argumenteze afirmațiile, de aici încolo urmează detaliile. Textul din anul 2018 lui Ivan Vîrîpaev, mi se pare a fi unul ce ar merita cu prisosință nota maximă. Se remarcă prin idee, prin construcția dramaturgică, prin extrem de bine dozata plasare a loviturilor de teatru. Viripaev se slujește de pretextul unei dezbateri de înalt nivel academic asupra problemei drepturilor omului în țările în care s-a (re)instaurat fundamentalismul islamic spre a atinge teme mult mai generale. Preocupante pentru creștini și musulmani deopotrivă. Ca, de pildă, relația dintre om și Dumnezeu, respectiv Allah, în societatea contemporană. Ce trebuie omul să aștepte, dar și ce trebuie să dea vieții, semenilor ca și lui Dumnezeu. Ce înseamnă libertatea și care sunt modalitățile de a se ajunge la ea ? Prin militantism, revoltă sau împăcare cu sine, iar atunci, în cazul acesta din urmă, avem de-a face doar cu libertatea interioară ? Însă oare ne ajunge ea ? Care  sunt dimensiunile reale ale libertății interioare ? Cum înțelegem fiecare dintre noi iubirea și cum știm să ne folosim de ea pentru a ne găsi propria salvare ? Mai putem face apel la o soluție estetică, diferită și totuși asemănătoare cu cea pe care o propunea Sartre în finalul celebrului său roman Greața ? Cât de adevărată este aceasta ? Dar ce înseamnă oare adevărul ? Există cumva un adevăr unic ? Sau fiecare are adevărul lui? Afirmat ca atare cu un categoric vreau, cuvânt cu care își începe fiecare frază europeanul Daniel Christensen, altminteri admirator nedisimulat al islamului.  

Mai departe. Care sunt responsabilitățile Occidentului, ale marilor puteri europene, ale Americii în reinstaurarea rigorilor islamice cu toate exagerările lor? Oare nu cumva s-au produs greșeli în felul în care a fost stimulată și salutată de către europeni primăvara arabă? Ne interesează pe noi, europenii, cu adevărat ceea ce se întâmplă în acea lume incontestabil cu totul altfel, ce se petrece în Iran, de pildă, sau interesul nostru este eminamente unul de fațadă ? Organizăm pe aceste teme o seamă întreagă de dezbateri academice, sofisticate, la care iau parte universitari de înaltă clasă și de mare rafinament intelectual, analiști politici, jurnaliști de mare expunere, însă o facem pe bune, din interes autentic sau numai fiindcă lucrul acesta dă bine și putem spune la final că am încercat să ne facem datoria față de semenii noștri despre care știm că sunt năpăstuițI ? Dar ce înseamnă această năpăstuire ? De ce o astfel de dezbatere, la urma urmei, despre nivelurile nefericirii ar fi organizată la Aarhus, în Danemarca ? Țara în care demult nu mai este ceva putred. Din contră. Majoritatea statisticilor arată că în Danemarca ar trăi cei mai fericiți oameni in lume. Ce înseamnă să fii open mind și cum se împacă această atât de clamată gândire liberă și liberală  cu un accident din propria noastră viață, din propria noastră biografie, accident care poate releva distanța dintre ceea ce profețim și ceea ce profesăm aievea ?

Marea găselniță a lui Viripaev constă în faptul că, de la un moment dat încolo, piesa lui ne dezvăluie că între participanții la dezbatere există și altceva decât preocupări academice sau jurnalistice asemănătoare. – citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro