Cronica unei morti neanuntate (de Emil Hurezeanu)

Disparitia fostului lider comunist sarb, Slobodan Milosevici, ne intereseaza si pe noi, romanii, in mod nemijlocit. Suntem vecini si prieteni istorici ai sarbilor.

Am depasit, ca si ei, national-comunismul, cu mari si severe sechele de nationalism. Si noi, si sarbii am creat lideri providentiali intarziati: Tito, Ceausescu, Milosevici, Iliescu; chiar daca in contexte relativ diferite, orbiti de propriile virtuti absolutizate pana la ocultarea realitatii. Sa incepem cu sfarsitul.

Astazi, UE si SUA asteapta sa observe reactia politicienilor sarbi si a majoritatii populatiei la posibilele funeralii de la Belgrad ale lui Milosevici. Cu cat suferinta politica si publica se va exprima mai amplu cu atat distanta care separa Iugoslavia restransa de Occident va creste.

In cazul Romaniei, euro-atlanticii discuta azi cu un aliat, incomplet, dar aliat, curiosi sa noteze reactiile, la nivel politic si social, la continuarea luptei anticoruptie si reformarea justitiei. In mod nedrept, pentru cei mai prosperi si invidiati cetateni ai real-socialismului, azi, fosta Romanie a lui Ceausescu le-a luat-o inainte.

Sarbii au luptat vitejeste impotriva turcilor, si-au transformat infrangerile in obsesii colective, dar, prin ricoseu, si destui conationali, din slavi ortodocsi in musulmani. Rezultatul a fost crearea unui combustibil exploziv, in masura in care curajul, patriotismul si puterea lor de sacrificiu s-au impletit cu esecul tragic si cu ceea ce germanii numesc, pe pielea lor, „aroganta virtutii”.

Ea are deseori efecte similare cu somnul ratiunii. Romanii au tranzactionat, si-au schimbat (tradat) aliatii in momente neprevazute, dar au ramas crestini (chiar daca cu mai multe biserici distruse de patriotul Ceausescu decat de necredinciosul Sinan Pasa) si cu tara intreaga. In 1918, apar pe harta Europei, impreuna, Iugoslavia si Romania reintregite. Popoarele Iugoslaviei au ramas diferite, cultural, economic si confesional.

Prin contrast, Transilvania era majoritar populata de romani, crestini ortodocsi si greco-catolici, inca de la sfarsitul secolului al 18-lea.

Daca fenomenul de „balcanizare”, adica de fragmentare artificiala a teritoriului si autoritatii a fost comun romanilor si sarbilor, in cea mai mare parte a istoriei lor mai vechi, „iugoslavizarea” n-a fost un pericol iminent pentru Romania decat in alibiurile sovietofile ale ideologilor lui Ion Iliescu.

Similitudini au existat insa la nivelul liderilor postcomunisti Iliescu si Milosevici. Amandoi erau mostenitorii accidentali ai unor figuri paternaliste puternice, Tito si Ceausescu. Amandoi devenisera prosovietici si apoi prorusi la sfarsitul URSS.

Amandoi erau gata sa imbratiseze, in acelasi timp, nationalismul ca instrument de mobilizare politica partizana. Ion Iliescu si Slobodan Milosevici s-au cunoscut , s-au vizitat, s-au placut.

Tratatul bilateral iugoslavo-roman, conceput de cei doi, semana, prin ambivalente ostile deschiderii prooccidentale, cu tratatul romano-sovietic din primavara lui 1990.

In fapt, pana la interventia decisiva a SUA in razboiul din Bosnia (1994-1995) si din Kosovo (1999) si modificarea echilibrului de forte in Balcani in defavoarea Rusiei au existat tentative de constituire a unei confederatii slavo-romane ortodoxe si anti-occidentale, pe axa Belgrad-Bucuresti-Chisinau-Minsk-Moscova.

Stim astazi ca Moscova a incercat, fara succes, sa rezerve Romaniei rolul unui avanpost pentru interventii in teatrul de razboi din fosta Iugoslavie. Ceea ce fusese Armata a 14-a din Transnistria in timpul razboiului rece urma sa devina Romania. Prezenta militara si politica americana in Balcani, dupa Pacea de la Dayton (1995) face insa imposibil acest scenariu.

Dar de-abia decizia lui Emil Constantinescu de a interzice tranzitarea Romaniei de avioane de lupta rusesti spre Iugoslavia, in primavara lui 1999, marcheaza decisiv locul Romaniei pe harta intereselor occidentale.

Lectiile istoriei insa, oricat de clare, sunt bruiate de emotii si chiar inflamatii patriotice. Sunt destui cei care la Belgrad sau la Bucuresti considera chiar si azi, nu neaparat in mod oficial, ca Milosevici a fost o vctima, daca nu chiar un erou.

Romanii, sensibilizati de incercarile unor radicali maghiari de obtinere a autonomiei teritoriale in estul Transilvaniei sunt tentati, asa cum se intampla in aceste zile, in anumite programe de televiziune, sa-l stilizeze pe sangerosul si vicleanul dictaror comunist sarb, mort in celula unui tribunal international, al invingatorilor, intr-un patriot tragic si neinteles.

Cu tot respectul pentru doliul acestora: liderul care-si distruge tara si contribuie (chiar daca nu direct si singur) la moartea a 250.000 de compatrioti nu mai poate fi considerat un patriot.