Cum se bat drept-credinciosii si progresistii pe reduta educatiei sexuale in scoli

Cu amuzament, apoi crescândă iritare, am citit torentul de scrisori deschise declanşat de o propunere corectă a Ministerului Sănătăţii de a introduce în şcoli un curs obligatoriu de educaţie sanitară. Analfabetismul medical, prezent inclusiv în rândul românilor educaţi, face tot mai multe ravagii şi toţi vracii-vârcolacii care vând cristale, poţiuni şi energii revigorante prosperă în detrimentul sănătăţii şi buzunarului celor păcăliţi nu din naivitate, ci din neştiinţă.

Mare nevoie am avea aşadar de cursuri de educaţie sanitară şi era cât pe ce ca lucrurile să se îndrepte în direcţia bună. Doar că şi-a băgat sexul… coada.

Educaţia sexuală este un subiect care bântuie frecvent preocupările a două grupuri rivale, dar cu o egală tendinţă spre radicalizare ideologică. Aşa se face că o propunere utilă şi simplu de implementat, educaţie sanitară în şcoli, s-a transformat într-un război încins. În colţul roşu, ong-urile ateiste, seculariste şi progresiste. În colţul albastru, ong-urile ortodoxe, catolice, tradiţionale şi drept-credincioase. Şi unii, şi ceilalţi, ştiu cum şi ce trebuie să gândească/simtă/cunoască adolescenţii despre sex. Aţi înţeles, da? Ştiu! Urmă de îndoială nu există.

Ciudat este că deşi şi unii, şi ceilalţi, vorbesc foarte mult despre educaţia sexuală, nimeni nu aminteşte un cuvinţel despre faptul că principalul scop pentru care există sexul printre oameni 🙂 fie că privim din perspectivă creştină sau darwinistă, nu se mai făptuieşte îndeajuns în România. Suntem una dintre ţările europene cu cea mai scăzută natalitate. În acest ritm, în curând vom avea o gravă problemă de populaţie. Sigur că românii fac sex în continuare, cum au făcut-o de la Burebista încoace, doar că nu mai produc suficienţi mici daci pentru ca legenda să fie dusă mai departe.

Primele care au lovit în războiul iscat au fost organizaţiile progresiste care au cerut în scris autorităţilor să introducă educaţia sexuală în cadrul cursurilor de educaţie sanitară. Foarte bine. Foarte util. Dar mai puţin logic a fost că scrisoarea lor a început prin a aminti că, pe lângă asta, Guvernul României trebuie „să faciliteze accesul adolescentelor la avorturi şi să reducă numărul medicilor care refuză să execute avorturi”.

Iertată să-mi fie îndrăzneala de a critica organizaţii atât de progresiste, dar România nu este doar una dintre ţările cu cea mai scăzută natalitate, ci şi printre cele cu cea mai crescută frecvenţă a avorturilor din lume (sursa: Organizatia Mondiala a Sanatatii). Să soliciţi, în acest context, facilitarea accesului la avorturi este, în cel mai bun caz, o stângăcie cognitivă. Ca să nu mai vorbim de medicii care refuză „să execute avorturi” („execute” este cel mai nepotrivit verb de folosit într-o astfel de discuţie). Şi ce să le facă statul acelor medici? Să-i bage la puşcărie? Să-i ardă pe rugul inchiziţiei?

Răspund drept-credincioşii. Desigur şi ei ştiu, şi scriu scrisori despre asta: „Clar: calea cea mai sigură de a evita bolile cu transmitere sexuală […] este abstinenţa până la căsătorie”. E greu să-i contrazici pe cei care au linie directă cu divinul. Într-adevăr, şi calea cea mai sigură de a evita pneumonia este să nu ieşi deloc din casă, nici tu, nici ai tăi. Iar calea cea mai sigură să eviţi orice infecţie gastrointestinală este să bei apă doar din fântâna săpată cu mâna ta. Organizaţiile drept-credincioase se mai tem şi că adolescenţilor “li se va spune să exploreze, să experimenteze şi că actul sexual este un act fiziologic decuplat de orice conotaţie morală”. Adolescenţi dornici de explorare? Vai, ce oroare!

Scrisorile invocate mai sus sunt pline de astfel de perle, care au un straniu magnetism. Întâiul afectat, liderul tinerilor PSD, Mihai Sturzu, care, stimulat de dezbatere, ne-a făcut părtaşi la înţelepciunea sa: “tentativa de a le interzice tinerilor să facă sex este ineficientă”. Şi uite aşa domnul Sturzu va putea spune la alegerile viitoare că a apărat cu curaj dreptul tinerilor de a face sex. Subiectul e de altfel atât de periculos încât un adolescent, domnul Horia Oniţă care conduce Consiliul Naţional al Elevilor, ne-a comunicat că “menţine o poziţie neutră faţă de abstinenţa sexuală în sine”. Cu neutralitate vă spun… mă umflă râsul.

Până şi demisia, justificat cerută, a a unui consilier drept-credincios al ministrului Educaţiei, a fost solicitată dintr-un motiv greşit. Nu pentru că are o „agendă proprie” trebuie să plece domnul Romeo Mosoiu. Orice consilier are o astfel de agendă. Ci pentru că a folosit şcolile şi a abuzat de calitatea sa oficială (cum foarte bine demonstrează Toma Pătraşcu aici) pentru a-şi construi o organizaţie care orice este, dar nu neguvernamentală.

Am căutat cu speranţă în această dezbatere încinsă propuneri referitoare la urgenţa alcătuirii unui program de stimulare a natalităţii în România. Speram ca organizaţiile progresiste să someze Guvernul să sprijine existenţa moaşelor în fiecare sat din România. O treime din femeile din mediul rural ajung să nască fără să-şi fi făcut măcar o ecografie în timpul sarcinii.

Sau să pună progresiştii la cale o campanie naţională de informare în privinţa necesităţii ca fiecare femeie să-şi facă regulat un test Papanicolau: e simplu, e ieftin şi salvează viaţa femeilor cu cancer de col uterin. Sau să se reglementeze prostituţia, care a invadat centrul Bucureştiului. Dar sigur, e mult mai simplu să te baţi în scrisori cu înapoiaţii drept-credincioşi.

Speram şi ca organizaţiile drept-credincioase să solicite imperativ ca Biserica Ortodoxă Română să nu mai bage sute de milioane în construirea unei catedrale, ci să sprijine concret, poate şi financiar, familiile tinere. Astfel ar construi catedrale mult mai solide şi rezistente decât cele din piatră. Astăzi, în România, e foarte dificil să întemeiezi şi să susţii o familie înainte de a-ţi termina studiile. E simplu să ceri abstinenţă unor tineri de 20 de ani. Dar pentru ei, aflaţi în momentul fiziologic optim pentru a avea copii (pentru că aşa i-a făcut Dumnezeu, nu pentru că sunt păcătoşi), e ceva mai complicat.

Speram să găsească drept-credincioşii, şi să propună, modalităţi posibile de scădere a pornografiei invazive în spaţiul public. Sau să-i acuze la fel de vehement pe toţi politicienii care cu o mână fură din banul public, şi cu cealaltă fac donaţii Bisericii. Dar sigur, e mult mai simplu să te baţi în scrisori cu vicioşii progresişti.

Două curente rivale dar, paradoxal, asemănătoare prin radicalismul cu care abordează anumite subiecte prin excelenţă delicate, au reuşit să deturneze o iniţiativă necesară şi să o transforme în prilej de paradă morală şi război ideologic.

Ministrul Educaţiei, Sorin Cimpeanu, s-a speriat şi a amânat totul până la o dată neprecizată. Sigur, nu mă aşteptam la luciditate şi îndrăzneală din partea acestui ministru al cărui principal scop este să protejeze Guvernul de orice subiect cu potenţial de scandal.

Dar mă aşteptam de la organizaţiile implicate să dea dovadă de mai multă toleranţă şi inteligenţă. Acea toleranţă pe care şi unii, şi ceilalţi, şi-o autoatribuie. Şi acea inteligenţă fără de care nu se poate construi nimic, niciodată.