De ce disciplina Drept s-a ținut sistematic departe de „articolul ISI” ca standard minim de calificare pentru titlurile academice?

„Cei care practică Dreptul academic românesc nu s-au arătat interesați de internaționalizarea științifică. Faptul că – simplificând – „Dreptul a fugit de ISI” din 2005 încoace indică tocmai dezinteresul acestei comunități față de conversația academică internațională”

Într-un articol pe Contributors.ro Liviu Andreescu, profesor la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București, dărâmă argumentele specialiștilor români cum că subiectul dreptului românesc nu ar interesa revistele științifice internaționale.

Atunci când, cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, lucram la teza mea doctorală despre libertatea academică, dintr-o perspectivă apropiată de teoria democrației, am făcut o descoperire surprinzătoare. Literatura de cercetare relevantă care provenea din Europa părea, generalizând, cam sărăcăcioasă și nesistematică. De departe cel mai consistent tratament al temei venea din Statele Unite, anume, din literatura de cercetare juridică. Curând mi-am dat seama de ce: în 1967, Curtea Supremă a SUA transformase libertatea academică într-un drept protejat de Constituție (prin Amendamentul Întâi). Deși literatura științifică la temă nu fusese absentă nici până atunci în America, a explodat după hotărârea Keyshian. (De remarcat că, în mai multe țări europene, libertatea academică și/sau de cercetare este consfințită constituțional. Constituția României vorbește doar despre acea dimensiune a sa numită „autonomia universitară”.)

A urmat altă descoperire: cu toate că SUA au un sistem juridic destul de diferit de norma continentală și un sistem universitar diferit de tipicul european, literatura juridică americană, deși localizată (ancorată în sistemele tocmai pomenite), s-a dovedit accesibilă. Nu doar că era relativ ușor de lecturat de cineva familiarizat cu filozofia moral-politică analitică, ci avea și o puternică dimensiune „universală”, în sensul că argumenta făcând constant apel la principii, valori etice și juridice, drepturi și echilibrul dintre acestea, ori la aranjamente instituționale și organizaționale menite să reconcilieze funcțiile universităților și interesele categoriilor diverse de membri. Literatura în cauză s-a dovedit exact ce-mi trebuia atunci, deși era scrisă de juriști americani.

Mi-au venit în minte cele de mai sus atunci când m-am reîntâlnit, recent, cu o statistică interesantă, ce sugerează că literatura academică juridică din România ar fi slab internaționalizată. Anume, Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior (CNFIS) colectează bienal de la universitățile din țară date despre, printre altele, publicațiile științifice ale universitarilor, pentru a aloca o parte din finanțarea suplimentară în funcție de câteva criterii de „calitate”. Alocarea se face în funcție de performanțele relative de publicare ale universităților pe domenii științifice, adică comparând, de pildă, rezultatele din domeniul Științelor Politice între universitățile cu personal academic de profil.

În acest scop, CNFIS calculează un indicator menit să servească comparației – valoarea mediană a producției științifice contabilizată pe 4 ani, pe domeniu și pe titlu didactic (profesor, conferențiar, lector, asistent), la nivel de sistem și de universitate. Cu alte cuvinte, CNFIS se uită la cât produce politologul universitar tipic – cel de la jumătatea setului de politologi ordonați de la cel mai productiv până la cel mai puțin productiv – și alocă bani raportat la această referință. Instrumentul de măsură (indicatorul) folosit de CNFIS este unul relativ standard în breaslă, fie că ne place, fie că nu: articole din fluxul internațional principal de publicații, adică din Web of Science (sau WoS, setul de jurnale cunoscut popular drept „ISI”), alocate pe mai multe categorii de performanță (las detaliile pentru notă).[1]

Revenind la statistica promisă două paragrafe mai sus: valoarea mediană pentru domeniul de studiu „Drept”, care se confundă în context cu ramura „Științelor Juridice”, este 0 la fiecare dintre cele patru titluri universitare din sistemul românesc. Cu alte cuvinte, profesorul (univ. dr.) „tipic”  de Drept – ori, altfel spus, cel puțin jumătate dintre profesorii domeniului – obține un scor de 0 prin instrumentul CNFIS descris mai sus. La fel stau lucrurile și cu celelalte titluri academice din Științele Juridice. Pentru comparație, cifrele – nu grozave, relativ la alte domenii din științele sociale – pentru Administrație Publică, domeniul departamentului meu, sunt 3,49 pentru profesori, 1,13 pentru conferențiari, 1,00 pentru lectori și 0 pentru asistenți.

Nu garantez acuratețea valorilor CNFIS, deși scorurile de mai sus rezonează cu alți indicatori bibliometrici ai Consiliului. Dar colectarea este anevoioasă, iar raportarea pare să nu fie lipsită de erori (anecdotic vorbind, căci CNFIS testează datele primite aleatoriu, însă nu știu să publice statistici clare în această privință). Totuși, aceste erori de raportare umflă în general scorurile, nu le coboară. Apoi, anumite rezultate sunt bizare.[2] Iar mai recent toată schema publicării de articole indexate a devenit suspectă, dacă o evaluăm la nivelul sistemului.[3]

Totuși, anomalia de la Drept rămâne interesantă. Nu am auzit pe cineva să o conteste. Am auzit în schimb justificări repetate (mai jos). Apoi, așa cum îmi spunea recent un coleg de la Universitatea de Vest, politolog ca mine, Dreptul s-a ținut sistematic departe de „articolul ISI” ca standard minim de calificare pentru titlurile academice, începând chiar cu prima oficializare a standardului în 2005. Întâia și singura revistă românească de drept (Tribuna Juridică / Juridical Tribune) indexată în Web of Science a obținut includerea abia în 2015, adică târziu în raport cu reviste românești din alte domenii socio-umane. Faptul trădează, cred, dezinteresul comunității academice juridice față de „ISI”.

Reiau întrebarea din titlu: de ce s-a „internaționalizat” cercetarea din științele juridice românești atât de greu sau de slab? Prefer să mă refer la „internaționalizare” – participarea la fluxul internațional principal de publicații științifice –, nu la „calitatea” cercetării în domeniu, pentru că în privința celei din urmă mi-e greu să mă pronunț, inclusiv din cauza naturii multidimensionale a conceptului.

Principala justificare pe care am tot auzit-o de mai mulți ani este că Dreptul reprezintă o disciplină preponderent locală, cu relevanță aproape exclusiv națională, căci are un obiect de studiu foarte specific, particular, idiosincratic (sistemul juridic românesc). Cine – a se citi: ce publicații din fluxul internațional principal de publicații științifice – ar avea vreun interes față de particularitățile sistemului juridic autohton? Dacă Dreptul academic românesc rămâne un consum de produs intern – spune argumentul –, se întâmplă astfel fiindcă nu există o piață în afara țării. (Desigur, cu excepțiile pe care susținătorii argumentului de mai sus le conced deseori: mai ales subdomenii sau subramuri ale dreptului internațional.)

Nu cred că argumentul stă în picioare. Mai întâi, l-am auzit de nenumărate ori în trecut, acum 10-15 ani, printre alte categorii de social scientists din România: „Cine ar fi interesat de [inserați obiectul de studiu aici] din România?” Unde obiectul de studiu domestic putea fi sistemul de partide, ideologiile politice băștinașe, administrația publică centrală sau locală, politicile publice din orice sector, sistemul de asigurare medicală ori cel penitenciar, învățământul neaoș, teologia ortodoxă în versiunea de prin partea locului ș.a.m.d. Toate aceste obiecte de cercetare și-au regăsit, totuși, de suficient de multă vreme, gazde publicistice internaționale.

În al doilea rând, nu e ca și cum un sistem juridic dintr-o țară europeană ar fi vreo construcție sui generis, abia descifrabilă pentru cercetarea globală din domeniu. Dimpotrivă, mai peste tot în lumea cât de cât dezvoltată (așadar, lăsând la o parte dreptul religios ori pe cel de cutumă arhaică), sistemele de drept sunt croite pe două modele, care oricum s-au apropiat substanțial după 1945, odată cu mai multe cotituri postbelice importante. Dreptul academic vorbește, în esență, o limbă globală, ce-i drept cu particularități locale, tocmai de aceea de interes. Este o limbă în care, ca cercetător, te poți ușor insera – dacă te interesează. (Acesta este motivul pentru care hotărârile Curții Supreme americane și comentariile efervescente din jurul lor mi-au fost de folos acum douăzeci de ani, la doctorat.)

Să mai amintesc și faptul că România, ca țară membră a Uniunii, este conectată la travaliul legislativ permanent care subîntinde acest organism supranațional. Sau că participăm la numeroase alte sisteme de reguli ori arhitecturi juridice internaționale, printre care și CEDO.

În al treilea rând, există un debușeu de publicații științifice generos pentru practicanții Dreptului academic. Doar în Web of Science ei ar dispune, în momentul de față, de 447 reviste de Drept („Law”) indexate în bazele de date principale (inclusiv cea de reviste „emergente”, acronimizată ESCI). Lista include numeroase reviste de drept cu profil generalist, alături de publicații orientate pe domenii mai înguste (4 reviste de dreptul familiei, de exemplu, dar și de dreptul muncii, al discriminării, al sănătății ș.a.m.d.). Li se adaugă jurnale la intersecția cu alte științe sociale. Peste 100 dintre revistele indexate de WoS pentru domeniul „Law” au cuvântul „International” în denumire; 35 conțin termenul „European”. Denumirile reprezintă o invitație deschisă.

De altfel, poți să publici „în Drept” și în numeroase reviste internaționale de Științe Politice, Științe Administrative, Sociologie, ori – mai confortabil pesemne pentru est-europeni marginali ca noi – în reviste de Studii Regionale (Area Studies).

Dreptul academic românesc se află în situația descrisă mai sus nu fiindcă alții n-ar fi interesați de obiectul neaoș de cercetare; restul științelor sociale, cu tematici românești adesea foarte localizate, au arătat atâta lucru. Taman invers, în realitate cei care practică Dreptul academic românesc nu s-au arătat interesați de internaționalizarea științifică. Faptul că – simplificând – „Dreptul a fugit de ISI” din 2005 încoace, cum îmi arăta colegul invocat mai sus, indică tocmai dezinteresul acestei comunități față de conversația academică internațională, alături de capacitatea sa de a apăra, la nivelul organismelor academice de profil (consiliile naționale etc.), acest dezinteres. Universitarii cu performanțe științifice internaționale în domeniu, inclusiv cei de la Universitatea mea, sugerează că la mijloc nu se află nici un fenomen misterios. – Citește întregul articol si comenteaza pe Contributors.ro