De ce fanatizează și deșteaptă “Les Films de Cannes a Bucharest”? – cronica festivalului

Am fost și anul ăsta la“Les Films de Cannes a Bucharest”să văd tot. Mi-am făcut orarul febrilă, obsesiv-compulsivă. Băi, voiam să văd tot. De la Cinema Pro, la Țăranul Român, Union și sfârșeam la Elvira Popescu. Mi-am dus vremea, din film în film. Emoționant a fost omagiul pentru Pintilie, dar și dramele de Cannes, filmele realiste care te fac să te uiți vigilent la ce-i cu lumea pe care trăiești. Mi-a plăcut drama hoțomanilor, “Shoplifters”, care a luat Palme d’Or. Dar și Climax-ul lui Gaspar Noé, despre droguri și dans. Au fost și două – trei filme cu personaje feminine în prim – plan. Dure, tragice. Am văzut și ultimul film al teribilului Jean-Luc Godard și m-a făcut țândări. Uite-așa, pur și simplu, în fața marelui ecran, devii mai deștept.

OMAGIU pentru Pintilie @ Festival

Ne-am emoționat. Anul ăsta Pintilie a zis cum zice regizorul: “tăiați” și apoi s-au tras clopotele. Festivalul i-a adus omagiu. Toate filmele lui au rulat în cinema și-n cinemateci la “Les Films de Cannes a Bucharest”. S-au strâns cinefilii să revadă “Balanța” și “Terminus Paradis”. Eu îi văzusem toate filmele dinainte, m-am dus la festival doar la Salonul nr.6, care nu-i de găsit pe nicăieri. Film în rusă, unde Pintilie și-a pus toată melancolia. Un medic psihiatru care ajunge și el o fantasmă în pavilionul balamucului pe care-l conducea. Despre asta-i vorba. Cerebralul se cufundă în irațional. Spunea medicul: “Care-i diferența dintre tunica și cravata mea și veșmântul de nebun”. Un nebun era, în fapt, singurul om intelligent pe care-l întâlnise vreodată, mărturisește medicul. Pintilie are o chestie: el nu greșește, pe el nu trebuie să-l absolvi de nicio vină, cu Pintilie nu trebuie să faci niciun compromis, filmele lui nu-s nici Nou Val, nici realism, nici plan-secvență. Maestro e perfect și cred că de-asta la Festival am putut să-i vedem toată opera, ca să-nțelegem cum a spus omul ăsta adevărul.

SHÉHÉRAZADE, de Jean-Bernard Marlin, Semaine de la Critique

În Shéhérazade văzut la Les Films de Cannes a Bucarest e dragoste on the streets of Marseille, cu delicte și violuri, prostituate suave și proxeneți de 17 ani. Atunci când judecătorii din tribunal îi roagă pe puști să spună adevărul cât să-și confirme viețile haotice care-i aruncă-n detenție, ei spun adevărul cu ochii apoși și încercănați, cu cicatricile lor irizându-le mecla puberă. Din centre pentru minori ajung după gratii. Dar viața criminală a puștilor, acești garçons terribles, și cazierele lor pătate, e contrabalansată de dragoste. Zachary are 17 ani și o iubește pe Shéhérazade, prostituata adolescentă, cu un nume unde dospește mitul oriental al povestitoarei care trebuia să-i dovedească fidelitatea Regelui persan. Adolescenta nu-i e fidelă lui Zachary, dar Zachary e proxenetul ei. El o știe, îi cunoaște meseria. Nu asta e fidelitatea? Nu o poveste îi ține în viață, ca pe Șeherezada, ci goana lor: cu ea aleargă într-o cursă nebună pe străzi, ea îl ține strâns atunci când fug cu motocicletele, în orașul francez plin de promiscuitate și tandrețe. Pe străzile din Marseille se leagă-ntre ele ca lațurile lumini stradale și faruri.

BURNING, de Lee Chang-Dong (2018, 148 min, KR) – sub: RO, ENG. Premiul FIPRESCI, Cannes 2018

Haemi e îmbrăcată-n rochie de animatoare și dansează pop atunci când îl reîntâlnește pe unul dintre băieții care locuiau în cartier pe când era de-o șchiopă. Jong-su muncește part – time, dar vrea să scrie romane. Haemi vrea să plece-n Africa și să-i lase lui în grijă mâța. La o cafea, îi face o teorie despre existență. Există, zice Haemi, două feluri de foame pe lume. “Little hunger”, care-i doar instinctul de supraviețuiere tipic uman, și “Great Hunger”, un impuls, o curiozitate intensă de a experimenta enigmele existenței. Tot ea îi povestește despre pantomimă, arâtându-i cum se decojește o mandarină inexistentă. “Ideea e să crezi că ai în mână o mandarină și chiar dacă nu ai una reală, o vei putea decoji pe cea iluzorie”, spune Haemi. Va fi apoi un triunghi amoros, nu rămân doar ei doi. Ar fi fost copilăresc. Apare și-un alt băiat, story-ul se schimbă. Dar filmul e, de fapt, o analiză a pasiunii omenești, o anchetă despre iluzie și iluzionism și o parabolă filozofică pe fondul unui thriller existențialist.

SHOPLIFTERS, de Kore-Eda Hirokazu, Palme d’Or, Cannes 2018

O familie de vagabonzi, strânși într-o cazemată japoneză. Dar nu. Ei nu sunt o familie. Sunt pripășiți de peste tot și adunați în viața lor periferică și de pe-o zi pe alta. Un băiat e luat de pe stradă de un tată și o mamă de “împrumut”. Băiatul e învățat și se specializează în arta furtișagului din magazine. Fură noodles și bezea japoneză, șampon și prăjitură cu caise. Apare și o bunică care pare candidă, dar care era, în fapt, vânător de recompense. Apare și o verișoară, care lucra într-un peep show, unde-și dezvelea sânii pentru voyeuriști. Ultimul membru al familiei e o fetiță pe care banda de “familști” o recrutează. Părinții ei erau indiferenți și-o ușuiau când voia să se joace, așa că fetița vrea să stea cu marginalizații vioi și buni la suflet. Toți par empatici și blânzi, sunt autostopiști ai soartei și renegați de societatea convențională. Și-au făcut o familie, părăsindu-și vechea identitate. Cum fură ei ca să mânânce? Tiptil, elegant, minuțios, ca niște samurai ai șterpelitului. Pe muzica minimalistă care accentuează fiecare mișcare a hoțomanilor.

ONE DAY, de Zsófia Szilágyi, Premiul FIPRESCI, Semaine de la Critique

Film realist la gradul zero. Trei copii. O fetiță cu ADHD, un bebeluș răcit cu febră, un băiat pasionat de fizică și jocuri video. Un soț care practică avocatura. Bani puțini cât să nu moară toți de foame, rufe nespălate, țevi sparte care trebuie refăcute de instalator. O zi din viața unei femei, mama & soție. Cearcăne, lacrimi, depresii. Totuși, ea face față întregului angrenaj familial. Și e atroce. Soțul o înșeală cu o prietenă de-ale ei. Cu armele pe față. Îi spune exact de ce a ajuns după ora 12 și cu cine s-a culcat, atunci când întârzie să aducă o pastilă de Nurofen pentru cel mai mic dintre copii. Ea, mama, ce face? Conduce prin orașul cu stâlpi de iluminat, ascultă rock, volumul e la maxim. Se întoarce acasă. E o singură zi. Trebuie să-și trezească băiatul la 7:00. Familia pentru ea nu e concesie, ci singurul loc căruia poți să-i spui, fără să minți, acasă. Instalatorul sună la ușă. Nu mai vrea să răspundă. Se ascunde sub masa din sufragerie, cu copilul cu febră în brațe.

CLIMAX, de Gaspar Noé (2018, 95 min, FR), Premiul C.I.C.A.E., Quinzaine des Réalisateurs, 2018

“Filmul meu e despre losing control”, a spus Gaspar Noé la Q&A după proiecția de la Les Films de Cannes à Bucharest. Lumea-n jur a crezut că e despre demoni & iad. Și ce-a spus regizorul se pupă de fapt cu infernul. O trupă de dansatori, stil contemporan. Primele 20 de minute din film sunt dansul macabru. Contorsiuni, inflexiuni ale mușchilor, mișcări de șerpi, dansatorii sunt animale feroce. După dans, artiștilor li se pune LSD în sangria. Nu se știe cine-a turnat. Poate o nemțoaică sado-maso, care-și picura LSD în ochi cu pipeta. Și o iau razna: doi frați ajung la incest, un copil se electrocutează, uneia îi arde părul, altă fată e acuzată că a pus drog în alcool, dar ea refuzase să bea pentru ca era gravidă. Bătăi, sex, spume la gură, paranoia, femeile-și rup costumul de dans în isterie. Deci rupere. În ritm alert de-ți țiuie timpanele și pe muzică de fundal creepy, imaginați-vă combinații de Aphex Twin și clasică și dnb. Îndrăznesc să o dau inteligent: Noé a făcut un film shakespearian. Adică LSD-ul a fost ca un pharmakon, și otravă și paliativ. Dacă vă plac teroarea, oroarea, umorul negru, măscările și imaginația francezului Gaspar, ultimul Noé e must-see.

3 FACES, de Jafar Panahi (2018, 100 min, IR). Premiul pentru scenariu (ex-aequo), Cannes 2018

O tânără visează să ajungă actriță. Cum poate scăpa din chingile conservatorismului unui sat iranian pierdut în munți și în timp? Își înscenează sinuciderea într-un mesaj către o actriță celebră (pe care o acuză de neglijarea unor mesaje anterioare fictive). Poate că vedeta, venind să investigheze, va convinge familia tinerei să-i permită începerea studiilor la universitatea unde fusese deja admisă. Mesajul ei declanșează o călătorie plină de detalii amuzante despre viața sătenilor (cum coordonezi trecerea vehiculelor într-o curbă oarbă cu un singur sens – contează cine claxonează mai nervos) și despre mentalitățile lor. Atât regizorul filmului cât și vedeta (o cunoscută actriță iraniană) joacă sub numele proprii.

BORDER, de Ali Abbasi (2018, 108 min, SE, DK). Premiul Un Certain Regard, Cannes 2018

Și dacă legendele nordice despre troli (cei din pădure, nu de pe net) sunt reale? Filmul reușește să construiască un scenariu plauzibil, pornind de la o agentă vamală cu puteri olfactive supraomenești. În urma unei întâlniri cu un călător dubios, ea își descoperă treptat identitatea. Nu e om, e trol. În final însă realizează că deși nu face parte din rasa noastră, împărtășește valorile etice umane. Scenele erotice dintre troli vi se vor întipări pe retină.

CAPHARNAÜM, de Nadine Labaki (2018, 120 min, LB). Premiul juriului, Cannes 2018

Zain, personajul principal din film, a fost descoperit în 2016 pe stradă, în timpul unui casting pentru „Capharnaum”. E refugiat sirian. În realitate, e despărțit de regim de părinții săi. Dar filmul e și-n răspăr, și-n acord cu viața lui. Născut la Daraa, în sud-vestul Siriei, el s-a refugiat cu familia în Liban din 2012. A locuit la Beirut, dar nu s-a adaptat la sistemul de învăţâmânt. Și-a luat mici joburi de la vârsta de zece ani. A făcut și livrări pentru supermarketuri, la fel ca personajul său din film. Zain e lăsat de izbeliște de părinții lui, libanezi fără acte, în “Capharnaum”. E violent, dar are doar 12 ani. Și în fapt, violența lui e doar o reacție. Părinții vor să-i vândă sora unui comerciant cu bani, imediat după prima menstruație. Fata moare după ce rămâne gravidă. Avea tot 12 ani. Fratele ei, Zain, îl înjughie pe bărbatul care i-a provocat moartea surorii sale. Face totul după mintea lui. E copil. La tribunal, vrea să-și dea părinții în judecată pentru simplul fapt că l-au născut. Cere judecătorilor ca statul să le interzică să mai aducă pe lume copii. Din închisoarea pentru minori unde e încarcerat, Zain sună la o emisiune de televiziune. Vorbește despre abuzul asupra minorilor. Despre viața care nu merită, despre adulți cărora nu le pasă. Filmul se termină cu poza pe care poliția i-o face lui Zain pentru documente. Un act care să ateste că există. Să revenim la realitate. Refugiatul sirian Zain a adormit, epuizat, în timpul conferinţei de presă de la Cannes. “Cât timp au durat filmările, am fost mai răsfăţat decât la părinţii mei”, a declarant Zain într-un interviu.

“Capharnaum” înseamnă haos, loc murdar. AYKA*, de Sergey Dvortsevoy (2018, 100 min, RU, DE, PL, KZ, CA). Premiul pentru interpretare feminină, Cannes 2018

Ayka e din Kârgâzstan, dar a plecat să-și încerce norocul la Moscova. Vorbește rusa. Tocmai a născut, dar n-are cu ce să-și crească copilul. Fuge din spital. Îl abandonează în incubator. Pe o ninsoare moscovită de să-ți înghețe sângele, când se poate muri de frig. Are datorii. Job cu ziua. Jumulește găini. Cât mai rapid. Găina trebuie jumulită cu o tehnică aparte, altfel producția nu se face. Doarme într-o clădire dărăpănată, cu refugiații. Soioși toți. Săraci. Cu muzica lor urlând din casetofoane atunci când Ayka sângerează. Doarme cu o carte sub cap. Îi tine căpătâi. Titlul cărții e: “Cum să-ți începi propria afacere de croitorie”. E și ea în vâltoarea ordinii sociale. Îi sună telefonul. Promite că va da înapoi banii. Zăpada e tot mai grea în Moscova, cam cât de greu e păcatul de a-ți abandona copilul. Se angajează salahor la cărat zăpada rusească. Nu poate. Lăuza trebuie să meargă la doctor. Nu are timp să stea cu perfuzie, deși pierduse sânge. Mânăncă pe furiș. Fură. Întâlnește o femeie cu un copil bolnav de varicelă care-o ajută. Are privirea oțelită și nu zâmbește niciodată. E un extraterestru fără acte în Rusia. A făcut tot ce putea, a făcut rău, și-a pierdut empatia, sufletul? Cameramanul o filmează de-aproape. Chipul ei e mereu umflat, brăzdat de frig sau de păcatul ăla. Noi nu știm nimic despre Ayka. Cerșește, e agresivă, amenință și minte ca să supraviețuiască.

MEKTOUB, MY LOVE: CANTO UNO, de Abdellatif Kechiche (2017, 180 min, FR, TN, IT).

În competiție, Veneția 2017 Abdellatif Kechiche, regizorul filmului „La vie d’Adele”, și-a vândut la licitație trofeul Palme d’Or pe care l-a câștigat la Festivalul de la Cannes în 2013, dar și câteva picturi în ulei, pentru a putea să finalizeze etapa de postproducție a proiectului cinematografic „Mektoub, My Love”. Practic, a vândut aur pentru senzualitate. Mektoub e un film erotic. Franțuzesc. Mult dialog, close-up-uri pe trupuri goale, intrigi, temperatură amoroasă și seducție. E anul 1994. Un băiat francez de origine arabă se întoarce în sătucul natal să caute dragostea. Dă peste familia lui, oamenii tonici. Ei țin un restaurant cu specific tunisian pe coasta Franței. Ei nu știu Parisul alb-negru unde băiatul ștergea mesele prin cafenele și încerca să scrie scenarii SF. Stau până-n noapte la discotecă. Fetele din sătuc sunt frumoase și dezinhibate, marea e la o aruncătură de băț, fetele înșeală și strigă “liberté”, fetele spun “te iubesc” în tunisiană, dar nu-l iubesc pe el. Îl cheamă Amin. Pe Ophélie o place cel mai mult. E voluptuoasă, provocatoare, îi manipulează pe toți. Are grijă de oi și miei la ferma tatălui ei. Știe cum se nasc miei, cum se contractă pântecul oii. Amin e pasionat de fotografie. Nu îndrăznește să-i ceară nimic fetei. Deși o prinde în timp ce-și înșela viitorul soț cu un Don Juan tunisian din cartier. Nu scoate o vorbă. O protejează de bârfa femeilor mai coapte, mama lui, mătușa, altele. Ba da, îi cere niște poze nud în schimbul tăcerii. Ea refuză. Îl lasă să pozează o oiță care fată în hambar, la apus. Scena durează 10 minute. Kechiche ne arată nașterea mielului da capo al fine. Pe muzică serafică.

LE LIVRE D’IMAGE, de Jean-Luc Godard (2018, 84 min, CH, FR). Palme d’Or Special, Cannes 2018

Godard e filozof. Cu vocea lui povestește și acest “eseu cinematografic” despre artă. Poate fi text, imagine, istorie, politică, citat, voce dintr-un film, nu știi ce vezi pe ecran. E poetic. Despre reprezentarea artistică, despre moarte. Montajul e întrerupt, muzica e disruptivă, pare că ești în creierul lui Godard. N-ai văzut Godard? El te face să gândești. Vorbește despre lumea pe care trăiești. Uite ce spune Jean-Luc Godard în Le Livre d’Image: “Mai ții minte cum, cu mult timp în urmă, ne-am antrenat gândurile? Cel mai adesea am pornit de la un vis. Ne-am întrebat cum, în întuneric total, puteau apărea culori atât de intense în noi. Cu o voce moale și slabă. Spunând lucruri minunate. Probleme surprinzătoare, profunde și exacte. Imagini și cuvinte. Ca un vis urât scris într-o noapte, pe furtună. Sub ochii Occidentului. Paradisurile pierdute. Războiul este aici.”

COLD WAR, de Pawel Pawlikowski (2018, 84 min, PL, UK, FR). Premiul pentru regie, Cannes 2018

Începe în Polonia în 1949. Femei, barbați, copii se strâng la audiții. Cântă de dragoste și mai ales de jale. Polonia voia să strângă artiști pentru un ansamblu de muzică populară și dans traditional. O fată blondă e aleasă. Îi ies vorbe. Ea și-ar fi ucis tatăl cu pușca de vânătoare. Se cântă pe voci. Fata intră-n cor și de ea se îndrăgostește pianistul-dirijor. Urmează un love story, filmat alb-negru, care trece prin Berlin, Paris, Varșovia și-napoi în Polonia. Pianistul și talentata țărâncuță. Dar iese film de Oscar. Eu așa l-am văzut. E compus din fotografii, imagini statice cu chipuri, guri care se deschid pentru sunetele acute, ochi care sclipesc, limba poloneză, slavona care-ți îngaimă duios despre dragoste. Cântă pentru entertainment, apoi pentru Stalin, cântă-n baruri pariziene și-n formații de jazz săltăreț. Cei doi se iubesc, dar exilul, deportările, regimul comunist le distrug povestea. Deși cântecele ei când el o acompaniază sună desăvârșit, emoția din spate e disonantă. Ea are un copil cu un comunist, el are degetele deformate după ce-l trimit la muncă silnică. La final, se duc într-o biserică-n paragină și-nghit o mână de pastile. De pe pereții scorojiți ai lăcașului se mai văd doar ochii acoperiți de cari ai unui Sfânt.

SUNSET, Regia: László Nemes, Premiul FIPRESCI, Veneția 2018

Regizorul László Nemes ne-a spus pe Skype, înainte de proiecție, că filmul “Sunset” încearcă să arate cum s-a metamorfozat societatea sofisticată a anilor 1910 – 1920 în mașinăria de ucis care a început cu Primul Război. E un film de epocă și se petrece-n partea ungară a Imperiului de dinainte de conflagrație. O familie de burghezi își face magazin de pălării. Dar o dată cu magazinul, se declanșează și-un blestem. Aproape ritualic. Familia își vindea modistele către austrieci. Iar fetele sufereau la Viena, călăuzite de mâinile de fier ale regalității. Băiatul familiei ajunge ucigaș. Se pune-mpotriva familiei. Intră într-o coterie din frondă față de actele părinților. Sora lui, condusă aproape ca-n vis de forțe malefice, îi urmează destinul fratelui. E o poveste lentă și simbolică, înțesată de scene în care doar se șoptește printre mătăsuri, rochii, paravane, draperii, sau printre uși întredeschise, despre un blestem care impregnează familiile și încet-încet toată societatea. Sunt și o grămadă de sugestii legate de magie neagră și incantanții și bande de oameni maladivi. După Oscarul pentru “Fiul lui Saul”, Nemes joacă dur în “Sunset”, cu bizarerii și extravaganțe.