De ce UE ar trebui să înlocuiască Parteneriatul estic cu un parteneriat transcaspic (opinie)

Decizia Consiliului European din decembrie 2023 de a deschide negocierile de aderare cu Moldova și Ucraina și de a acorda Georgiei statutul de candidat la UE a marcat o nouă eră pentru politica estică a UE. Această decizie a bătut ultimul cui în sicriul Parteneriatului estic (PaE), care nu a fost niciodată conceput pentru a face față extinderii. Prin urmare, a sosit momentul ca o UE mai încrezătoare în sine din punct de vedere geopolitic să își reimagineze geografic politica sa estică și să o extindă tematic. O înlocuire a Parteneriatului estic învechit cu un parteneriat nou, transcaspic s-ar potrivi cu această situație din mai multe motive.

În primul rând, Bruxelles-ul a lansat Parteneriatul estic în 2009 pentru a promova și intensifica asocierea politică și aprofundarea integrării economice între UE și Ucraina, Moldova și Belarus, precum și a celor trei state sud-caucaziene Armenia, Azerbaidjan și Georgia. Mai la est, UE a elaborat o strategie complet separată pentru Asia Centrală pentru a-și orienta relațiile cu Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan.

De atunci, multe lucruri s-au schimbat. Caracterul universal al Parteneriatului estic nu a trecut testul timpului. Doar jumătate dintre țări – Georgia, Moldova și Ucraina – au semnat acorduri de asociere, inclusiv acorduri de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare cu UE. Belarus și-a suspendat în cele din urmă participarea la Parteneriatul estic, Armenia a încheiat propriul său Acord de parteneriat global și consolidat (APC) personalizat cu UE, în timp ce Azerbaidjanul încă își negociază propriul cadru bilateral distinct. Între timp, un Acord de parteneriat și cooperare consolidat între Kazahstan și UE a intrat în vigoare în 2020. Kârgâzstanul a urmat exemplul, semnând un Acord în iunie 2024, iar Uzbekistanul este următorul pe listă. Prin urmare, acordurile dintre aceste state din Asia Centrală și UE diferă mai degrabă în grad decât în natură de acordul parafat de Armenia.

În al doilea rând, Caucazul de Sud și Asia Centrală sunt verigi-cheie în transportul est-vest de energie și bunuri către Europa, așa-numitul Coridor Mijlociu. Pe fondul cererii tot mai mari de rute de transport non-rusești, au avut loc o serie de activități transcaspice cu scopul de a spori eficiența Coridorului Mijlociu. În ianuarie 2024, oficialii UE au adoptat cea mai puternică poziție de până acum, anunțând că investitorii europeni și internaționali se vor angaja să investească 10 miliarde de euro într-un program de dezvoltare pentru Coridorul Mijlociu.

Prin stabilirea unui parteneriat transcaspic, UE ar fi într-o poziție mult mai bună de a sprijini dezvoltarea infrastructurii energetice și comerciale în regiune. În general, este în interesul Europei să promoveze conectivitatea regională pentru a se asigura că statele din Asia Centrală au opțiuni și nu devin total dependente de China și Rusia pentru comerț și investiții.

În al treilea rând, în actuala eră a competiției geopolitice, Rusia se alătură Chinei și Iranului, formând o axă de state revizioniste, hotărâte să răstoarne principiile, normele și instituțiile sistemului internațional post-Război Rece. Dacă această axă nu este contracarată, ea ar putea subjuga un număr mare de state în acest proces.

Între timp, un bloc turcic de cooperare – format din Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Turcia, Turkmenistan și Uzbekistan – se dezvoltă rapid în domenii diverse precum securitatea, comerțul și cultura. Este în interesul UE să încurajeze Turcia ca o contrapondere parțială la axa Beijing-Moscova-Teheran, precum și să susțină și să alimenteze o aliniere în creștere a lumii turcice și să apropie acest grup de state, situate strategic la est și la vest de Marea Caspică, de arhitectura europeană de securitate.

În al patrulea rând, statele din Caucazul de Sud și Asia Centrală au o convergență în politicile lor externe. Deși cu mijloace diferite, toate urmăresc politici externe „multi-vectoriale” în lupta lor pentru un echilibru între diferitele puteri externe.

Ele nu doresc să fie obligate să aleagă o tabără în confruntarea geopolitică actuală. Dar, pentru a compensa dependențele nesănătoase față de o Rusie naționalistă și o Chină în ascensiune, își doresc o prezență occidentală mai mare, nu mai mică. Deși se opun anumitor aspecte ale sistemului internațional de după Războiul Rece și salută o lume multipolară, termenul are un sens diferit pentru aceste state, care nu sunt antioccidentale.

În al cincilea și ultimul rând, cu excepția Azerbaidjanului, care are un pact de apărare cu Turcia, statele din regiune nu dispun de o protecție reală pentru securitatea lor. Parteneriatul estic nu include o componentă de securitate. În schimb, UE elaborează parteneriate de securitate individuale, mai ales un acord de securitate pe termen lung cu Ucraina, dar și un nou parteneriat de apărare și securitate cu Moldova. – Continua lectura articolului pe Contributors.ro

Johan Engvall, doctor în științe, lucrează la Centrul Stockholm pentru Studii Est-Europene (SCEEUS), cu sediul la Institutul Suedez de Afaceri Internaționale. Expertiza sa se concentrează pe probleme de politică internă și externă în Europa de Est și Asia Centrală. Publicațiile sale au apărut în mai multe reviste academice și politice, inclusiv Governance, Post-Soviet Affairs, Journal of Democracy, Foreign Policy și The National Interest.