Democratia de fatada

Consultarea cetatenilor ramine una din putinele forme de conciliere a interesului general cu politica. Utilizarea unor mecanisme de consultare a cetatenilor, grupuri consultative ale cetatenilor, forme de parteneriat, inclusiv referendumul, aduc politica cu picioarele pe pamint. Tentati sa faca abstractie de electorat, dupa alegeri, politicienii isi cauta justificarea in mandatul reprezentativ.

Astfel incet, dar sigur, fractura care desparte politica romaneasca de masa populatiei se mareste pina la dimensiunile unei separatii totale. Odata alesi, unii politicienii refuza orice forma de consultare cu cei ce nu sint inregimentati. Logica bivalenta, „ai nostri” cei buni, „ai lor” cei rai, otraveste viata publica si separa lumea politica de restul societatii.

Recursul la democratie ramine doar o retorica obligatorie care acopera adevarul de partid, unicul adevar acceptabil. Astfel pare sa stea situatia cu referendumul pentru Europa.

Desi prin integrare, Romania renunta la o parte a suveranitatii sale pe care o cedeaza Bruxelles-ului, iar natiunea trebuie consultata pentru ca aceasta procedura sa nu fie contestata ulterior, desi referendumul din 2003 nu a corespuns normelor minime ale corectitudinii electorale, politicienii romani refuza in continuare consultarea societatii.

Democratia sondajelor nu are decit, cel mult, o valoare orientativa si nu poate in nici un fel inlocui suveranitatea natiunii. Acordul romanilor pentru integrare trebuie sa ia forma unui act politic explicit. Referendumul din 2003 nu a avut ca obiectiv integrarea europeana, ci modificarea Constitutiei din 1991.

Articolul 148 din noua varianta a Constitutiei referitoare la rolul Parlamentului in adoptarea tratatelor constitutive ale UE nu poate tine loc de consultare democratica.

De altfel, in continutul articolului amintit, intr-o ambiguitate caracteristica lipsei de curaj si transparenta a politicii romanesti, transferul de suveranitate este eufemistic denumit „transfer de atributii catre institutii comunitare”. Dezbaterea pe tema referendumului ar aduce in atentia opiniei publice toate argumentele si ar pregati integrarea.

Cu aproximative cunostinte despre procesul de integrare, societatea romaneasca nu este pregatita pentru impactul aderarii. Zvonurile, temerile, stereotipurile asalteaza imaginarul colectiv. Referendumul ar fi ocazia unei campanii sistematice de informare, dar si o alegere in cunostinta de cauza.

Nimeni, nici Presedintele, nici primul ministru, nici Parlamentul, nu poate hotari in locul natiunii romane. Subterfugiile constitutionale nu tin loc de politica. Refuzul referendumului pare mai degraba semnul fricii de confruntarea cu cetatenii.

Politizarea excesiva si neinspirata a unor teme publice risca sa compromita idei generoase pe termen lung. Preluarea de catre politicieni a unor teme conduce la clasarea lor partizana si la transferul lor in spatiul conflictului politic. Tentatia politicianista infra sau intra partinica nu poate oculta rolul cetateanului, arbitru constitutional si constitutiv al spatiului politic.

Reluarea temei referendumului pentru integrare de catre Mircea Geoana a condus la puternice reactii de respingere imediata. Pe de o parte, primul ministru Calin Popescu-Tariceanu a adus in discutie problema contextului propunerii lui Mircea Geoana.

Referendumul poate crea un spatiu de competitie la nivel national profitabil pentru PSD in cursa pentru relansare, la fel de bine cum s-ar putea induce imaginea lipsei de performanta in domeniul integrarii a noului guvern. Pe de alta parte, nici Ion Iliescu nu este de acord cu referendumul pentru integrare.

Din motive diferite, viitorul presedinte al PSD si PNL se gasesc pe aceeasi pozitie in privinta consultarii prin referendum a populatiei. Recursul la procedura parlamentara folosit pentru respingerea referendumului eludeaza esenta problemei, democratia. Aceste argumente nu pot suplini participarea natiunii la proces.

Daca noua din cele zece state ce au aderat la UE la 1 mai 2004 au recurs la referendum, aceasta s-a intimplat pentru ca doar natiunea, in calitate de posesoare, poate aproba cedarea de suveranitate. Doar in Cipru, separarea intre zona turca si greaca a impiedicat o asemenea consultare.

In cei 15 ani, inghetul politicii si-a dovedit limitele. Absenta cetatenilor de la cel mai important moment politic de la unirea din 1918 incoace dovedeste esecul comunicarii politice. Referendumul din octombrie 2003 nu poate tine locul unei consultari reale si corecte, iar Parlamentul ales in urma unui scrutin controversat nu este in pozitia de a vota o asemenea transformare.

Democratia de fatada trimite cetatenii din teren in tribuna. In conditiile date, doar Presedintele, mai putin prezent in ultima vreme in politica interna, poate interveni asumindu-si prerogativele ce ii revin in privinta referendumului (conform articolului 90 din Constitutie) si in virtutea functiei de mediere intre stat si societate.