Despre un anumit fel de libertate Vom fi bine doar atunci când fiecăruia dintre noi îi va fi bine
E o zi de vară, spre jumătatea lunii iunie, și centrul orașului este de câteva minute un spațiu exclusiv pietonal. Ca într-o piesă de teatru stradal, trecătorii se opresc pe locul în care i-a prins libertatea asta planificată cu multe săptămâni în avans. Șoseaua, liniile de tramvai, bordurile, sunt acum spații de odihnă sau de socializare, o imagine vie care amintește de acele plaje temporare, dezvelite de reflux. Grupuri mici și mari se unesc, transformându-se treptat în mulțimi. Se cântă, se dansează, se râde plin sau fin și aerul vibrează. Începe mitingul anual al femeilor, în Zurich.
Le privesc acum din mijlocul lor, de pe o poziție care, de altfel, îmi este mai degrabă străină. În restul zilelor aparținem eu și ele, unor lumi ce nu se exclud, dar ocupă cumva același spațiu în mod diferit. Acum însă, în marginile aceleași libertăți care face ca tramvaiele să își modifice traseul obișnuit, suntem într-un “împreună” mai plin.
Îmi par toate frumoase. Cu siluete zvelte și fețe limpezi, zâmbesc și își vorbesc, zâmbesc și se îmbrățișează, zâmbesc și își împart responsabilitatea pentru copiii grupului. Însăși natura lor este una profund senină așa încât orice ar spune sau ar face se reduce la cel mai firesc mod de a fi om. În fața ochilor mei se desfășoară naturalețea, în forma ei pură, și nimic din ceea ce este tăios, grobian sau măcar plicticos nu ar putea să se manifeste fără a fi greșit interpretat.
Mă las purtată de imaginea asta idilică și mă îmbăt în visare și în idealizare, până când scepticul din mine mă trage ușor din mijlocul vâltorii, spre mal, unde curenții sunt mai moi și mintea e mai limpede. Partea de visare o pun pe seama admirației pe care o simt pentru că această mișcare există, pentru că se organizează anual iar unele dintre cerințele formulate aici ajung să fie transpuse în legi.
Partea de idealizare mă încurcă însă, și nu e pentru prima dată. Mi se întâmplă de multe ori, atunci când mintea ignoră realitatea și alege din adevărul plin ceea ce i se potrivește mai bine, să îmi amintesc de cuvintele unui profesor de desen care, încercând să ne explice conceptul de unitate stilistică într-o compoziție, repeta ritualic aceeași frază: “Când ești bogat, ești și slab, și înalt, și cu părul bogat”. Idealizarea asta născută pe linie de cauzalitate, ideea unui context inițial care hrănește un traseu anume pe care doar cei aleși pot umbla este, printre altele, o poziționare la îndemână dar incompletă a mea față de Occident.
Mergem unele lângă altele de mai bine de o jumătate de oră. Străbatem o zonă centrală, cu clădiri înalte, multe dintre ele birouri. Mai peste tot sunt grupuri de oameni care flutură steaguri, fluieră, cântă, fac baloane de săpun sau aruncă pumni de confetti de la geamuri, de pe acoperișuri sau din balcoane. Din când în când un val de hârtie colorată acoperă cerul de deasupra noastră, din când în când câteva bomboane învelite în celofan ne cad la picioare. Înaintăm până la intersecția cu Langstrasse, ultima stradă înainte de punctul final, Helvetiaplatz. Langstrasse este o zonă a culturii alternative și a business-urilor mici care îngăduie un anumit grad de anarhie, printre care se numără și casele de toleranță. Și aici, balcoanele sunt pline. Mă uit spre ele, femei de toate vârstele, cele mai multe venite aici din America de Sud sau din țările Europei de Est. Grupul, care acum este compus din câteva mii de femei, se oprește și un ropot de aplauze începe de undeva din față și se propagă ca un tunet, prin mulțime. Aplaudăm, toate, timp de câteva minute, privind aceste femei care devin, dintr-o dată, vizibile, un fenomen rarisim pentru o industrie tolerată dar despre care în general se vorbește rar și în tonalități joase. Suntem femei care văd alte femei. Ne privesc, unele ne fac fac cu mâna, altele intră în case, chicotind, multe dintre ele plâng.
INTERVIURILE HotNews.ro