Dezbatere. Cît de veche e limba română? Lingvistul Dan Ungureanu continuă într-un nou articol argumentele sale privind formarea limbii române la sud de Dunare

Un text care circulă viral pe Internet afirma :
”Româna-i veche de 1700 de ani”.
Adică autorul crede că, după 271, la retragerea aureliană, a rămas în Dacia o populație romană, care, în timp, a devenit poporul român, și a cărei latină a devenit lent limba română.
Fiindcă istoricii nu ne pot lămuri despre istoria românilor între 271-1000, avem cuvîntul noi lingviștii. Instrumentul lingvistic e mai imprecis decît cel istoric.
În fine, pare mai imprecis – dar e foarte bun ca să elimine dubii.
Însă cum altul nu avem, folosim ce avem.

Cînd apare limba română ?

Cînd găsim un tezaur de monede, știm că a fost îngropat după data ultimei monede. Româna (și orice limbă romanică) s-a separat din trunchiul comun romanic după ce apar ultimele cuvinte comune.

Puțină morfologie plicticoasă

În spaniolă, hacemos, în franceză, nous faisons, dar în română și italiană facem, cu –s final pierdut.
În spaniolă lobos, în franceză loups, dar în română și italiană lupi, cu –i final.
Portugheza, spaniola, franceza, occitana, romanșa, ladina și friulana fac parte, după acest criteriu, dintr-un grup care se numește galo-romanic. Româna și italiana fac parte din alt grup, să îl numim italic.
E relativ irelevant cum se ajunge la această separare lingvistică, dar ea apare tîrziu, după 500, 550 AD, poate chiar mai tîrziu.

Lexic

sîmbătă și duminică

(generale după 400 AD)

Ca tot restul vocabularului creștin, sînt termeni creștini. Abia după 360 populația imperiului roman devine predominant creștină și termenii creștini sînt folosiți de majoritatea populației.  
Codex Theodosianus 2.8.25 (anul 409) dominica die, quam vulgo solis appellant = ziua duminicii, care se numește popular dies solis ; acest lucru ne arată că dies solis era încă folosit în general (vulgo).

E irelevant că sabbatum și dies dominica sînt atestate în texte înainte. Ele sînt atestate, da. Dar sînt atestate în texte creștine, care era religia unei minorități, iar sabbatum și dominica erau folosite doar de o minoritate, așa cum azi doar penticostalii folosesc cuvîntul părtășie.

oaste

(după 500)

În latina clasică se zice exercitus ”armată”; în română, oaste, din hostis, ”dușman” în latina clasică.
Prima ocurență a lui hostis ”armată” e într-o scrisoare a papei Grigore din 591, în care e îngrijorat că un conducător longobard, Ariulf, se apropie să jefuiască Roma: hostem collectum habet ”a adunat armata” zice bietul papă.  În 476, Odoacru cucerește Italia, Imperiul roman de apus dispare, și singurii care aveau armată erau germanicii (goți întîi, apoi longobarzi, din 568).  Romanii nu mai aveau armată. Singurii care aveau armată erau dușmanii, hostes.  
Cuvîntul hostis și-a schimbat sensul doar abia după 476, cînd nu mai există o armată romană, și singurii care au armată sînt dușmanii.

a încăleca / a descăleca

spre 500

caballicare ”a merge călare” în Anthimus, De observatione ciborum, 510.
caballarius > călare după 650. *caballaricius > călăreț ; caballeritia abia după 813 în Polipticul Sf. Remigius, dar cu siguranță mai vechi în limbă.

za, zale

(după 535)

Din zaba, care apare întîi în Novellae constitutiones 85.4 al lui Iustinian, după 535.  Era încă termen străin, și împăratul îl explică : zabae, adică loricae.
Să se fi răspîndit dinspre latina imperiului spre proto-româna din Dacia ? (dacă am accepta că strămoșii românilor au rămas în Dacia)
Latina din Imperiul Roman de răsărit, din Bizanț, apune după 550. Între 540-614, Balcanii sînt pustiiți de foametea din 536-37, de ciuma lui Iustinian, de invaziile hunilor și slavilor. Era greu ca un cuvînt să avanseze printr-o zonă pe care bizantinii o părăseau.

sat 

(după 555)

Vine din fossatum ”șanț între două tabere militare dușmane” > (după 350) ”șanț în jurul unei tabere militare > ”localitate civilă fortificată”.  După 555 cînd Iustinian începe un program imens de fortificare a localităților, mari și mici, din Balcani > ”sat în general” după 600-650, numai în latina regională din Balcani.

Avem destul de multe texte în latină din perioade diferite, în care se vede evoluția sensului.
Dar fossatum nu înseamnă ”sat” înainte de ~ 600.
Arheologic, nu avem nici un fel de sate întărite și fortificate, măcar cu valuri de pămînt, pe teritoriul României între 400-900. Și oricum ar fi fost inutile: Transilvania e cucerită și ocupată de huni, apoi de avari și de slavi.

torna, torna

E atestat în 587.

tornare înseamnă în latina clasică ”a face ceva la strung ; a roti (cîrlionți, de exemplu)” și atît.  vertere însemna ”a se întoarce”. tornare cu sensul ”a (se) întoarce” e tîrziu, după 450. (În Vulgata, în 400, are încă sensul clasic). 
sera/seară și collocare/a se culca, tornare/ a se înturna, cambiare/ a schimba sînt și ele tardive, apar abia după 500 AD. (ele există și în latina clasică, dar cu alte sensuri)

stînga

În Italia de nord, man stanca, atestat între 1300-1800, o perioadă lungă.
Cuvîntul e clar ne-latin (în latină se spune laeva sau sinistra) și e clar o inovație tîrzie, de după căderea Imperiului Roman de Apus. Bun sau rău, imperiul avea o armată imensă, iar dextra și sinistra fac parte din ordinele militare.  Sinistra a fost înlocuit de man stanca în Italia de nord cîndva între 500-600.

Articolul hotărît

Citez iar din textul pe care l-am criticat ostil:
”Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărît enclitic, adică atașat la sfîrșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză”.

O mică problemă: latina clasică nu are articol hotărît. El a intrat în latină dinspre minorități, grecii din sudul Italiei și germanicii venind dinspre nord. 

Primul text care are ille și ipse folosite ca  și quasi-articole e Peregrinatio Egeriae din 381.  Dar să precizăm: Egeria stătuse un an în pelerinaj în Palestina, printre  grecofoni, vorbind ea însăși greacă, și, come si dice la voi, Răducioaica făcea calcuri după limba greacă. Poate că ille și ipse trădează mai mult ambianța grecofonă în care stătuse decît latina vorbită din perioada ei. ille și ipse nu reapar în texte decît tîrziu după 500 AD, și se generalizează între 600-700. ille, din care vine omu-l și frate-le, îl elimină pe ipse foarte tîrziu, după 800.

În tot cazul,  le soldat, la fille, el hidalgo, la mujer, il uomo, la donna, frate_le, femei_a  – articolul hotărît cu siguranță nu există în latină înainte de 400 AD. Dacă strămoșii noștri ar fi rămas curajoși în Dacia după 271, ar fi vorbit o latină fără articol hotărît și nehotărît. 

Avem texte în latina vie, texte scrise de oameni obișnuiți altor oameni obișnuiți, ca Pizarra del Barrado, scrisă spre 600:

[Dom(i)no] Paulo Faustinus saluto tuam    //[–]em et rogo te dom(i)ne ut comodo consu-
[etum] facere est p(er) te ipsut oliba illa quollige //    [cur]a(?) ut ipsos mancipios in iura{re}mento
[coger]e debeas ut tibi fraudem non fa- // [cian]t illas cupas collige calas
[d]e cortices et sigilla de tuo anulo et vide // [il]las tegolas cas astritas sunt de fibola quo
[m]odo ego ipsas demisi illum Meriacium manda   [d]e Tiliata venire ut aiute tibi unum qui na[scitur(?)]

Latina e destul de proastă fonetic: quollige, olibas, astritas, aiute. Dar e tot latină. Mai există declinări și conjugări. Romanice sînt articolele hotărîte illa, ipsos, ipsos, illum (vedem că ille încă nu a devenit dominant).

O scurtă cronologie

Limbile romanice apar între 600-700, o perioadă extrem de scurtă, de invazii barbare, instabilitate politică. După 700 pînă spre 750 există deja limba romanică, diferită de latină. Între 700-900 regatele francilor se divizează și fuzionează – dar, de la Roma la Calais se vorbește o romanică încă destul de uniformă.

Paschasius Radbert, Vita sancti Adalhardi (752-826): quem si vulgo audisses, dulcifluus emanabat. Si vero idem barbara, quam theudiscam vocant, lingua loqueretur, præeminebat claritatis eloquio, quod si latine iam ulterius, prae aviditate dulcoris non erat spiritus.

Dacă (Adalhard) vorbea vulgo, suna dulce. Dacă însă vorbea în limba barbară numită germană, era elocvent, dacă apoi vorbea în latină…

Latina rezistă foarte bine pînă după 400. Între 400-500-550 apare o regionalizare a latinei, fonetic și lexical. Din dialectul din Italia de nord se separă un grup care coboară în Balcani (după părerea subsemnatului); sau proto-românii se formează din populația romanică din Balcani (după Dan Alexe).

Între 600-700 (ipoteza rapidă, un secol) sau 550-750 (două secole, ipoteza lungă) vocabularul limbii latine suferă o depleție majoră, pierde o parte mare din vocabular, dispar cazurile substantivelor și la verb dispare diateza pasivă. În 750 putem vorbi deja de o romanică ce nu mai e reciproc inteligibilă cu latina clasică, și care pierde jumătate din vocabularul central al latinei clasice. – Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro