Pe 20 septembrie 2024 s-a judecat în camera preliminară a ICCJ ultima versiune a rechizitoriului parchetului militar în Dosarul Revoluției, semnat de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu. Respectiv, s-a dezbătut dacă acest act de sesizare al instanței a fost legal și corect întocmit. Instanța a decis că nu a fost. Am fost prezent în sala de ședință, ca însoțitor al unui rănit care de 35 de ani se deplasează într-un cărucior cu rotile. Am urmărit dezbaterile, am citit probatoriul, rechizitoriul, argumentele instanței și ale părților, scrie, într-un articol pe Contributors.ro, Andrei Ursu, fost director științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989

Voi încerca în cele ce urmează să expun de ce consider că decizia instanței a fost una corectă. Și de ce consider că suntem, potențial, într-un moment de răscruce în istoria postrevoluționară a Revoluției. Mai exact, un moment care poate să ducă la adevăr și dreptate pentru eroii care în decembrie 1989  au murit pentru libertatea noastră și pentru noua democrație română.

Totul va depinde de conștiința, în cea mai mare măsură, a unui singur om: generalul magistrat Adrian Nicolau, șeful Secției Parchetelor Militare (SPM). De capacitatea acestuia de a forma și conduce o nouă echipă de procurori militari onești, profesioniști și curajoși, care să facă o anchetă corectă.

Alternativ, în cazul în care în SPM nu mai exista conștiința și nici posibilitatea încadrării acestor noi resurse, va mai fi o șansă: aceea că voința politică să transfere Dosarul Revoluției unui serviciu format din astfel de procurori, specializat în crime împotriva umanității. Un serviciu (similar cu DNA) care demult trebuia înființat. Ar fi un început de adevărată asanare morala atât a justiției cât și a politicului de la noi.

Cine a tras în noi după 22?

Dosarul Revoluției care a fost dezbătut vineri, 20 septembrie, este impropriu numit astfel. Este de fapt, dosarul victimelor de după 22 decembrie 1989, când prin curajul sutelor de mii de tineri și sacrificiul a câtorva sute dintre ei – în special timișoreni, bucureșteni, dar și sibieni, clujeni și din alte orașe – Revoluția Română izbândise. Nimeni, în principiu, nu mai avea de ce să fie împușcat. Asta, dacă uităm că Nicolae Ceaușescu nu murise. Fugise de pe acoperișul CC-ului, întăi la Snagov, apoi către o destinație precisă din județul Dâmbovița[1]. A fost arestat abia în seara acelei zile, când a început un măcel de cinci ori mai violent decât pâna atunci. Atacurile și victimele s-au redus brusc și dramatic (cu aproximativ 90%) după difuzarea știrii execuției cuplului dictatorial.

Marele mutilat pe care l-am însoțit la ICCJ se numește Costinel Venus Mirea. În cartea sa „Vă mulțumim pentru libertate! 1989-2019„ (Editura Alma, Craiova, 2019), Costinel Mirea a publicat un număr semnificativ de mărturii ale colegilor săi răniți la Revoluție, cu precădere din Craiova și județul Dolj. Din aceste declarații rezultă ca teroriștii din decembrie 1989 au existat în carne și oase și că nu au fost nici soldați psihopați ai Armatei române sau ai Direcției de Informații a Armatei, nici KGB-isti deghizați în turiști sovietici, ci luptători ai fostei Securități, din slujba fostului Comandant Suprem.

Cărțile “Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” (Polirom 2019) și “Căderea unui dictator” amintită mai sus[2], scrise independent de cercetarea domnului Mirea, confirmă concluziile acestuia. Cei care au tras în noi după 22 au fost fost pregătiți de Securitatea lui Nicolae Ceaușescu (în special după revoltele muncitorești din Valea Jiului ’77 și de la Brașov ’87), în vederea „luptei de rezistență” concepută de dictator în cazul pierderii puterii. O luptă de gherilă urbană disimulată de un tip care a mai fost folosit și în alte țări și momente istorice. Conform unui plan bine stabilit, „rezistenții” trebuiau să creeze, prin haos și teroare, „condițiile necesare” readucerii la putere a dictatorului[3]. Faptul ca nu au reușit îl datorăm celor care, precum Costinel Mirea, s-au sacrificat pentru Revoluție.

Rechizitoriul SPM – o monumentală mascaradă juridică

Costinel Venus Mirea a fost prezent la fiecare ședință de proces în cauza Revoluției. Pornind la 4 dimineața din Craiova, 4-5 ore în mașină, și restul în căruciorul cu rotile. Nu a venit pentru că ar aștepta daune morale și materiale de la statul român (daune care, de altfel, i se cuvin pe deplin). Ci pentru că, asemenea majorității colegilor răniți din Craiova, Costinel Mirea dorește dreptate. Nu ca răzbunare, ci din simplul motiv că cei care l-au împușcat, pe el și pe ceilalți răniți și uciși în cam toată țara pentru vina de a fi apărat Revoluția, trebuie să dea socoteală pentru faptele lor.

Până la urmă, aceste crime ne privesc pe noi și generațiile viitoare. Născocite de mintea bolnavă a  dictatorului, ar fi bine să facem ce putem pentru ca ele să nu se mai repete. Să nu mai ajungem din nou la acea frică ce ne scotea pe „traseu” și stadioane să-l aplaudăm. Să trăim într-un stat care e în stare să ancheteze și să judece măcar pe cei mai periculoși dintre executanții represiunii ceaușiste: USLA-iștii, cadrele Direcției a V-a și ceilalți „rezistenți” pregătiți de fosta Securitate pentru a crea teroarea din decembrie 1989. Chiar dacă, începând din ’90, aceștia au intrat, prin grija noilor autorități, în SRI, „Doi și-un sfert” și alte servicii, au ajuns colonei și generali, și-au asigurat până acum impunitatea și ne-au falsificat istoria.

Recomand acest interviu acordat de Costinel Mirea anul acesta la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia uneia dintre ședințele de la Camera Preliminară în cauza Revoluției. Veți vedea succint cum au ascuns procurorii o parte relevantă din probatoriu și cum au ignorat, la o scară greu de imaginat, probele din Dosarul Revoluției care dovedeau rolul fostelor cadre de Securitate în măcelul de după 22 decembrie.

Dezinformarea securistă despre Revoluție a penetrat în ultimele decenii spațiul public, justiția și până și mișcarea revoluționară. Însăși autenticitatea Revoluției române este astăzi pusă la îndoială. Demersul lui Costinel Venus Mirea, desfășurat de ani de zile din scaunul său cu rotile, este o lecție de verticalitate morală, tenacitate și modestie rare, din care cred că avem cu toții ceva de învățat.

Împreuna cu istoricul Andreea Badila am analizat cazul lui Costinel Mirea, pe baza dosarelor pe care el însuși ni le-a pus la dispoziție și a zeci de volume din Dosarul Revoluției. Am publicat rezultatele cercetării noastre într-un studiu din Căderea unui dictator [4].

Costinel Mirea a depus la dosarul cauzei mai multe concluzii și motive de contestare a rechizitoriului, cerând restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale. El a semnalat neregularități și vicii fundamentale ale cercetării de la SPM, cum ar fi:

• Lipsa din dosarul cauzei a unor probe esențiale (practic ascunse de procurori în arhive) și absența unei cercetări penale temeinice și complete în cazul rănirii sale și al altor victime.
• Invocarea în mod trunchiat a prevederilor articolului 32 din Statutul Curții Internaționale Penale, în scopul de a eluda vinovăția celor care au executat focuri de armă, cu intenție și în cunoștință de cauză, împotriva unor oameni nevinovați.
• Ignorarea, nevalorificarea sau înlăturarea din Dosarul Revoluției, fără o motivare legală, a unui număr covârșitor de probe care atestă intenționalitatea acelor focuri de armă.
• În cazul împușcării sale, dar și al unui număr semnificativ de victime ale diversiunii teroriste, procurorii nu au făcut niciun efort pentru identificarea executanților focurilor de armă, deși acest lucru era – și este încă – posibil. Procurorii nu au audiat martori importanți și nu au făcut cercetări la locul faptei care i-ar fi putut identifica pe trăgători, nu au dispus efectuarea expertizelor balistice/criminalistice care ar putea scoate la iveală caracteristicile armelor folosite și, deci, apartenența instituțională a făptașilor; nu au dispus efectuarea unor cercetări medico-legale, audierea medicilor, cercetarea dosarelor medicale, etc., trădând o evidentă rea-voință și dezinteres în identificarea autorilor reali ai focurilor de armă.
• Acoperirea, ignorarea probelor și nefinalizarea anchetării teroriștilor reținuți, fără vreo justificare. Lista acestora, alcătuită de organele de anchetă din 1990 și care se afla totuși în Dosarul Revoluției, cu peste 1400 de nume și prenume, este trecută sub tăcere în rechizitoriu.
• Lipsa cercetării unor date oferite de unii ofițeri, inclusiv de Securitate, privind chiar teroriștii sau „rezistenții”. Spre exemplu, într-un raport al unui fost ofițer DIE, Domițian Balței, acesta dezvăluia pe 25 decembrie 1989 că „rezistenții” aveau „forțe apreciabile” formate din „ofițeri de Securitate aparținând unității de asigurare a pazei dictatorului și pentru supravegherea zonei”, dar și din „ofițerii de rezervă de Securitate care au aparținut unității de pază a dictatorului”. De asemenea, lipsa cercetărilor, deși existau indicii clare, „în casele de lucru ale Securității”, la „Centrul de Supraveghere al Securității din apropierea vilei fostului dictator”, „în cartierul Drumul Taberei, respectiv din spațiul Într. Tricodava – Complexul Comercial – blocurile din spațiul Parcul Moghioroș” și din fața fostului MAPN; în clădirile și tunelurile unde se „regrupau peste zi” și se ascundeau „rezistenții”, în „clădirea Securității din Piața Aviatorilor”, sub care rezultă că exista „un tunel de mari dimensiuni, care ar avea legătură și cu centrul de supraveghere a zonei”, și un „depozit subteran de armament, situat sub părculețul alăturat blocului”; în „buncărul cu armament în zona str. Constantinescu, peste str. Radu Beller” etc.
• Lipsa unor cercetări balistice și comparative legate de originea și direcția focului, de armamentul și calibrul gloanțelor cu care au fost lovite victimele, prin comparație cu armamentul Securității, care, conform proceselor-verbale de predare-primire a armamentului unităților D.S.S. către armată din perioada 26 decembrie 1989 – 4 ianuarie 1990 și a altor documente aflate la CNSAS, includea arme de proveniență străină, inclusiv occidentală, de calibre speciale (5,6 mm, 6 mm, 9 mm), dispozitive de ochire pe timp de noapte, ascunzătoare de flacără la gura țevii și alte asemenea sisteme de disimulare care nu se aflau atunci în dotarea Armatei Române. În legătură cu aceste arme și dispozitive, există un număr mare de mărturii și documente medicale în Dosarul Revoluției și în dosarele victimelor care arată că ele au fost folosite după 22 decembrie 1989.
• Lipsa unor cercetări în arhiva MAPN de la Pitești, care include arhiva Direcției a V-a Securitate și Gardă din DSS (recent predata, parțial, la CNSAS), ai cărei membri sunt menționați inclusiv în declarația lui Iulian Vlad din 29 ianuarie 1990[5] ca fiind probabil „rezistenții” sau „teroriștii” care au tras în decembrie 1989 asupra Armatei și populației. În legătură cu planul „luptei de rezistență” din revista Securitatea[6], procurorii l-au audiat doar pe martorul Tudor Alexandru, fost ofițer de Securitate și autor al unora dintre  articolele din revista respectivă, a cărui teză (că planul nu ar fi fost operațional) a fost preluată de procurori. Or, în arhiva Direcției a V-a (Dosar F.N. Dir V S.G. 14, inventariat sub nr. 42), se află dovada că planul era operațional, luptătorii Direcției a V-a având misiuni și pregătire complexe și conspirate pentru „lupta de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat”, în cooperare cu alte „forțe de securitate” și „formațiuni de rezistență”.

Din faptul că toate aceste probe contrazic concluzia procurorilor, Costinel Mirea a dedus că reprezentanții SMP le-au omis cu bună știință, pentru a nu fi nevoiți să cerceteze faptele care priveau acțiunile „rezistenților” din Securitate.

Actul de sesizare a instanței este echivoc, abstract, nelegal, „un melanj confuz între drept, politică și istorie”

Pentru motivele de mai sus, Costinel Mirea a cerut instanței ICCJ să constate că rechizitoriul emis în cauză are profunde neregularități și elemente de nelegalitate, iar acestea atrag imposibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății. Pe 14.06.2024, el a cerut ca instanța să dispună remedierea de către procuror, în termen de 5 zile, potrivit art. 345 alin. 2 și 3 C.proc.pen, a neregularităților, „prin cercetări corecte și complete asupra tuturor evenimentelor care au produs victime în decembrie 1989, care să ducă la identificarea, anchetarea și trimiterea în judecată a tuturor celor care se fac vinovați pentru victimele produse cu bună știință, sub sancțiunea restituirii cauzei către Parchet în condițiile art. 346 alin. 3 lit. a) C.proc.pen”.

Deci, nu pentru motivele superficiale invocate de inculpații Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu, care, după 30 de ani de protejare a teroriștilor din Securitate, evident nu mai au cum să-i mai acuze astăzi: ar recunoaște astfel că au favorizat făptuitorii, au tăinuit și mințit, obstrucționând justiția, fapte care constituie infracțiuni (art. 266-273 CP).

Judecătorii au admis probele propuse de Costinel Mirea în argumentarea contestației sale, inclusiv unele documente de arhivă și cărțile „Căderea unui dictator” și „Mulțumim pentru libertate!” (depuse la dosarul cauzei pe 8.03.2024) și „Trăgători și mistificatori”, depusă pe 16.06.2024. După această ultimă ședință, completul de divergență a admis contestațiile și a constatat neregularitățile rechizitoriului în dosarul Revoluției. Prin încheierea din data de 29 iulie 2022, instanța a reproșat procurorilor militari mai multe neregularități ale actului de sesizare, unele de esență. Poate că judecătorii au înțeles mistificarea operată de Cătălin Ranco Pițu, așa cum a fost reliefată de Costinel Mirea. Printre altele, ei au semnalat că:

„Actul de sesizare consta în esență într-o reformulare și modificare a structurii vechiului act de sesizare” (adică rechizitoriul trimis cu surle și trâmbițe în instanță în 2019, pentru a fi respins în 2021), „o redare realizată prin metoda copiere/lipire a unor pasaje din declarațiile martorilor audiați, fără ca procurorul să realizeze o proprie analiză și evaluare efectivă a probatoriului […], în scopul redării unei situații de fapt neechivoce cu care să fie învestită instanța, prin raportare la particularitățile faptei investigate și la modalitatea de reglementare a normei de incriminare”.

„Nu s-au stabilit în mod neechivoc: i. obiectul material al infracțiunii; ii. existența unei „întreprinderi criminale comune” de natură de a evidenția particularitățile actelor concrete ale subiectului activ nemijlocit plural; iii. modalitatea concretă de participare a autorilor plurali în cadrul unui atac sistematic; iv. modalitatea de comitere a infracțiunii, care constituie modalități normative stipulate de art. 439 Cod penal și legătura de cauzalitate dintre aceste acțiuni și urmarea imediată complexă, cu relevarea explicită a datei săvârșirii faptei ori a celei a producerii urmării imediate.”

„Față de gravitatea faptelor investigate, era în sarcina Parchetului să manifeste o diligență deosebită în desfășurarea anchetei, în administrarea și evaluarea probelor, respectiv în descrierea explicită și clară a faptelor pe care le consideră tipice, față de configurarea normei/normelor de incriminare, dar și a întregului context în care se presupune că acestea ar fi fost comise, pentru a evita astfel apariția descrierilor prolixe, digresiunilor ajuridice, raționamentelor juridice speculative, precum și a elementelor factuale cu un vădit caracter de echivocitate, în legătură cu: a. Morfologia, funcționalitatea și eficiența „grupului Iliescu”; b. Criteriile de determinare a existenței unui nucleu de putere în jurul „grupului Iliescu”; c. Existența sau inexistența unei cauze unice ori a unei cauze multiple ale evenimentelor din decembrie 1989; d. Natura raporturilor (inclusiv de încredere/conflict) existente între Ministerul Apărării, Ministerul de Interne și Departamentul Securității Statului; e. Existența sau inexistența unei acțiuni conspirate a ofițerilor de Securitate camuflați în uniforme militare; f. Existența sau inexistența unei acțiuni violente a trupelor USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă) ale organelor de Securitate ori ale unor cetățeni străini instruiți la Școala de Securitate de la Băneasa; j. Incidentul din 23 decembrie 1989, unde și-au pierdut viața 8 militari USLA, inclusiv prin raportare la sursa ordinului primit de Gheorghe Țroșcă, modalitatea de debut a schimbului de focuri, natura raporturilor acestuia cu generalul Nicolae Militaru, precum și caracterul real sau fictiv al deconspirării din dosarul „Corbii”; k. Actele forțelor armate ale României, ori ale celor ale Ministerului de Interne, inclusiv ale Departamentului Securității Statului, coordonat de Iulian Vlad, ori ale comandanților județeni ai Securității”. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro