Drumul artistei Mirabela Vian din orfelinatul Bârlad, pe scenele din Paris și înapoi. „Când a murit mama adoptivă, am venit să o cunosc pe cea naturală și pe cei 12 frați”

Mirabela Vian are 33 de ani, este dansatoare și actriță în Paris, cunoscută în lumea dansului contemporan, a cinematografiei și a televiziunii. Călătorește prin lume pentru diverse spectacole, este apreciată pentru arta sa și, în aparență, are un destin de aur, mereu în lumina reflectoarelor. Dar povestea ei ascunde un trecut dureros în România, marcat de sărăcie, abandon, foame și condiții precare în orfelinat, unde a trăit de la 1 an până la 6 ani, când a fost adoptată de o familie din Franța. La 25 de ani, după ce mama adoptivă a fost răpusă de cancer, Mirabela s-a întors în România pentru a-și cunoaște familia biologică și pentru a revedea locul în care și-a petrecut primii ani din viață.

Când i-am solicitat un interviu, Mirabela se afla în România, unde filma pentru un spectacol. În paralel, pregătește un documentar despre contextul politic și economic al anilor 90, care a făcut ca un număr impresionant de copii să fie abandonați în orfelinatele din România. Este un proiect la care lucrează de câțiva ani, după prima vizită pe care a făcut-o în România pentru a-și cunoaște părinții biologici, într-o „căutare de identitate”, așa cum o numește ea. Viața ei este și subiectul cărții „Je me balance”, scrisă de jurnalistul Bruno Alberro. Mirabela este unul dintre cei aproximativ 30.000 de orfani români înfiați de familii din străinătate în perioada 1990-2004, atâta timp cât legislația a permis adopțiile internaționale.

Primele amintiri: copiii care se legănau, mesele cu varză și cartofi

Povestea ei începe, ca mai toate poveștile, cu „A fost odată ca niciodată”, dar personajul principal nu e o prințesă într-un castel, ci o fetiță săracă, născută într-o familie mare, cu multe lipsuri, pe care mama, copleșită de responsabilități, o duce la orfelinat la vârsta de 1 an.

„Primele mele amintiri din copilărie sunt la orfelinat, înconjurată de mulți copii: o viață de comunitate. Mă văd pe treptele mici din fața clădirii și îmi amintesc că împărțeam dormitorul cu alți 20 de copii. Îmi amintesc de copiii care se legănau, de dușurile la comun, de brutalitatea de care dădeau dovadă uneori îngrijitoarele și de jocurile cu copiii, pe afară. Meniul era mereu același și aproape niciodată suficient: pâine tare, magiun de prune, mere, cartofi și varză”, spune Mirabela.

O altă amintire clară este cea a zilei în care i s-a schimbat radical viața. Era mijlocul lunii octombrie 1996 când, în timpul somnului de prânz, a fost trezită de o supraveghetoare și dusă la gara din Bârlad, alături de alți „frați” de suferință. A călătorit cu trenul până la București, iar apoi cu avionul până la Paris, unde o așteptau cei care aveau să o învețe ce înseamnă căldura unui cămin și noțiunea de familie: soții Vian.

Citește continuarea articolului pe site-ul nostru de parenting www.totuldespremame.ro