„După Revoluție, ca după pandemie, oamenii «au rupt ușile». Să iasă, să se îmbete, să socializeze pe viu”. Povești din Club A, „beciul secret” al Arhitecturii

Deschis în 1969 de Mac Popescu, pe atunci student la Arhitectură și „devorator de jazz”, Club A a fost o insulă de libertate pentru tineri înainte de Revoluție. După lupta pentru libertate, însă, a urmat supraviețiurea în capitalismul sălbatic al acelor vremuri pentru Adrian Șoaită, cel care l-a preluat. El povestește, într-un dialog cu Eugen Istodor, ce se întâmpla în „locul în care începeai să visezi” după ‘90 până în 2010, când povestea s-a sfârșit. 

În 1969 primul om ajungea pe Lună. Era Woodstock-ul și Isus devenea Superstar. În București, pe strada Blănari, într-un beci de bloc vechi, se năștea Club A (cum spune Mihai Leventer, CineClubul). Era obsesia lui Mac Popescu, student – asistent la Facultatea de Arhitectură, devorator de jazz. 

Până atunci, studenții de la Arhitectură visau lumea la cofetăria „Albina” în aburi de cafea și Analfin. Din 1969 până-n 2010, ei au coborât în altă lume, în Club A. Pe o scară imposibilă, memorabilă doar pentru puținii care coborau în Paradis.

Aici Mac Popescu și voluntarii (și finanțatori și membrii fondatori) au scăpat de igrasia și de podeaua de pământ și au făcut la Fabrica de butoaie podea, băncuțe și măsuțe din care înflorea grâușorul,  când și când. De pază au pus un fost jandarm, care verifica carnetul de student la Arhitectură. 

Cafea, bere, suc, merdenele de pe Lipscani și muzică

Doar pentru studenții de la Arhitectură, lunea era teatru, cu Amza Pellea, Florian Pittiș. Vă dați seama cum s-a băgat pe scară „cușca-decor” fără de care Amza nu concepea să facă piesa lui de teatru. La marțea de politică veneau diplomați ai ambasadelor străine. Miercurea de literatură era plină de scriitorii vremii. Joi, jazz cu Lionel Hampton, Harry Tavitian, Johnny Răducanu. Nu vă închipuiți cum s-a băgat pianul pe scările alea. Mereu cafea, bere, suc, merdenele de pe Lipscani, muzică, nunți, zile de naștere, baluri. Intrau vreo 200 de invitați.

Bucureștiul nu intra în Club A, nici Miliția nu intra aici. Mac știa să țină Clubul sub aripa lui și „pe legitimație de student arhitect”. Din interdicția asta, poveștile Clubului au devenit fabuloase. Spre pildă, când se făcea Festivalul Club A la Sala Palatului, se vindeau 5.000 de bilete, 10.000 rămâneau afară. O spun Mac Popescu, Costin Petrescu și Călin Irimescu. 

Alexandru Andrieș a cântat mult timp doar aici, fiindcă n-avea chef de cenzură.

Tot Mac și Costin și Călin luptau cu cenzura, luptă aprigă pentru că una se petrecea pe hârtie și alta făceau pasiunea și libertatea din mințile oamenilor în beciul Clubului A. 

Dorin Liviu Zaharia era doar în Club A, n-aveau ce să-i facă. Timpuri Noi juca subversiv „Perfect”.

După Revoluția din 1989 au intrat în beciul Clubului, de bună voie, toți cei care visaseră o viață să coboare în Paradis, în A.

Povestea Clubului A, de peste 50 de ani, este spusă acum de Adrian Șoaită, patronul Clubului de după Revoluție. „Dom’le, ne-am risipit în văzduh sau în lumea largă. Simt nevoia să las ceva în urmă. Am arhiva Club A și vreau s-o scot la iveală. Doar starea de spirit. Nimic deocheat, nimic compromițător. Ce a fost în Club, în Club rămâne”. 

Adrian Șoaită la Club A a învățat meseria de om bun la toate, de la cărat bere cu cârcă la manageriat cultural cu minte. De la abstinență la dormit două ore pe noapte. De la stăpânit hoarde de iubitori de Club A, la înțeles „fracturile” fiecărui suflet rătăcit în noapte. Pe Adrian Șoaită și cu expoziția sa de fotografii îi găsești la Kulturhaus, pe strada Sfânta Vinerea 4.

„Uite-i aici, pe Mac Popescu, pe Mirel Leventer, pe Aurel Gherghel. Greu de gândit Clubul fără ei. În 1969, Mac Popescu a găsit spațiul din Blănari, din întâmplare. Trecea un prieten de-al lui pe stradă și a întrezărit un bec aprins într-un beci. Mac l-a adus pe Ascanio Damian, rectorul Arhitecturii și i-a zis: „Ăsta-i Clubul!”. Ascanio s-a crucit și l-a ajutat să-și facă obsesia: Clubul Arhitecturii. Mac a pus un afiș pentru voluntari și s-au înscris studenți arhitecți. Ei au dat bani pentru renovare și au devenit membrii fondatori. Mac Popescu a fost, zi de zi, aici, zeci de ani”, povestește Adrian Șoaită.

„Nici Miliția nu intra în Club”

– E o istorie de minunată pierdere a minților.
– Da. Intrai în Club, coborai mai precis, pe o scară imposibilă, și uitai de Comunism, de grijile zilei. Deveneai Altcineva. Îți pierdeai mințile, îți dai în cap. Era loc de refugiu. Mac avea foarte multe relații, îl lăsa toată lumea în pace, se dădeau filme interzise, se făceau tot felul de discuții, se făceau seri de discotecă noaptea, ceea ce nu era permis în Bucureștiul acelor vremi. 

Club A era o „cultă secretă”. Nici Miliția nu intra în Club. După Revoluție, am rămas tot exclusiviști, cumva. Nu prea aveai de ales în Bucureștii după 1989, decât la Club A și la Vox Maris, adică noi, intelectualii și ceilalți „pe figuri maxime”. Eu în februarie 1990, am intrat la Club A, cu Șoni și Călin Husar.

„Căram bere cu cârca pentru seara”

– Te pricepeai?
– Nu, de unde? Am venit în februarie ‘90, nici acum nu știu cum. Eu eram în anul trei de Politehnică, cu Liviu Mihaiu, Doru Bușcu, Sorin Vulpe. Umblam lunateci să schimbăm lumea. 

Dezbăteam soarta lumii până dimineața. Și cred că așa am ajuns și la Club A. Și tot venind, am rămas aici, administrând cu Șoni și Călin Husar. Nu știam nimic despre ce însemna asta. Căram bere cu cârca pentru seara. Dormeam două ore pe noapte, cu rândul, pe niște bănci. 

Prin anii ‘90 încă nu se inventaseră legile de astăzi. Nu existau firme, nu exista bon fiscal și toată lumea cumpăra bere de la colțul străzii și o revindea. Așa făceam și noi și prin 1991 au venit ăștia de la Ministerul de Finanțe la noi să ne zică „bă, fiți atenți, trebuie să vă faceți firmă”. Ne-am făcut firmă. După încă vreo 3 ani s-a introdus ICM-ul, precursorul TVA-ului și iar a venit ANAF-ul să ne zică „bă, trebuie să plătiți de acum încolo”. Și ne-au explicat zile în șir ce naiba-i ăla-i ICM. Și am plătit, ce să facem? 

„Când am băgat dozatoarele Tec eram tare mândri”

– Și cum de nu vă trăgea nimeni în piept?
– Păi, cine? Cine să mă tragă în piept la bar că nici cei de la bar n-aveau experiență. Se lucra pe voluntariat. Pe vremea aia nu existau cărți de muncă, nu existau contracte ca în ziua de astăzi. Și era entuziasm. 

Apoi, lua bani Șoni și cumpăra marfa. Husar a devenit strategul. Nu existau sucuri, nu exista Cola. Noi aveam o esență de aia și o frecam cu apă și ieșea un fel de suc. Când am băgat dozatoarele Tec eram tare mândri. 

– Măcar te știai cu Husar și Șoni?
– Nu, ei doi copilăriseră la Reghin. Aveam entuziasm și încredere unul în altul. Și eram la Club A și mulți aveau încredere în noi, ne dădeau pe datorie. Eram nevinovați. 

„În 2010 am dat Club A și s-a dus și Lăptăria”

– Nu v-au luat mințile băuturile, faima, fetele? 
– Nu, culmea. Eram obsedați să ținem tradiția. Erau și vremurile de după Revoluție. Ne lua valul. Și eram destul de beți de ideile alea care veneau spre noi. Susțineam tot felul de de inițiative culturale. Încet-încet totul a început să coste bani. Barmanii vroiau bani, afișele se făceau cu bani, ăla care punea muzică vrea și el bani, ăla care dădea cu mătura vrea și el bani. Și uite-așa s-a trecut la capitalismul de haiducie. 

Am fost cumva obligați să ne gândim la structura de business. Făceam vineri și sâmbătă seri dansante și în rest proiecte culturale. Reușeam rar să ajungem la un mare zero, dar reușeam. Noi n-am luat niciun ban mult timp. Mai puneam noi din buzunar banii pentru formații de muzică și uite tot așa s-a dus povestea. 

Între timp am făcut cu Husar Lăptăria lui Enache. Și am făcut un traseu de bine dispunere Club A – Lăptărie. În 2010 am dat Club A și s-a dus și Lăptăria. La Club A, din nefericire, cel care l-a preluat n-a reușit să-l țină pe linia de plutire.

„După Revoluție simțeai nevoia să găsești oameni ca tine, «nebuni», flămânzi după toate libertățile posibile

– Clubul A era un „beci” minunat de făcut iluzii și utopii.
– Știi? Am putut face o comparație cu pandemia. După Revoluție, ca și după pandemie, oamenii „au rupt ușile”. Să iasă, să se îmbete, să socializeze pe viu. Și cred că s-a întâmplat și după Revoluție povestea asta. Nu aveai unde să te întâlnești în public în vremea lui Ceaușescu, erau multe “bisericuțe” adevărat, dar să te arunci în necunoscut, cu greu o făceai. În Club A începeai să visezi. Și după Revoluție simțeai nevoia să găsești oameni ca tine, “nebuni”, flămânzi după toate libertățile posibile. 

– Era o “hrubă” la un subsol de bloc. 
– Un subsol cu o intrare balansata de 80 cm lățime, asta n-ar corespunde normelor actuale ISU. Printr-un loc se intra prin același se ieșea. În fiecare seară intrarea se astupa, lumea stătea de vorbă pe scări, în intrare, mai ales când era aglomerat înăuntru. Nici noi nu eram foarte conștienți de toate poveștile astea. 

Cine este Adrian Șoaită

Adrian Șoaită a manageriat Club A, Lăptăria lui Enache, Club Twice, Silver Church, Kulturhaus. După ani de crâșmărie, Șoaită s-a hotărât ca la Kulturhaus să deschidă o galerie de artă. Astfel primul proiect este expunerea Arhivei Club A. Kulturhaus este în Centrul istoric, strada Sfânta Vineri 4. Mai multe fotografii din petrecerile Clubului A, pe pagina de Facebook.