Efectele deciziei CCR nr. 458 din 25 iunie 2020 asupra internării obligatorii și carantinării în contextul pandemiei COVID 19
Decizia CCR nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 581 din 2.07.2020, statuează că depozițiile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății („măsurile privind prevenirea și gestionarea situaților de urgență generate de epidemii precum și bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății”. și cele ale art. 8 alin. (1) din OUG nr. 11/2020 privind stocurile de urgență medicală și unele măsuri aferente carantinei („în cazul epidemiilor/pandemiilor…..dacă există un risc iminent pentru sănătatea publică……ministru sănătății instituie carantina pentru persoanele care intră pe teritoriul României din zonele afectate, ca măsură de prevenire și limitare a bolilor”).
În considerentele deciziei – pct. 42 se constată de către instanța constituțională că prin prevederile lacunare ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 se dau ministrului sănătății complinirea omisiunilor legislative evidente în materia stabilirii bolilor transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii, prin emiterea de ordine. Totodată, câtă vreme internarea obligatorie reprezintă o adevărată măsură privativă de libertate în vederea protejării sănătății publice, neînsoțirea acesteia de garanții – de ex. posibilitatea de a contesta internarea obligatorie în instanță, într-un termen scurt, în conținutul legislației primare (Legea nr. 95/2006), încalcă mai multe drepturi fundamentale printre care dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată și dreptul de acces efectiv la justiție – pct. 47 – 63 din considerente.
Aceleași argumente juridice au dus la concluzia lipsei de previzibilitate a prevederilor art. 8 alin. (1) din OUG nr. 11/2020, respectiv complinirea măsurilor legislației primare în materie de carantinare care au fost date exclusiv în competența ministrului sănătății care stabilește tipurile de carantină, condiții de instituire și încetare a măsurii, fără a reglementa garanții pentru respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cărora li s-a aplicat această măsură, care reprezintă o veritabilă măsură de restrângere a unor drepturi și libertăți – pct. 64-71 din considerente.
În aceste condiții, Curtea opinează în sensul stabilirii prin lege, în sensul art. 53 din Constituție, a condițiilor de instituire a internărilor obligatorii/carantinei, în funcție de necesități și a unei proceduri, inclusiv asigurarea unui drept efectiv la justiție atunci când carantina dobândește caracteristicile unei privări de libertate – pct. 71 din considerente.
Conform prevederilor art. 32-33 rap. la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea CCR, dispozițiile legale declarate neconstituționale se suspendă de drept începând cu data publicării deciziei pentru o perioadă de 45 de zile, timp în care legiuitorul are posibilitatea de a pune de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Dacă nu o face, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele de drept, astfel că putem afirma că principalul efect al deciziei de neconstituționalitate este cel al instituirii unei obligații în sarcina legiuitorului, de asanare normativă în acord cu rigorile Constituției.
Art. 147 alin. (4) din Constituție statuează efectul general obligatoriu al deciziilor CCR de la data publicării, având efect pentru viitor. Aceasta înseamnă, în esență, că decizia nr. 458 din 25 iunie 2020 determină consecințe juridice în privința raporturilor/situaților juridice care apar de la momentul publicării sale. Ca urmare, dispozițiile legale constatate neconstituționale rămân aplicabile situaților juridice anterioare publicării respectivelor decizii1.
În ceea ce privește efectul juridic al neconstituționalității unei dispoziții din legea primară asupra unor acte emise în legislația secundară (regulamente, ordine de miniștrii), acesta este unul indirect, în sensul, că actele emise în legislația secundară nu își suspendă/încetează de drept efectele, ele fiind în continuare în vigoare, viciul de neconstituționalitate a legislației primare în baza căruia a fost emis actul secundar putând fi invocat în susținerea nelegalității actului secundar printr-o acțiune în contencios administrativ. Opinia noastră este susținută de jurisprudența și doctrina în domeniu care a apreciat că „măsurile de sancționare disciplinară a unor funcționari cu statut special sunt nelegale deoarece se întemeiază pe un Regulament emis în temeiul unui text contrar Constituției…, potrivit unei practici consolidate ale instanțelor de contencios administrativ, legalitatea actelor administrative se examinează prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, ținând seama de principiul legalității și de principiul ierarhiei și forței juridice superioare a actelor normative consacrate de art. 5 alin. (1) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea unor acte normative. Or, Regulamentul în întregul său este nelegal întrucât a fost emis în temeiul unui text neconstituțional și, în consecință, orice măsuri de sancționare luate în temeiul Regulamentului sunt nelegale2”.
În acest context, se pune problema internărilor obligatorii/ carantinării persoanelor confirmate pozitiv cu virusul SARS Cov 2 printr-un test de laborator, dispuse după data de 2 iulie 2020 (data publicării în Monitorul Oficial al deciziei CCR nr. 485 din 25 iunie 2020), în temeiul unei metodologii care are la bază prevederi ale Ordinului nr. 414/2020, cu modificările și completările ulterioare, ordin dispus în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și art. 8 alin. (1) din OUG nr. 11/2020.
Ipoteza de mai jos are în vedere situația în care după data de 2 iulie 2020 urmează o perioadă de timp în care legiuitorul nu ia măsuri legislative pentru remedierea aspectelor de neconstituționalitate, iar refuzul la internare este urmat de o autoizolare strictă menită a evita răspândirea virusului.
Astfel, in ipoteza în care autoritățile sanitare încep demarează procedurile în vederea internării obligatorii a unei persoane confirmate pozitiv cu virusul SARS Cov 2, aceasta poate formula un refuz în scris, care trebuie să fie consemnat de către autorități.
Totodată, pacienții pozitivi deja internați care au o evoluție favorabilă, fără complicații, pot solicita conducerii spitalului externarea, autoritățile competente fiind obligate să-și motiveze decizia de aprobare/refuz al externării.
De asemenea, nu excludem posibilitatea ca, în practică, în fața unui refuz de a însoți autoritățile sanitare în vederea internării obligatorii să fie sesizate organele de poliție sub aspectul săvârșirii infracțiunii de zădărnicirea a combaterii bolilor, fie (i) în forma prev. de art. 352 alin. (1) C.p. – zădărnicirea combaterii bolilor prin nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, fie (ii) în forma prev. de art. 352 alin. (2) C.p. – zădărnicirea combaterii bolilor prin nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infecto – contagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, ipoteză în care se va iniția un dosar penal. Chiar și în această situație, există un risc redus de atragere a răspunderii penale, cu condiția unei autoizolări stricte, așa cum vom arăta mai jos.
Astfel, pentru întrunirea tipicității celor două forme ale acestei infracțiuni trebuie întrunită situația premisă dată de existența unor dispoziții obligatorii în materie de prevenție și încălcarea intenționată sau din culpă a acestor dispoziții. Unele din dispozițiile obligatorii în materie de prevenire a răspândirii virusului SARS Cov 2 sunt cele prevăzute de art. 6 alin. (1) teza a II-a și art. 7 alin. (1) și (2) teza a II-a din Ordinul MS nr. 414/2020 cu modificările și completările ulterioare, care prevăd obligativitatea transportării și izolării la spital pentru persoanele confirmate pozitiv la testare.
Chiar dacă refuzul internării obligatorii se încadrează în tipicitatea actului material de nerespectare a măsurilor de carantinare și spitalizare obligatorii, internarea obligatorie impusă printr-un ordin de ministru nelegal dispus în temeiul unui articol de lege declarat neconstituțional are drept consecință lipsa situației premisă. Acest aspect este de natură a atrage lipsa de tipicitate a infracțiunii de combatere și zădărnicire a bolilor și, în consecință dispunerea unei soluții de clasare, condiționat de existența unei autoizolări stricte care să nu permită răspândirea virusului, în condițiile prev. de art. 351 alin. (2) – (8) C.p.
Concluzie
Lipsa de reacție a legiuitorului după data de 2 iulie 2020, când a fost publicată decizia CCR nr. 458 din 25 iunie 2020, permite cazului confirmat pozitiv cu virusul SARS Cov 2 să refuze internarea obligatorie ori carantinarea, respectiv să solicite, în anumite condiții externarea. Totodată, pasivitatea legiuitorului are consecințe directe asupra (i) legislației secundare dispuse în materie combaterii răspândirii virusului SARS Cov 2, emisă în temeiul unor texte de lege declarate neconstituționale, în sensul constatării nelegalității acesteia, respectiv asupra (ii) anumitor reglementări penale aplicabile în domeniu în sensul lipsei de efect preventiv și punitiv într-o perioadă în care se constată un reviriment al propagării acestui virus în România.
INTERVIURILE HotNews.ro