Egipt, patru scenarii. George Friedman (Stratfor)

Supravietuirea regimului Mubarak, alegeri anticipate sau haosul politic se numara printre deznodamintele revolutiei din Egipt, identificate de fondatorul Stratfor, George Friedman. „Daca as fi fortat sa aleg, as paria ca regimul se va stabiliza, iar Mubarak va pleca (…). Dar este numai o presupunere, nu o predictie”, spune Friedman in analiza „Criza din Egipt in context global”.

„Nu este deloc limpede ce se va intampla in revolutia egipteana. Nu este surprinzator ca aceasta are loc. Hosni Mubarak este presedinte de mai bine de un sfert de secol, de la asasinarea lui Anwar Sadat. E batran si bolnav. Nimeni nu se astepta sa mai traiasca mult, iar presupusul sau plan ca fiul sau, Gamal, sa-i ia locul n-avea cum sa devina realitate, chit ca era posibil in urma cu un an”, apreciaza George Friedman in analiza sa.

De ce? Pentru ca „nimeni nu dorea sa vada planurile lui Mubarak puse in aplicare, cu exceptia celor mai apropiati asociati de afaceri ai sai. (…) Faptul ca Mubarak a esuat in tentativa de a pune la punct un plan de succesiune a garantat ca va creste instabilitatea in momentul mortii sale. Deoarece toti stiau ca instabilitatea se va face, atunci, simtita, au existat, evident, si oameni care au vazut un mic avantaj in a actiona inainte de moartea sa. Chestiune este cine sunt acei oameni si ce au urmarit ei”.

Contextul istoric oferit de George Friedman:

• „In 1952, colonelul  Gamal Abdel Nasser a organizat o lovitura militara ce a inlaturat monarhia egipteana, ofiterii civili din armata si influenta britanica in Egipt. Nasser a creat un guvern bazat pe puterea militara, ca forta majora de stabilizare si progres in Egipt. Revolutia sa a fost laica si socialista.”
• „Cand a murit Nasser, Anwar Sadat i-a luat locul. Cand a fost asasinat Sadat, Hosni Mubarak l-a inlocuit. Ambii au provenit din armata, asemenea lui Nasser. Indiferent ca politica lor externa s-a diferentiat de cea a lui Nasser, regimul a ramas neatins.”

Cine sunt oponentii lui Mubarak

Analiza Stratfor identifica, in randul celor care cer demisia lui Mubarak, nu doar Fratia Musulmana, pe militantii prodemocratie sau pe oamenii de rand nemultumiti de starea economiei, ci si pe membri ai actualului regim, care cred ca existenta acestuia este periclitata de faptul ca seful statului nu le permite sa decida cine ii va urma. Desi exista riscul ca demonstratiile sa scape de sub control si sa distruga regimul, ele s-ar putea dovedi suficiente sa il forteze pe Mubarak sa demisioneze si sa permita inlocuirea acestuia cu cineva care sa salveze ordinea in stat.

Potrivit lui Friedman, acel cineva ar putea fi, de exemplu, Omar Suleiman, sef al serviciilor de informatii pe care Mubarak l-a numit recent in functia de vicepresedinte.

In privinta protestatarilor, analiza insista pe faptul ca acestia sunt foarte divizati si, pana in momentul actual, nu s-au dovedit capabili sa genereze miscari de masa precum cele ce au dus, de exemplu, la inlaturarea Sahului in Iran, in 1979. Iar daca in media din Vest revoltele sunt prezentate drept o miscare in favoarea unei democratii liberale de tip occidental, interesele taranilor, muncitorilor si ale micilor comercianti care iau parte la proteste tin mai degraba de starea economiei egiptene, decat de principiile democratiei liberale, apreciaza analistul.

In privinta Fratiei Musulmane, privita de multi observatori drept prea slaba sa influenteze revolutia, Friedman apreciaza ca „este o greseala sa facem confundam precautia Fratiei Musulmane cu slabiciunea (…) As banui ca Fratia Musulmana are o influenta potentiala mai mare in randul maselor decat protestatarii pro-occidenali sau decat Mohamed ElBaradei, fost sef al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica”

• George Friedman, despre influentele externe: „Multi sunt preocupati de ce se intampla in Egipt si multi spun tot felul de lucruri si cheltuie bani pe spioni si Twitter. Regimul egiptean poate fi influentat astfel, dar o revolutie nu depinde de ceea ce au de spus Uniunea Europeana sau Teheranul”.

Cele patru deznodaminte posibile, identificate in analiza Stratfor:

• Supravietuirea regimului: Mubarak ar putea stabiliza situatia sau, mai probabil, un alt oficial militar de rang inalt ar putea sa-l inlocuiasca dupa un interval de timp rezonabil. O posibilitate ar fi si o lovitura a coloneilor
• Un al doilea posibil deznodamant este ca demonstratiile sa determine organizarea de alegeri, in care ElBaradei sau altul asemenea sa fie ales, iar modelul etatist cladit de Nasser sa fie inlaturat in favoarea unuia democratic
• Un alt treilea posibil deznodamant ar fi ca demonstratiile sa duca la organizarea de alegeri in care sa iasa castigatoare Fratia Musulmana, care sa promoveze, in continuare, o agenda islamista
• Al patrulea posibil deznodamant – ce s-ar putea intampla, cel mai probabil, in urma unor alegeri care sa duca la un blocaj electoral, in care niciun candidat nu poate fi declarat invingator – este cufundarea Egiptului in haos politic

George Friedman: „Daca as fi obligat sa aleg, as paria ca regimul se va stabiliza, iar Mubarak va pleca, avand in vedere slabiciunea relativa si diviziunile din randul demonstrantilor. Dar este doar o presupunere, nu o predictie”

Semnificatiile geopolitice ale evenimentelor din Egipt, identificate in analiza Stratfor:

• In randul islamistilor radicali, perspectiva unui Egipt radicalizat este una incurajatoare, dar pentru Iran nu este atat de placuta: „Iranul este acum centrul emergent al islamismului radical; nu ar intampina cu bratele deschise o concurenta din partea Egiptului, desi ar putea fi multumit daca Egiptul ar actiona ca aliat al sau”
• Pentru SUA, instaurarea unui regim islamist in Egipt ar fi o „catastrofa strategica”, deoarece o astfel de situatie „nu doar ar schimba dinamica lumii arabe, ci si strategia aplicata de America dupa sfarsitul razboiului arabo-israelian din 1973 (…). Sprijinul serviciilor egiptene de informatii dupa 11 septembrie au fost esentiale in blocarea si subminarea al-Qaeda. Daca Egiptul va inceta sa coopereze sau va deveni ostil, strategia SUA ar fi subminata grav”.
• „Cel mai mare perdant ar fi Israel, a carei securitate nationala se bazeaza pe tratatul cu Egipt (…) Demilitarizarea Peninsulei Sinai nu doar a protejat frontul sudic al Israelului, ci a insemnat ca supravietuirea Israelului nu a mai fost o miza. (…) In toate razboaiele purtate de Israel dupa tratatul cu Egipt (razboiele din Liban din 1982 si 2006), miza a constat in interesele israeliene, nu in supravietuire”.
• „Apare astfel un scenariu care i-ar putea intari pe islamistii radicali, aducand in dezavantaj SUA, Israel, eventual chiar si Iranul, din motive total diferite. Acest scenariu ar aparea daca se petrec doua lucruri. In primul rand, Fratia Musulmana ar trebui sa devina forta politica dominanta in Egipt. In al doilea rand, ea trebuie sa se dovedeasca a fi mai radicala decat majoritatea observatorilor o considera in prezent – sau, dupa ce obtine puterea sa evolueze intr-o miscare mai radicala. Daca sustinatorii democratiei castiga, si este ales cineva ca ElBaradei, este putin probabil ca acest scenariu sa aiba loc (…). Similar, aranjamentele geopolitice vor ramane neatinse daca regimul militar pastreaza puterea – cu o singura exceptie. Daca se decide ca lipsa de popularitate a regimului poate fi diminuata prin asumarea unei linii anti-occidentale si anti-israeliene – altfel spus, daca regimul ar decide sa joace cartea islamista – situatia ar evolua asemenea celei in care ar fi vorba de un guvern al Fratiei Musulmane. Oricat de greu ar fi de imaginat, poate exista o alianta cu Fratia Musulmana, menita sa stabilizeze guvernul”.

• Vezi analiza completa a Stratfor aici