Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului! 

O noua polemica a izbucnit in viata intelectuala romaneasca. In Revista 22, d-l Gaspar Miklos Tamas (aflat intr-un periplu ideologic existential in care se pare ca a epuizat deja trairile liberale, conservatoare si social democrate si care mai nou traverseaza faza neocomunista) se opreste o clipa din traseul ce-l conduce consecvent spre noi zari si experiente ideologice si combate cu patos anticomunismul romanesc, manifestandu-si simpatia pentru idealurile si principiile „rebeliunii marxiste” etc. etc. etc. Ii raspunde d-l Vladimir Tismaneanu. De aici – ca reactie si ecou la schimbul din Revista 22 – nou prilej de exercitii retorice intre „spectatorii angajati” : Se doreste repunerea in discutie a relevantei marxismului pentru intelegerea actualei conjuncturi economice, a lumii contemporane samd.

Situatia ar fi comica daca nu ar fi trista. Realitatea este ca relevanta marxismului, ca teorie sociala, pentru intelegerea lumii secolului XXI este nula. Oamenii inteligenti, chiar si fara studii speciale, inteleg asta independent de recursul la vreun aparat teoretic sau altul. Iar faptul ca in mod regulat, trebuie ca cineva sa-si piarda vremea si energia combatand prostiile spuse cu inversunare si patos in temeiul numitei „relevante”, este un comentariu trist cu privire la natura umana si vremurile pe care le traim.

„In buna masura, gandirea de stanga este un soi de joc cu focul al unor oameni care nici macar nu au habar ca focul arde”, spunea George Orwell. Poti spera ca logica si apelul la realitatea empirica pot schimba ceva cand este vorba de oameni ce fie psihopatologic, fie din calcul rece, se simt chemati sa imbratiseze iresponsabilitatea si histrionismul ideologic ?! Sa reluam totusi cateva observatii mai vechi legate de sus numita „relavanta a marxismului”. Speranta moare ultima.

Marxismul azi

Ce este marxismul azi? O doctrina ce sustine mituri infirmate de istoria economica de mai bine de un secol. „Legea pauperizarii proletariatului”, „legea scaderii salariilor”, „legea concentrarii capitalului”, „legea scaderii ratei profitului” alcatuiesc un sistem de propozitii ce sfideaza cea mai elementara evidenta empirica. Ce relevanta poate sa aiba o astfel de doctrina pentru secolul XXI ? Ce capacitati analitice aduce un aparat conceptual bazat pe exponate teoretice de muzeu precum „lupta de clasa” sau teoria „valorii munca”, echivalentele flogistonului din preistoria stiintelor naturale moderne?

Daca cineva ar veni si ar incepe sa ne explice rezistenta la seisme a constructiilor din Europa folosind teoria flogistonului, am decide repede ca e sarit de pe fix si ar deveni rapid motiv de mila sau amuzament. De aceea nici nu avem prea multe editoriale folosind ca armatura analitica aceasta venerabila teorie. De ce avem atat de multe interventii ce incearca sa ne explice rezistenta la ciclul economic a economiilor din Europa folosind echivalentul flogistonului in stiinte sociale, ramane o intrebare interesanta. Poate ar trebui sa ne-o punem mai serios.

Economia mondiala a trecut de la 1848 pana azi prin mai multe transformari revolutionare. Si, cand spunem revolutionare, nu ne jucam cu vorbele: a doua industrializare intre 1880 si 1900, doua revolutii manageriale in secolul XX, o revolutie a mijloacelor de comunicare si una informatica au transformat radical nu numai economia, ci si intreaga societate. Trendurile schimbarii tehnologice, economice, demografice, sociale si culturale ale lumii s-au accelarat si intensificat in ultima suta de ani mai mult decat au facut-o cumulat de la revolutia neolitica pana la revolutia industriala din secolul XVIII.

Cu tot respectul pentru „viziunile profetice” ale lui Marx (a-propos: ce a prezis Marx corect?!), lumea anului 2010 arata cu totul altfel decat cea vazuta si descrisa de acesta sau de urmasii sai de la inceputul secolului XX. Cine are o problema cu asta, are o problema nu atat cu principiile stiintei sociale, ci cu principiile cele mai elementare ale observatiei de bun-simt.

Mecanismele diviziunii muncii identificate si descrise de Adam Smith raman aceleasi si vor ramane aceleasi in eternitate. Ideea lui Marx ca dinamica sociala se bazeaza pe structura de clasa (sau, mai bine zis, pe modul in care i se pare ca arata aceasta structura in Anglia pe la 1850) poate fi scuzata ca o onesta eroare stiintifica.

Dar notiunea ca, in final, o noua societate va aparea, o societate ce functioneaza sfidand orice principiu al diviziunii muncii si in care fiecare „poate face azi un lucru, maine altul, vana dimineata, pescui dupa-masa, creste vite seara si angaja in critica literara dupa cina; fara a deveni insa vreodata vanator, pescar, vacar sau critic” poate cu greu pretinde o clementa similara. Iata de ce Adam Smith este considerat parintele unei stiinte, iar Marx al unei ideologii. Daca unii nu au sesizat inca aceasta si pretind totusi ca au autoritate in a se pronunta pe teme economico-politice inalte, au o problema. Si, odata cu ei, avem o problema toti cei ce suntem nevoiti sa le suportam improvizatiile.

Relevanta unei relicve

Revenind insa la tema schimbarii. Nu numai ca lumea contemporana arata cu totul altfel decat pe vremea lui Marx, dar modurile in care incercam sa o intelegem „abordarile si instrumentele teoretice” s-au schimbat si ele radical. Discutia fluctuatiilor economice, a relatiei dintre procesele pietei si cadrele de reglementare a lor, analiza functiilor statului, a tensiunii dintre normele sociale si rationalitatea individuala maximizatoare au toate loc in registre pentru care vocabularul folosit in secolul XIX nici macar nu are cuvintele necesare.

Studiem astazi societatea si economia cu modele din teoria jocurilor, folosim experimente si teste randomizate, construim explicatii folosindu-ne de psihologie cognitiva, behaviorism si modele evolutioniste. Analizam structurile politice si relatia lor cu cele economice prin apel la teorie institutionala, teoria optiunilor publice, „agent-based modelling” si teoria retelelor sociale.

Am trecut printr-o „revolutie inferentiala” adusa de aplicarea pe scara larga in stiintele sociale a statisticii parametrice si nonparametrice. Dupa 1960 nu exista disciplina care sa nu fi fost atinsa. De la economie (prin econometrie) pana la istorie (prin cliometrie) nu exista domeniu in care analiza datelor agregate sa nu ne fi schimbat perspectiva. In mod similar, in plan teoretic, am trecut printr-o „revolutie behaviorista” si ne aflam acum in plina „revolutie cognitivista”.

Avem deja o traditie solida a cumularii de cunoastere in stiintele sociale contemporane, am incercat multe, am experimentat multe si am invatat din greseli.

Pe scurt si foarte simplu: nici nu se pune problema ca Marx ar avea ceva de zis despre economia noastra de azi. De fapt, noi azi intelegem parametrii economici si institutionali ai economiei vremii sale infinit mai bine decat el insusi. Si nu pretindem ca am fi mai destepti ca el. Dar avem acces la date si instrumente la care el nici nu visa. Fie si numai asta ar trebui sa fie suficent sa punem capat discutiei. Facem istorie economica utilizand econometrie si analizam lumea economica in care a trait si despre care a scris, procesand serii statistice cu computere si programe complicate.

Construim si interpretam datele epocii sale, bazandu-ne pe teorii fundamentate pe progres stiintific, nu pe speculatii, metafore si jocuri de cuvinte. Cine are vreo indoiala probabil ca trebuie sa-si reevalueze bagajul de cultura generala, din care este aproape sigur ca vreo 100 de ani de istorie economica si istoria stiintelor sociale moderne sunt lipsa la apel.

O tangenta edificatoare

Daca cele de mai sus sunt corecte, atunci este de inteles ca nu poti sa nu te intrebi: „Ce Dumnezeu vor oamenii acestia care-i tot dau zor cu marxismul si Marx?!”. De dragul argumentului, sa incercam totusi sa luam in serios ideea de marxism. Poate in felul acesta vor afla si ei ca singurele nume cu adevarat respectabile intelectual care se revendica de la marxism azi sunt cele legate de asa-numitul „marxism analitic”.

Dar pentru autori precum David Miller, John Roemer si, intr-o anumita masura, Jon Elster sau Philippe van Parijs, marxismul analitic a fost o incercare de a salva fragmente de marxism punandu-le pe steroizii teoriei optiunilor rationale. Raymond Boudon insusi, cel mai mare sociolog clasic liberal in viata, incearca generos sa justifice ce se poate justifica din marxism, ca stiinta sociala, pe aceeasi cale. Oricum am lua-o insa, pana la urma, in aceste demersuri, totul se dizolva intr-o metodologie, nu o teorie politica. O incercare de a recupera elemente conceptuale disparate si de a le da utilitate in contexte diferite de cel initial, gandit de Marx.

Dar sa nu ne pierdem in tangente sofisticate, facand parada inutila de eruditie: observatia de mai sus este facuta mai mult de amorul artei. Miller, Roemer si compania nu sunt o prezenta nici macar in comentariatul de stanga din presa internationala, nu mai vorbesc de cel din tara. Cheia problemei este alta: textele „analiticilor” sunt grele, presupun aptitudinea lecturii profesioniste, familiaritate cu stiintele sociale si o oarecare maturitate a gandirii, calitati rar intalnite la jurnalistul de stanga sau la oportunistul predispus sa mimeze marxismul din considerente conjuncturale.

Degringolada stangii

Si asa ajungem sa discutam azi, cand intram in al doilea deceniu al secolului XXI, despre nici mai mult, nici mai putin decat „relevanta marxismului”. Trebuie sa fim insa foarte clari: problema nu vine in principal de la teribilistii si oportunistii care in orice societate constituie masa de manevra a stangismului. Problema este una ce se trage de la varfurile stangii intelectuale. Primii responsabili pentru situatie sunt ganditorii si profesorii universitari de stanga. Caci, in diviziunea intelectuala a muncii, ei sunt cei ce dau tonul.

A fost o vreme cand lupta intelectuala dintre stanga si dreapta a fost o lupta a titanilor. Enrico Barone, Oskar Lange, Abba Lerner contra unui Mises, Hayek, Schumpeter sau Pareto. Pe vremea aceea, stanga socialista avea ceva de spus. Gresit, da. Insa inteligent, inovator si indraznet. Azi insa, obiectiv vorbind, cei ce se considera descendenti ai traditiei stangistilor socialisti mai sus mentionati ar fi probabil repudiati fara drept de apel de acestia.

Cum poate fi altfel, cand o buna parte dintre socialistii contemporani nu fac altceva decat sa se ascunda in spatele lui Keynes, un antimarxist ce s-a autoconsiderat (si a fost considerat de multi) drept salvator al capitalismului ?! In antologica sa scrisoare prin care il anunta pe George Bernard Shaw ca lucreaza la o carte ce va revolutiona gandirea economica, el precizeaza care va fi impactul cel mai profund al acesteia: demolarea marxismului prin demolarea fundamentelor sale ricardiene.

Asa stand lucrurile, nu facem decat sa ne intrebam cum pot sa pretinda sa fie luati in serios membrii elitelor intelectuale stangiste, cand nu numai ca practica fara jena camuflajul intelectual parazitar, dar, atunci cand nu o fac, tolereaza si chiar cultiva compania unor personaje ce pot exemplifica in „operele” lor orice, dar nu procesele elementare intelectuale predate odata in licee, precum: analiza, sinteza, coerenta logica si raportatea la realitatea empirica. De pilda, ce poti sa discuti sau sa intelegi pornind de la Hardt, Negri, Zizek si compania despre rolul statului, functionarea economiei de piata sau fluctuatiile economice determinate de instabilitatea sectorului financiar?! Poate vreo decizie administrativa sau de politici publice fi vreodata intemeiata pe productia intelectuala a acestor personaje ?! Intrebari retorice.

Pretul degringoladei

Prin cele de mai sus nu se insinueaza in niciun caz ca stanga nu ar putea dezvolta o linie de argumentare inteligenta si racordata la realitatea empirica. De pilda, ne putem intreba cum ar arata dezbaterile privind socialismul daca varfurile stangii, in loc sa jongleze cu Lacan si Desinvolte Bulversee, ar incerca sa inteleaga si foloseasca argumentele teoriei optiunilor publice sau, mai larg, pe cele ale economiei politice constitutionale.

Sau daca lucrari precum Socialism after Hayek a lui Theodore Burczak (in care acesta combina ideile lui Hayek cu cele ale unei Martha Nussbaum sau ale unui Amartya Sen pentru a relansa discutia proiectului socialist) ar fi cele pe care profesorii junilor stangisti le-ar indica drept lectura obligatorie, in locul maculaturii multi-culti si corecte politic cu care le anesteziaza simtul critic si reflexele naturale ale unei inteligente normale.

Sa adaugam doar un lucru: indiferent cine ai fi si de ce o faci, a te purta ca si cum o suta si ceva de ani de istorie economica si politica si cam tot atatia de progres in stiintele sociale au trecut fara sa observi, este mai mult decat neconstructiv pentru dezbaterea publica si neonest intelectual. Este, in acelasi timp, destructiv pentru traditia stangii. Impresia ca aceasta balteste azi in propaganda ieftina, exhibitionism, irelevanta si idei perimate nu este deloc independenta de atitudinile acestor intelectuali.

Concluzie

Profundele schimbari puse in miscare de fortele capitalismului in ultima suta de ani au creat o economie si o societate de o complexitate fara precedent istoric. Putem sa prezicem si sa controlam dinamica acestui tip de ordine sociala? Nu.

Dar am facut progrese in intelegerea ei. Si, oricat de fragile ar fi aceste progrese, un lucru stim sigur: obiectul de studiu (societatea si economia) s-au schimbat enorm in ultimele decenii si vor continua sa se schimbe. Iar uneltele intelectuale (teoriile si metodele) cu care incercam sa intelegem si ghidam aceasta dinamica, de asemenea. In aceste conditii, este evident de ce apelul la marxism ne apare ca fiind, mai mult decat orice altceva, un semn de ignoranta sau blocaj intelectual ; sau mai rau, de exhibitionism si iresponsabilitate.

Pe de alta parte insa, daca ceea ce stanga etaleaza la nivelul sau intelectual cel mai vizibil si vocal arata cum arata, nu este de mirare ca, reflexiv, jurnalismul si publicistica de inclinatie stangista tind sa revina obsesiv la reperul care pare sa aiba cat de cat ceva sens in universul lor ideologic: anticul, dar, prin forta imprejurarilor, perenul Marx, un monument de claritate intelectuala in comparatie cu urmasii sai de azi.