Există interes general?
Acțiunea statului pentru atingerea unor obiective economice, sociale și politice este prezentată adesea ca fiind de „interes general” („public”). Această implicare a statului în diverse domenii ale vieții economico-sociale este considerată o funcție normală a unui stat democratic modern. În România, unde deceniile de propagandă comunistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv, multă lume pare să creadă că „ridicarea nivelului de trai material și spiritual al poporului (este-SC) țelul suprem al politicii (partidului-SC)” – așa cum se afirma în cuvântările și documentele oficiale din acea perioadă.[1]
Problema este că expresia „interes general” („public”) este neclară, deoarece fiecare interlocutor are propria sa interpretare, foarte diferită de cea a altora. Iar refuzul dezbaterii subminează democrația, deoarece persoanele care nu se pot exprima liber, nu pot gândi în mod clar. Nici o societate democratică nu poate supraviețui mult timp, dacă adversarii politici sunt tratați la fel ca ereticii în Evul Mediu sau ca dușmanii de clasă în comunism.
Unul din cele mai convingătoare argumente în favoarea dezbaterii și libertății cuvântului a fost formulat de filozoful britanic John Stuart Mill (1806–1873): „Nu putem fi niciodată siguri că opinia pe care ne străduim să o înăbușim este greșită; iar dacă am fi siguri că este greșită, înăbușirea ei ar fi tot un rău.”[2] Și, mai departe: „Deplina libertate de a contrazice și infirma opiniile noastre este chiar lucrul ce ne îndreptățește să admitem adevărul lor, în scopul de a acționa; și nu există mijloc prin care o ființă cu însușiri omenești să poată dobândi garanții raționale că are dreptate.”[3] Din păcate, apărătorii toleranței și libertății de exprimare capitulează adesea în fața persoanelor care pretind această libertate, dar exclusiv pentru ele.
Numeroasele interpretări și semnificații contradictorii conferite acestui slogan politic seducător au evoluat în cursul timpului. Aceste comentarii merg de la platitudini absolute și clișee lipsite de sens la argumente filozofice naive. Idealul politic constând în plasarea idealului mistic al „binelui comun” sau al „interesului general” mai presus de orice acțiune individuală este la fel de vechi ca statul și a fost dezbătut de fiecare dată când s-a pus problema adoptării unor noi reglementări.
Astfel, științele sociale și filozofia politică oferă numeroase interpretări subiective și contradictorii ale conceptului de „interes public”. Economistul și filozoful scoțian Adam Smith (1723-1790), de exemplu, a arătat că omul acționează în funcție de ceea ce consideră el că este interesul său, însă acest interes personal îl conduce ca „o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nicicum parte din intențiile sale.”[4] Economistul american Milton Friedman (1912–2006), laureat al premiului Nobel, afirmă însă că în politică lucrurile stau altfel: „În politică există, parcă, o mână invizibilă care operează exact în direcția opusă mâinii invizibile a lui Adam Smith. Indivizii, care intenționează să servească doar interesul general, sunt conduși de mâna invizibilă politică să servească interesele private, ceea ce nu făcea parte in intențiile lor.”[5]
Aceste analize ale relației dintre interesele personale și interesul general sunt importante, deoarece relevă o problemă majoră: fiecare grup social, partid, individ etc., are propria sa concepție cu privire la interesul general și le contestă pe celelalte, fără a clarifica, de regulă, ce înțelege el însuși prin această sintagmă. Or, cu toate acestea, interacțiunile dintre un mare număr de indivizi, călăuziți fiecare de interesul său personal sau de ceea ce consideră că este acest interes, produc ordine economico-socială, nu haos. Se pune, deci, problema fundamentală a modului în care ordinea economico-socială rezultă în mod neplanificat din acțiunile individuale browniane. Mai precis, este necesară cunoașterea procesului de auto-organizare al sistemului economico-social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție, care face ca sistemele economico-sociale să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman.
Într-adevăr, acest proces de auto-organizare constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, care i-a preocupat tot timpul pe marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek. După cum demonstrează acesta din urmă, de exemplu, proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate.[6] În general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.[7]
Cu toate că lucrurile sunt mai complexe decât par, este normal ca un program de guvernare care declară că urmărește să servească „interesul general”, să conțină o definiție clară a acestui termen, dacă nu de altceva, măcar pentru a preciza ce anume intenționează să facă guvernul în acest scop ambiguu de felul său. În realitate, enunțarea unei definiții formale a interesului general nu constituie o preocupare pentru autorii programelor de guvernare, care utilizează frecvent acest slogan pentru a justifica diverse propuneri sau acțiuni politice. Iar în absența unei definiții clare, sintagma amintită rămâne o formulă generală, lipsită de sens și insuficientă pentru a permite întocmirea unui plan concret, chiar dacă se admite că există mijloacele de acțiune necesare.
Mai mult, reacția unor guverne – în numele „interesului general” – la criticile adversarilor politici, jurnaliștilor de investigație, protestatarilor etc., riscă să conducă la apariția unor situații de genul celor descrise în romanul lui G. Orwell: „1984”. Astfel, măsurile de control etatist și intruziune a guvernului în viața indivizilor, prilejuite de coronaviroză (COVID-19), au depășit cu mult, atât în regimurile autoritare, cât și în cele democratice, consecințele reale ale răspândirii maladiei. Din motive, justificate sau nu, a apărut un fel de „stat polițist digital” – bazat pe supraveghere pe scară largă a populației și delațiune –, care a dobândit puteri enorme, ceea ce, în civilizația euro-atlantică, părea, până nu demult, imposibil. Deoarece, puterea politică se întărește, cel mai adesea, în detrimentul drepturilor indivizilor, există peste tot în lume pericolul ca efectele măsurilor „de urgență” de acest tip să conducă la creșterea permanentă a dimensiunii și apăsării statului.
2. Evoluția istorică a conceptului
După cum am menționat, interesul general și alte asemena mantre politice au fost studiate secole de-a rândul în literatura socială, economică și filozofică. Majoritatea autorilor au acceptat ideea plină de emfază că guvernele trebuie să servească poporul și că poporul trebuie să fie singurul beneficiar al operei de guvernare.
Cu toate acestea, influențate și condiționate de evoluția constantă a spiritului vremii, în cursul timpului, au apărut numeroase definiții și interpretări contradictorii ale acestui slogan politic atrăgător. Ca urmare, literatura domeniului este, în general, confuză și contradictorie.
Se poate totuși aminti, pe lângă autorii deja citați, modul în care este formulat acest ideal de către Platon și școala platoniciană, după care doar funcționarii guvernului au înțelepciunea necesară pentru a stabili ce este „binele comun”. Această concepție se regăsește, de asemenea, în diverse scrieri politice medievale, precum și în numeroasele reglementări economico-sociale apărute în epoca mercantilistă (secolele XVI și XVII–XVIII), care urmăreau întărirea națiunilor europene, aflate atunci în proces de formare.
În aceiași logică, poate fi evocată abordarea filozofului, juristului și reformatorului social englez Jeremy Bentham (1748–1832), creatorul utilitarismului modern, după care scopul guvernării este cea mai mare bunăstare pentru cel mai mare număr de oameni.
Principala influență asupra filozofiei subiacente raționamentelor actuale în legătură cu acest subiect a avut filozoful, matematicianul și scriitorul francez Auguste Comte (1798-1857). În filozofia sa pozitivistă, el insistă asupra faptului că ansamblurile sociale sunt mai puțin cunoscute decât elementele lor componente și că teoria socială trebuie să pornească de la cunoștințele obținute prin observarea directă a acestor ansambluri. Această idee l-a făcut pe Comte să sugereze că doar societatea în ansamblul său are o existență autentică și că numeroșii indivizi care o compun nu sunt decât o abstracție. Ca urmare, acțiunile individuale trebuie interzise, dacă nu servesc interesul public. În această concepție, în care valorile societății în ansamblul său sunt identice cu cele ale fiecărui individ, interesul general servește pentru justificarea acțiunilor conducătorilor și funcționarilor statului, deoarece comportamentele și deciziile lor sunt în interes public. În realitate, contrar ideii că politicienii și birocrații lucrează pentru a servi în mod altruist interesul general, acțiunile lor au adesea o motivație mult mai prozaică: interesul propriu, setea de putere, ideologia etc.
Printre aplicațiile cele mai influente ale acestui ideal de interes general figurează lucrările economistului și sociologului italian Vilfredo Pareto (1848-1923) și ale economistului englez Arthur Pigou (1877-1959). Analizele lor presupun, în esență, că principalul rol al oricărui guvern ales în mod democratic este să acționeze în folosul societății în ansamblul său. În consecință, fiecare cetățean consideră implicit că societatea este o unitate și că aceasta are un ansamblu de valori comune, care poate fi transpus într-o schemă operațională. În această abordare, ansamblul de valori comune constituie interesul general, care reprezintă ipotetic voința poporului. Cu timpul, această idee a dobândit o semnificație aproape universală, implicând o combinație de revendicări și măsuri populiste, ce continuă să alimenteze și în prezent fantezia cercetătorilor din științele sociale, intelectualilor și politicienilor.
În fine, este de amintit ideologia comunistă, după care singurii care cunosc interesele reale ale oamenilor, chiar mai bine decât ei înșiși, sunt comuniștii; marxism-leninismul (comunismul științific) îi îndreptățește doar pe comuniști să diagnosticheze bolile societății si să prescrie tratamentele adecvate. Ce a ieșit de aici, s-a văzut și încă se mai vede!
După cum am mai afirmat, pentru orice persoană rezonabilă, pare logic ca o definiție a interesului general să aibă un rol esențial în conceperea oricărui program guvernamental care își propune să realizeze acest obiectiv. Nu există însă reguli clare care să permită cuiva, fie el individ sau guvern, să acționeze în interes general. Însă, deoarece, în calitate de politician, este ușor să te ascunzi în spatele acestei formule seducătoare, fără a-ți asuma nici un angajament precis, această sintagmă a devenit parte integrantă a dezbaterii de idei, corpului de legi, reglementărilor și operei de guvernare din societățile moderne.
3. Libertatea: singura valoare universală
Indiferent de intențiile și justificările lor, majoritatea reglementărilor de „interes general” urmăresc, printre altele, protejarea consumatorilor împotriva prejudiciilor produse de un comportament iresponsabil sau fraudulos, siguranța cetățenilor, prevenirea propagării bolilor infecțioase ș.a.m.d. Totuși, cu excepția situațiilor de urgență, aceste reglementări nu sunt, în general, concepute și aplicate într-un vid sociopolitic. Ele apar, de obicei, într-un mediu populat de actori politici (partide, parlamente, guverne, grupuri de interese etc.), care au interese specifice și au puterea de a-i obliga prin lege pe cetățeni să facă ce vor ei. Această sursă de putere are o valoare semnificativă pentru indivizii care o pot influența și controla.
Cu alte cuvinte, grupurile de interese, care constituie adesea atât obiectul, cât și subiectul reglementărilor, încearcă să influențeze normele juridice sau deciziile autorităților în folosul lor. Iar pentru că sunt capabile să influențeze și să impună conținutul reglementărilor și deciziilor statului, grupurile de interese își creează diverse genuri de avantaje pentru ele însele, în loc să servească interesul general – așa cum declară. Acest fenomen agravează, de regulă, situația întregii societăți, mai ales a consumatorilor, deoarece, din punct de vedere economic, determină slăbirea concurenței, creșterea costurilor și reducerea producției.[8]
Există, deci, o deosebire esențială între o societate democratică și o organizație economică. Societatea democratică este rezultatul acțiunilor umane, nu a unei concepții umane: „Tot ce putem spune este că nimeni nu a reușit încă să proiecteze un sistem alternativ în care să poată fi păstrate anumite caracteristici ale celui existent, care sunt dragi chiar și celor care îl atacă cel mai violent – cum ar fi mai ales măsura în care individul își poate alege țelurile și, prin urmare, poate să-și folosească în mod liber propriile cunoștințe și abilități, produs pe baza interacțiunilor dintre persoane ce posedă fiecare numai cunoaștere parțială.”[9]
Dacă nu este împiedicată de stat, o societate de oameni liberi apare în mod natural și fără a avea o dimensiune prestabilită. În societatea democratică, funcționarea și dezvoltarea sunt spontane și au loc atunci când indivizii și grupurile de indivizi, cu cunoștințe inevitabil limitate, interacționează unii cu alții în mod liber, dând naștere unor modele de comportament și forme instituționale neplanificate. Ca urmare, societățile democratice contemporane pot fi definite ca sisteme complexe, neplanificate, bazate pe valori și acțiuni individuale, care duc la colaborare între oameni în multiple planuri.
Spre deosebire de aceasta, organizațiile economice, sociale, politice etc., sunt structuri ierarhice, create, gestionate și controlate de proprietari, manageri, tehnocrați, birocrați, demnitari etc., (stakeholders), într-un un scop specific. Astfel, în cazul organizațiilor economice (companii, firme, întreprinderi etc.), scopul este obținerea de profit, iar pentru aceasta proprietarii, managerii și angajații conlucrează, în condițiile în care întreaga structură cărora le aparțin este în concurență cu alte entități economice.
În cursul unei lente, dar constante, evoluții a spiritului uman, indivizii au început să se diferențieze suficient pentru a da naștere unor reguli sociale și comportamente noi. Astfel, pentru a funcționa corect, orice societatea (democratică sau nu) necesită un consens minimal cu privire la anumite reguli fundamentale, care permit membrilor săi să supraviețuiască, să comunice și să prevadă reacțiile altor oameni în situații sociale necunoscute. Aceste „reguli de justă conduită”, cum le-a numit F. Hayek, sunt în mare măsură reguli fără scop politic precis, nu sunt exprimate în formă scrisă și nu sunt proclamate ca fiind expresia unui consens minimal. Ele nu sunt rezultatul unor referendumuri și nici nu au fost vreodată formulate în mod intenționat. Sunt pur și simplu consecința evoluției societății umane, nu a unei concepții autoritariste sau totalitariste despre cum trebuie să arate lumea, iar aprobarea lor este tacită. Iar faptul că nu toți indivizii le respectă nu invalidează importanța lor vitală și necesitatea lor obiectivă.
De fapt, o societate democratică nu se poate limita la un singur obiectiv și nici nu poate fi considerată ca fiind o singură organizație, în care oamenii nu-și pot folosi în mod liber propriile cunoștințe și abilități în scopuri personale, ci doar în scopul structurii din care fac parte. Pe scurt, o societate de oameni liberi și independenți poate fi definită ca un sistem complex, dar neplanificat, care nu are un obiectiv comun și nici un program de acțiune colectiv.
În sens invers, o societate, în care nu există libertatea de alegere și de acțiune a indivizilor și care consideră că există un interes comun superior intereselor private, este o societate autoritară sau totalitară, ai cărei membrii sunt constrânși să acționeze pentru realizarea obiectivului comun stabilit de sus. Este, deci, de neconceput ca, într-o societate democratică, o politică ce încalcă consensul minimal cu privire la „regulile nescrise de justă conduită”, să poată fi considerată ca servind un interes general.
4. Interesul general este un interes particular
Nu se poate ști ce decizii va lua în viitor o societate democratică. Așa cum nimeni nu știe ce va gândi și ce va face el însuși peste câțiva ani, tot așa nimeni nu știe ce vor gândi și ce vor face generațiile viitoare, atunci când vor avea, la rândul lor, posibilitatea să decidă și să acționeze. Sunt inutile, deci, speculațiile cu privire la un scenariu imaginar prin care s-ar putea descoperi sensul expresiei „interes public”. În general, nici un individ nu are intenția să promoveze interesul public și nici nu știe când, dacă și cum o va face. Mai mult, ”teorema imposibilității a lui Arrow” („paradoxul lui Arrow”) afirmă că nu există o formă democratică de votare care să permită o alegere socială rațională a interesului general sau a orice altceva.[10]
Totuși, cu unele rezerve și cu o anumită prudență, se poate afirma că interesul general este o situație în care indivizii decid în mod transparent și rațional și acționează într-o manieră dezinteresată și condescendentă. Se poate descrie, de asemenea, interesul general ca un ansamblu de valori orientate spre nevoile, dorințele și interesele presupuse a fi împărtășite de un mare număr de persoane. În societățile democratice actuale, se pot distinge, în mod rezumativ, trei modalități de aplicare a acestui concept.-
INTERVIURILE HotNews.ro