Festivalul de Teatru de la Sibiu 2021 Live. În carne și oase

Apropierea umană. Pe viu. Căldura. Vie. Străzile din Sibiu pe care nu mai există, pentru câteva zile, frică. Live. Așa trebuie să fie teatrul. Pentru că doar așa bucură și te face să-ți pui întrebări – cine suntem noi, cei care am trecut prin timpul nesfărșit în care n-am mai stat față-n față, ci închiși în propriile noastre minți, devorând online arta? Iată cum a fost la FITS 2021.

Cine om fi? De la ciorba din coadă de bou la întrebări despre Moarte.

Mă plimb. Ajung cu o zi mai devreme. Dar nu mă parchez în restaurante, decât ca să sorb o ciorbă din coadă de bou, să mănânc și eu o friptură apoi. Merg pe stradă. O acrobată își încălzește corpul în aer. Oamenii mănâncă hotdogi. Fetele și-au luat high heels și se împiedică în paviment. La Habitus au expoziție de chimono-uri: mă duc să-nțeleg ce-i cu ritualul vestimentației. Pe chimono poți să citești vărsta, anotimpul, casta socială, iar straturile de material nu trebuie să aibă cute.

Merg la expoziții. Desene de Silviu Purcărete și Helmut Stürmer.

Ființele lor care-și țin papagalul pe claviculă și colivia pe propriul cap. Alte desene cu bărbați care ies din ramă pentru că s-au îngrășat. Alături de ei umblă femei fără chip cu picioare slăbănoase Baroc, suprarealism – mă bucur. Acum da: hai la o înghețată. Îmi iau cu gust de gumă de mestecat ! Așa e festivalul : un bazar postmodern în care te orientezi virând unde te duc sinapsele. Iată ce văd, primul e un spectacol despre moarte.

Plugarul și moartea. Text după: Johannes von Tepl, regia: Silviu Purcărete

E întuneric în sală. Abia se mai aud zgomote-șoapte de sub măști. Primele 10 minute în apartamentul Plugarului: plugarul intră lent, se dezbracă de redingotă, se așează pe o sofa. Fiecare obiect din decor indică glacialitatea, singurătatea Plugarului căruia i-a murit soția. Dar apartamentul e acoperit de un ecran de proiecție. Pe care evoluează Moartea sau dansatorii care-i dansează macabru, sunt proiecții cu sicrii imense. Și o notă de cinism și ironie în personajul Morții (jucat tot de actorul care-l interpretează pe Plugar). Purcărete scoate din solitudine acest om – îi dă posibilitatea dialogului cu o proiecție a sa. Moartea e un bărbat cu pălărie melon. Extras din picturile lui Magritte. Are baston. E un mediu liminal, o imagine în mișcare, o virtualitate pe care Plugarul, nesupus, o combate. Textul e scris de Johannes von Tepl, la răscrucea Ev Mediu-Renaștere. Performerii dansului macabru îl ridică și pe Plugar în mediul virtual, pe ecranul de proiecție, după ce toate obiectele din apartamentul său înghețat în timp i-au fost târâte de pe scenă. Mi-au rămas în minte primele minute din spectacol – un om intră în apartamentul lui și începe să plângă. E un plâns uman-inuman. Aproape angelic.

Cavalerul înflăcărat. Text de: Francis Beaumont, regia : Declan Donnellan Teatru în rusă.

Cu spectatorii kitsch și vocali care întrerup un spectacol serios. Spectatorii-actori, bineînțeles. Stau pe scaune alături de noi, spectatorii reali. Un cuplu de bătrânei care vor să-și bage nepotul în spectacol. Vin din ce în ce mai aproape de scenă, își pun scaunele pe scenă, dictează ce urmează să se întâmple. Sunt pudici, reacționează, nu le place povestea, vor romantism comercial, trăire, doar așa pot să aplaude. Îi criticăm, de la înălțimea nasului nostru pe sus? Și nepotul lor face haos: cere romantism, cere un cavaler, așa iese un spectacol amatoricesc, ființele kitsch se cațără pe trupa de teatru și o devorează. Cheia e comică – dar comentariul social e valid. Ce e arta, e o enclavă pentru elite, e popcorn pentru mase, de cine și pentru cine e făcută? Să dăm cu roșii în spectatorii nemulțumiți? Declan Donnellan a făcut un spectacol autentic, postmodern, despre percepția artei, în speță, a teatrului, această artă care îți fură simțurile-gândurile-emoțiile live. Și cât de genuin se simte acum acest termen din mass – media: live, pe viu, în sală, cu Ceilalți.

La Serva Padrona. Muzica: Giovanni Battista Pergolesi, regia artistică: Silviu Purcărete

Operă de Purcărete în decoruri decandente de Buhagiar. Uberto, un burlac se machiază și ceartă orchestra, toți cu peruci de secol XVIII. Își aranejază cum poate peruca, e nervos și nerăbdător pentru că servitoarea sa, Serpina, nu i-a adus ciocolata astăzi. Trăiesțe în dizgrație, e ținut prizonier de Serpina, toate țoalele zac pe jos, patul e nefăcut. Oftează și cântă. Serpina a devenit atât de arogantă încât se crede amanta lui. Iar când Uberto își cere pălăria, peruca și haina, Serpina îi interzice să iasă din casă, ba chair adaugă că din acel moment va trebui să se supună ordinelor ei. Mai e și Vespone – un grăsuț-malac – care doarme-n pat. El nu cântă. El îngână infantil și diavolesc ce-și cânta cei doi. Serpina îl convinge pe Vespone să-l păcălească pe Uberto să se căsătorească cu ea. Ea îl face pe Uberto să creadă că se va căsători cu un militar numit Tempesta. Iar Vespone apare deghizat în Tempesta – cu o mască de gaze pe figură și cu un tub foarte lung pe post de gură. Înainte Serpina se jucase cu bastonul lui Uberto pentru a-l seduce. Nu e nimic obscen, era chiar bastonul. Dar iată trompa lui Volpone – Purcărete reușește tot cu twist-uri suprarealiste să arate că Volpone era amantul mai…febril. Serpina și Vespone își dezvăluie trucul în final; dar Uberto își dă seama că a iubit-o pe fată tot timpul. Se vor căsători până la urmă. Și mereu ca dormi cu ei în pat Volpone, grăsunul.

Călătoriile lui Gulliver. Exerciții scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift, coordinator: Silviu Purcărete

L-am revăzut. Îmi aduceam aminte aceste exerciții poetice după Gulliver. Ofelia Popii îmbrăcată în alb, dusă pe brațe de bărbați, cu săculeți de făină în loc de sâni și atunci când naște, ei stau cu sita dedesupt pentru a-i primi roadele femeii. Un cal alb real pe scenă. Un copil care e cel care citește-spune povestea alături de vocea din off a lui Purcărete însuși. Copilul se plimbă pe ponei în lumea de yahoo. Femeile care își țin copiii-păpuși cu ochii scoși ca pe niște mari corvoade și copilul sacrificat pentru a-i fi perpelită inima pe plită. Toate femeile care au copite și niște atele cu care-și fac frumos piciorul lor de cal, cu coamele lungi și Iha-uri strigate-n fân. Apoi liliputanele – aici Purcărete face un joc de cuvinte/ joc mental excepțional – „putana” în limba italiană înseamnă „prostituată”. Ei da, prostituatele sunt ființe mici, cu capul real al actrițelor, care-și folosesc picioarele pe post de mâini pe o masă care închipuie străzile unde ies să trăiască, iar din spate sunt mânuite de păpușari care le sunt mâinile. Iată Purcărete cum recalibrează orice acțiune scenică concretă într-o poetică care-ți face ochii bulbucați de bucurie. În plus: mersul rutinat și ritmat al bărbaților și femeilor cu servietă care se sperie de copilul pe ponei, de parcă acești birocrați ieșiți din Kafka și-ar fi eradicat tot ce e copilăresc în ei spre a mărșălui în escadroane urbane zi de zi. În final își sfâșie hainele de pe ei, rămân în chiloți!

Mesaje spre univers. Text de Wolfram Lotz, regia: Josef Maria Krasanovsky

În „Mesaje spre Univers”, de Wolfram Lotz, 10 personaje trebuie să-și spună mesajul la un microfon și într-un spațiu ca un platou de televiziune. Une tronează MC-ul absolut al Neantului, care, ne spune, a făcut multe în viață: „management, biciclete, științe politice și echilibristică, dar a și plastifiat cadavre și a cultivat roșii cherry”. Citez aproximativ din memorie. Lista e lungă, iar acest MC agresiv, diavolul în persoană, poartă tocuri pătrățoase unde se vede că stă o floare roșie ca-n chihlimbar, pantaloni evazați Bowie și se lamentează pentru că invitase la el în emisiune o grasă. Cea mai grasă concurentă care nu a fost admisă la concursul de talente. De la muzică trance nemțească la minimale la globuri de lumină și proiecții care seamănă cu graffiti-urile (hieroglifele epocii noastre) – acest spectacol jucat de secția germană a Teatrului Radu Stanca mi-a înobilat creierii. Ce să vezi: mai sunt și niște personaje care nu-și au locul în scenă, o tanti cu maiou și un băiat cu dizabilități, care nu știu ce au de jucat. Ba mai mult: un tip cu o lampă cu abajur la o masă se ocupă cu notele de subsol, în cazul în care spectatorii pierd firul, el le oferă un sens. Hmmm, nu chiar, notele lui de subsol sunt așa: „Păsările negre și rahatul de de stația de evacuare”, „Singurătate la etajul doi al corporației” sau „Injecții cu acid hialuronic și spleen”. Citez iarași din memorie. Dar da, textul, spectacolul – e un trip must-see.

Quartett. Text de Heiner Müller, regia : Hunor Horváth Piesă de Heiner Müller.

Despre sex, perversitate, cu flamboaianță și austeritate. Cu delimitări ambigue de spațiu și timp pe care le aflăm și în spectacol, ni se dau : „Timp / loc: salon înainte de Revoluția franceză / buncăr după cel de-al III-lea război mondial”. „Acțiunea” piesei comprimă romanul epistolar al lui Choderlos de Laclos din 1782, « Les liaisons dangereuses » în puțin mai mult de o oră. Se joacă teatru, doar așa pot amanții să mai simtă. Sunt patru actori. În spectacol fiecare amant are alter-ego în carne și oase, de parcă oricum pentru a practica jocuri perverse trebuie să te dedublezi. Actorii interpretează personajele lui Laclos de don juan blazat, adulterină malevolentă, soție virtuoasă și fecioară inocentă. Scenografia : fiecare are oglinda lui de teatru în spatele unei perdele lucioase. Vorbesc la microfon, femeile joacă bărbații și bărbații femeile, sunt fluizi, nemiloși, nu se iubesc, sunt psihopații fără niciun rid pe chipul lor de ceară. Nimic nu trădează sentimente. Actrițele cântă fals, diavolesc. Tot ceea ce fac – jocurile lor sado-maso – sunt proiectate deasupra scenei. Se leagă cu frânghii. Cad în groapa din fața microfonului plină cu pământ negru. Dacă beau, vinul le curge pe lângă gură și se cufundă apoi în pământul argilos. E Müller – scrie despre cruzimea inerentă a existenței umane, despre cum toate relațiile ajung în cele din urmă la lupta pentru posesia și înfrângerea „celuilalt”. Iar actorii de la secția germană a Teatrului Radu Stanca fac acest show pervers cu ultrarafinament.

Conferința iraniană. Text de Ivan Vîrîpaev, regia: Bobi Pricop

O conferință. Pereții sălii sunt acoperiți de rocă și frunze de ferigi vopsite argintiu. Un ecran de proiecție pe care forme abstracte se vor succeda – curbe, sfere de lichid negru, bule amorfe de apă gri – de parcă particule elementare se arată în plim-plan din mintea acestor participanți care vorbesc, vorbesc, vorbesc, fiecare are o opinie și niciunul nu e în eroare. Reprezentanții elitei intelectuale daneze și mondiale, cele mai bune minți ale timpului, se adună la o conferință la Copenhaga pentru a discuta „problemă iraniană” – încălcarea drepturilor și libertăților, execuțiile zilnice, tortura și conflictele militare din Orientul Mijlociu. Un orientalist, un teolog, un politolog, un jurnalist militar, o soție a primului ministru (fost celebru prezentator TV), un scriitor, un preot, un celebru dirijor și un poet iranian – laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Treptat, întrebările despre cine este vinovat pentru ceea ce se întâmplă în lume sunt înlocuite de reflecții asupra omului. Iar argumentele despre tragedia care se desfășoară în regiunea Orientului Mijlociu se îndreaptă spre discuții despre probleme personale și cele mai intime. Jurnalista și scriitorul au fost căsătoriți. Au avut un copil. S-a sinucis. Jurnalista e de stânga, cere și apără libertatea. Scriitorul crede că suntem doar niște spirale ADN, iar hazardul acesta nu poate conferi libertate. O piesă scrisă de Ivan Vîrîpaev, unul dintre principalii dramaturgi din Rusia.

Ușa. Regia și coregrafia: Jo Strømgren

Spectacol de dans într-un pavilion cu geamuri murdare, degradate. Nu există supratitrări. Pentru că personajele vorbesc un limbaj absurd, un limbaj care pare de la sfârșitul timpurilor. După ușă se aude muzica, fetele se contorsionează, băiatul își întinde mușchii pe o bancă de lemn. Bărbatul mai în vârsta are o criză de epilepsie sau își exprimă sentimentele? Dacă ieși pe altă ușă, într-o lumină orbitoare, cu geamantanul, o săgeată te străpunge – așa i se întâmplă unei dansatoare, deși își dorea mult să iasă pe acea ușă. Fluturi mari, fosforescenți sunt ținuți în borcane. Există un radio vechi. Un coș mare de gunoi. Foi volante, hârtie, pe care se derulează nu știu ce poveste din capul personajelor. Ce e lumea asta? Se aud din când în când raid-uri de bombardamente, izbucnesc scântei și apoi lumini albastre spală toată incinta. E un motel de la marginea lumii? Un ring de dans unde sălășluiesc fantomele, unde tonomatele sunt defecte și ființele încearcă să audă muzica acestei defecțiuni? E o lume închisă, tragicomică, o lume în care, dacă ieși pe ușă, s-ar putea să te afunzi în necunoscut.

Ritualul primăverii. Muzică: „Le Sacre du Printemps” de Igor Stravinsky; Reducție pentru pian la patru mâini realizată de compozitor, aici cu două piane; Arvo Pärt / “Pari Intervallo”; Karol Beffa / “Mirages”, Regie și coregrafie: Israel Galván

Flamenco contemporan meets Stravinsky. Dansatorul explodează, pantofii lui cu tocuri dansează pe mai multe materiale – lemn, pământ, nisip, fier. Totul acordat cu muzica la pian. E un ritual spaniol – dansatorul poartă rasă călugărească, fusta incredibil de lungă și neagră a istoriei de tânguiri și revelații a Spaniei. Ai senzația că mișcările lui și sunetele pe care le emite sunt ploi și cutremure, săruturi și războaie nesfârșite, familii în pragul nunților și insectele care urcă pe omoplații oamenilor atunci când anotimpurile se vor termina în haos.