Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu 2019. Sau când arta e atât de mișto că tu ești fantoma kabuki, Hamlet sau Godot

Ești în ochiul vortexului la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Te-nvârți ca titirezul. Toată frumusețea e în haosul ăsta care-ți hrănește imaginația. Străzile vuiesc, te pierzi în mulțime, te uiți stânga-dreapta să nu pierzi vreun artist, vreun jongler. Când nu eram în sala de teatru, adăstam în soare, sub copaci înalți, în Parcul Cetății, lângă Turn, în Piața Habermann, unde făceam popas în vara toridă. Spectatorii se grupau ciorchine în piețe să vadă dansatori de samba sau fantome kabuki pe papainoage și-n săli să prindă spectacole de Purcărete.

Ciao București. C.F.R. către Sibiu

Sunt la etajul superior al vagonului plin ochi, un fel de cușcă pentru călători, unde simți cu adevărat mișcarea de ruliu – tangaj, să-ți tremure căpățâna. Chirciți pe scaunul trenului niște băieți ascultă ritmuri orientale, lângă ei fete bagă la ghiozdan sandvișuri, copiii scrollează pe tabletă, adulții privesc melancolic peisajele matinale în goana trenului. O doamnă exclamă: “Ia uite ce gară frumoasă!” Așa e doamnă, orice gară e frumoasă, cuget și eu. Mă gândesc la Cehov, la cum și-a scris piesele văzând oameni de carne și sânge, adevărați. Un îndrăgostit azvârle inimioare pe messenger, mănunchi de inimi care scot sunet de bulbuci. O inimă e și logo-ul Festivalului de la Sibiu. Cobor și mă dezmeticesc.

Teatru de stradă. Alaiuri psihedelice

Din prima seară am văzut o trupă de street dance. Se unduiau în pași de samba. Dansatorii bărbați își mișcau șoldurile odată cu fetele, în costume fistichii. Pe străzi a apărut un cvintet cu tipi îmbrăcați în cămăși hawaiene. Apoi fanfara militară. Pe muzică minimalistă trecea o paradă de stafii kabuki pe papainoage. În Piața Mare corturi în formă de insecte-balon, gigantești.

Așa arată Sibiul-Festival:

Disco la “Radu Stanca”

Serile se punea de discotecă în spatele Teatrului Național “Radu Stanca”. Cu mici și bere. Mese lungi de lemn. Stăteam la grămadă. Mâncam și dansam cot la cot cu trupele de teatru străine. Actorii își jucaseră rolul în piese cu prinți, derbedei, depresivi, tirani. Dar acum erau oameni, căutau distracția pe timp de noapte. Hip hop, rock, dance. Un DJ învârtea la platane. Zumzăia lumea, se vorbea franceză-engleză, în babilonie.

Dali și Mâța Donatello de la Brukenthal

La Brukenthal merg să văd expoziția „Dali, Matisse, Klimt”. Stampe cu femei desenate de pictori. Un șold suprarealist, o mână abstractă la Matisse, senzualitatea lui Klimt. Dar îmi pironesc ochii pe cele mai grase mâțe din Sibiu. Sunt două. Donatello și Antonello. Poți să donezi pentru motani într-o cutie. Sunt cotoii muzeului. Animalele totemice. Donatello se tolănește pe-o gură de canal pe care scrie Sibiu. Merg către sală, e teatru de să-ți vibreze neuronul la Fabrica de Cultură, în fostul cartier Broscărie. Am văzut de toate. Dans contemporan. Am văzut un Godot, un Cehov, un Gombrowicz, piese americane, nemțești. Sibiul e melting pot-ul teatrului. Iată ce am de povestit.

“Povestea prințesei deocheate”. Regia: Silviu Purcărete

Prințesa deocheată e femeia-bărbat. O păpușă kabuki de sex masculin. Suita ei sunt fantomele teatrului japonez. Merg pe patine cu rotile. Arigato, suntem la o piesă de Purcărete! Imaginația regizorului ține-ntr-un suspans teatral tot angrenajul de qui-pro-quo-uri. Râzi-plângi. Niște killeri japonezi evocă mafioții hollywoodieni. Actrița Ofelia Popii e un cowboy care-nvârte pinteni, pingele și pistoale. Mercenarii kabuki poartă șubă de lână de oaie ca o turmă de ciobani români. Purcărete leagă România și Japonia. Scenariul e original, semnat de regizor. L-a inspirat piesa kabuki a lui Tsuruya Nanboku al IV-lea. Starețul unui templu se îndrăgostește de discipolul tânăr. Încearcă ambii să se sinucidă pentru că se iubeau bărbat cu bărbat. Dar preotul supraviețuiește. Peste șaptesprezece ani egumenul se îndrăgostește din nou, de Prințesa Sakura, reîncarnarea feminină a ucenicului.

“Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett. Regia: Silviu Purcărete

Pe urmă am văzut “Așteptându-l pe Godot”. Tot Purcărete. Piesă veche. Cu Constantin Chiriac și Marian Râlea. Cine Dumnezeu e Godot?, îmi trecea-n gând. Godot nu e nimeni. Godot e nimeni. Godot e aburul fără chip, ficțiunea, Dumnezeul vagabonzilor. Și toți suntem vagabonzi ca Vladimir și Estragon. Constantin Chiriac și Marian Râlea privesc către sală cu candoare-speranță, ei sunt Didi și Gogo. Cristian Stanca și Pali Vecsei sunt Pozzo și Lucky, cuplul tragi-comic stăpân-sclav. Purcărete a făcut un Godot pentru cei care nu-și trag pe sfoară propria imaginație. Pentru cei care-și pun întrebări. Prostești, inteligente, umane întrebări. În fundal oameni deghizați în iepuri cântă la un pian înveșmântat în plastic și sfoară. Un pian fragil. Pentru ființe fragile. Godot e despre cum nu putem pune graniță între realitate și ficțiune.

“Fugarii” după A. P. Cehov. Regia: Alexandru Dabija

Cehov pus de Dabija. Dabija scoate esența din nuvelele lui Cehov. Ropotul inimii de om, melancolia, tragi-comicul, farsa sinistră a vieții. Spectacolul e despre desfrânați și femeia fin de siècle, despre anarhiști care urăsc viața deșănțată și păzesc din umbră ruinele societății burgheze. Despre bărbați care beau absint și se cufundă în filozofii neguroase, joacă șuba, dau cu zaruri din silă și extaz, se dau mistici și virili, dar în jurul lor sunt doar întunericul, lehamitea, frivolitatea.

“Frumusețea ascunsă / Hidden in plain sight”. Regia: Valentin Alfery

Spectacol gândit matematic. Dansatorii repetă compulsiv mișcările. Fiecare are o altă coregrafie. Iarăși le repetă. Obsesiv, în buclă. Trasează pe scena neagră dreptunghiuri cu bandă adezivă în care-și încadrează dansul în volute, în contorsiuni. E și street dance, și ritm robotic al pașilor, un vertij colectiv, o desprindere a fiecăruia din grup. Spectacolul e despre societatea, realitatea noastră. Ce e real și perceptibil când toți se mișcă pe traiectorii diferite?, așa mă gândeam.

“Izvorul dansului / Session” de Colin Dunne & Sidi Larbi Cherkaoui

Niște băieți scrâșnesc cu pantofi de dans irlandez care seamănă a ciocate pe un covor. Ce vor? Dans contemporan? Nu. Idei aleatorii care încearcă să frizeze absurdul, dar frizează dileala, incoerența. Nu tot ce zboară se mănâncă la Sibiu. Mai prinzi și câte-o nerozie. Dansatorul se scarpină, se fâțâie, se sperie de ceilalți dansatori. Gogomănie? Băieții scot sunete apocaliptice (gen sunetul de microfonie, scârțâieli). Sala de la Centrul Cultural “Ion Besoiu” e arhiplină, dar spectatorii moțăie excedați și, din când în când, se trezesc pentru că se generează sunet.

“Hamlet” după: Saxo Grammaticus, Raphael Holinshed, William Shakespeare, Boris Pasternak . Adaptare scenică: Lev Dodin

Spectatorii s-au strâns puhoi la Hamlet-ul lui Dodin. V.I.P.-uri în preajmă. Tudor Chirilă. Marcel Iureș. O reinterpretare după Shakespeare. Întotdeauna lui Dodin i se întinde covor roșu la Sibiu. Lume crème de la crème se îmbulzea la uși. Eu n-am intrat în hala în care s-a jucat Hamlet, deși aceasta ar fi fost piesa de rezistență a Festivalului. Am dat coate, m-am călcat în picioare, am auzit doar urlet de câini în vechiul cartier broscărie. N-aveam loc, ci doar badge-ul de jurnalist. Dodin are casa închisă și-n Rusia. Am citit apoi pe net despre piesă. Personajele din Hamlet stau pe scări de lemn în întuneric. Dodin bagă filozofie despre vidul contemporan, despre terorism, Rău, familie. Am pierdut Hamlet-ul, dar am prins un taxi care m-a dus înapoi în centru. “A, era Hamlet, a fi sau a nu fi, sau cum era întrebarea?”, m-a abordat taximetristul.

“Țara din inima mea/ Our country” de: Annie Saunders și Becca Wolff, cu fragmente din Sofocle

Intru în sală. E în spatele unui centru cultural, în moloz și zoaie. Dar spectacolele șterg orice agonie urbană. Știu că e o piesă care pornește de la mitul antic. Antigona și-a jertfit libertatea ca să-și îngroape fratele Polinice. În sală sunt cearceafuri cu imprimeuri ce evocă Wild West-ul american. Cearceafuri care-nchipuie cazemata pe care și-o construiesc doi frați. Spectacolul e despre iubirea de frate și povara iubirii sângelui din sângele tău. O masă de lemn. Annie Saunders, actriță, a făcut o piesă bazată pe povestea ei reală. S-a identificat cu Antigona. Fratele ei avea fermă de marijuana în sălbaticul ținut californian. Trăia în ilegalitate. Ea i-a purtat pe umeri libertatea de a fi proscris. Face o anamneză. O investigație despre fratele ei. Vrea să-l scape, să înțeleagă de ce lui i-a plăcut să-și ducă viața de pribeag ilegalist.

“Doi în unu / One, One & one” Coregrafia: Noa Wertheim. Vertigo Dance Company

Limbajul dansului contemporan predat în Israel e la fel ca pământul israelit. O enclavă de emoție. Ei știu mișcările abstracte, au învățat cum să-și traducă emoția-suferința. Întotdeauna în spectacol recunoști tragedia și efortul omenesc. “Doi în unu’” e convulsiv și în staccato. Sincopat și ritmat. Alternează. Așa cum se succed și oscilațiile psihice ale omului, cum se schimbă mareic și tempo-ul vieții noastre. Al vieții celor care-și udă pământul cu sânge în Țara Sfântă. Și de ce? Dansatorii aruncă o linie de pământ dintr-un recipient pe scenă. Sigur că are legătură cu societatea, cu Israelul. Sunt fete și băieți. Dansează unii cu alții, se ridică unii pe alții.

“Before Breakfast” de Eugene O’Neill. Regia: Andrei & Andreea Grosu

Monolog pentru o femeie semnat de O’Neill. Către soțul ei care n-o iubește. El pică-n hăul alcoolismului, nu poate s-o întrețină. E monologul de 40 de minute pe care soția îl ține unui soț absent – aici, în piesă soțul apare, dar nu scoate o vorbă, ci doar mimează ironic acțiuni, de pildă, cum taie gâtul unei gâini pentru cină. E doar pantomimă, pentru că soțul nu mai are vreo lețcaie pentru găină. Femeia plânge răpusă de singurătate și de imposibilitate comunicării. Soțului îi tremură mâinile. Totul înainte de micul dejun. N-au ce mânca. Ea vorbește în rafale, își plânge soarta.

“Ulciorul sfărâmat/ The Broken Jug” după: Heinrich von Kleist. Concept spectacol și scenariu: Armin Petras

Musical și tragicomedie. Regizorul a trecut de la Kleist la Ansamblul Folcloric “Cindrelul – Junii Sibiului”. N-a pregetat să aibă o viziune regizorală și despre contrele României cu Uniunea Europeană. Spectacolul e șaorma cu de toate. Totul se petrece într-un sat românesc. Un reprezentant al Comisiei Europene face razie. Scrie un raport despre sătuc. Toți sunt corupți în așezarea românească cufundată în vechile ritualuri. Pe scenă se bagă muzică populară. Judecătorul din sat e infractorul. Violează o fată pe nume Eva. Spectacolul e talmeș-balmeș românesc. Râs-hăhăială. Apar călușari și mândruțe care dansează pe scândura de la „Radu Stanca”, chiuie, se aud strigături. Ansamblul folcloric e profesionist, no comment, dar parcă nu-și avea locul în spectacol. Satul românesc arată ca o bolgie kitsch a infernului.

“Starea de asediu/ State of Siege” de: Albert Camus. Regia: Emmanuel Demarcy-Mota

Ciuma lui Albert Camus pusă-n scenă de Théâtre de la Ville Paris. Hala de la Fabrica de cultură e plină ochi și urechi. Actorii se adresează publicului. Declamă filozofic, machiavelic. Cetatea asediată de moarte. Pe chipul actorilor pică lumini roșiatice, albăstrii. Regizorul a încercat o schemă apocaliptică. Actorii dispar sub un celofan negru. Se foiesc pe o structură de fier. Ciuma lui Camus pare patetică, o parabolă care-ți țiuie în urechi. Poate că dacă ar fi comprimat textul în replici esențiale ar fi ieșit Ciuma. Dar spectatorii nu trag nicio sperietură. Prea multe metafore preluate direct din Camus, prea multă vorbărie, dar știm că francezii pot conversa ore întregi chiar și cu Moartea.

“Ierusalim/ Jerusalem” de Jez Butterworth. Regia: Bogdan Sărătean

Johnny Byron zis “Cocoșul”. Narcoman și prinț al pădurilor. Are reședința într-o rulotă. Locuiește în periferia sălbatică a Angliei, unde drogații văd uriași, zâne, elfi. Johnny e amenințat de New Estate. Compania vrea să radă de pe pământ locșorul lui Johnny, unde dădea petreceri pentru derbedei acoliți. Sufletele astea de prăsilă, ratații, îl ovaționează pe Johnny, e o legendă, are sânge de țigan și îi ține-n vraja lui. Proscrisul, vrăjitorul, figura christică, Johnny. Regizorul Bogdan Sărătean a închipuit un ținut la granița dintre fantastic și real. Umor, limbaj licențios, poezie, mit – spectacolul e asezonat cu stil.

“Yvonne” după piesa „Ivona, Principesa Burgundiei” de Witold Gombrowicz. Regia: Botond Nagy

Textul e un mix poetic de pornografie, filozofie, ironie. E semnat Witold Gombrowicz. Dar în “Yvonne” vezi un performance de artă contemporană. Despre un regat. Regalitatea e dezmățată, sângele albastru care curge prin vene e viciat, se vorbește de sex, se măsoară femeile și bărbații după sex appeal. Yvonne e o figură de piatră, o depresivă, un sfinx tăcut. Dar prințul din regat o vrea. De dragul fentei. Vrea să spargă cușca de plexiglas în care cuplurile se acuplează-n țara lui. Astfel se desfășoară o poveste sarcastică, malițioasă: femeile sunt legate-n lanțuri, îmbrăcate în latex, Yvonne își poartă căștile pe urechi, sângele crimei curge pe faianță-ntr-o construcție care se aseamănă unei toalete, muzica e electro, actrițele își rup veșmintele, e regatul libido-ului și al râsului strident.

“Bucuria/ Joy” Text, concept şi regie: Pippo Delbono

Delbono face spectacole introspective. În dulcea rostire italiană. Acum: despre bucurie. Nu ajungi repede la bucurie, traversezi înainte angoasa, fericirea, exaltarea, suferința. Există moarte. Moartea prietenilor, a celor iubiți, moartea implacabilă. Pippo ține un monolog despre prietenul Bobo care-a murit. Pe scenă apar clovnul, dansatoarea de tango. Cântă melodii sentimentale din epoca de aur a Italiei. Pippo recită rugăciunea laică a lui Erri de Luca – „Marea noastră, care nu ești în Ceruri”. Despre valurile Mării Mediterane. Se vorbește de șamani. De eliberarea sufletului unui nebun. Finalul se-ntâmplă sub ghirlande răsucite de corole create de designerul floral Thiérry Boutémy. Pippo Delbono creează emoție. Pătrunzi în memoria lui, în albumul cu povești personale. Nu e teatru. E poezie.